Ce înseamnă fericirea și unde trebuie să o cauți? Dar mai ales, cum a găsit-o un copil ce și-a privit întreaga viață cu un singur ochi, iar acum ne învață să fim fericiți? Cu Georgiana Spătaru despre copilărie, temeri, suspine, dragoste și bucurie

Georgiana Spătaru este facilitator de Exerciții de Fericire, concentrându-și atenția în ultimii ani pe zona de formare personală și coaching unei nișe deosebite: căutarea fericirii. Astfel, Georgiana a creat mai multe programe de dezvoltare emoțională și spirituală, printre care cursurile C.R.E.S.C. (Curs de Relaționare Emoțională și Spirituală pentru Copii) și a înglobat crezul ei în conceptul Exercitii de Fericire.

Georgiana, ce miros și gust are fericirea? Și cum se simte în suflet?

„Fericirea are gust de bomboane mentolate, miroase a parfum rar și poartă priviri în care te regăsești și poți să respiri, sigură doar pe clipa asta și fără nicio grijă față de ce urmează (…). Se strigă în gura mare când ești tu cu tine, dar e camuflată în pace, zâmbete și vorbe bune, pentru ceilalți. Fericirea se scrie corect gramatical și se citește în privirea celui care o poartă. Se exersează în locul bârfei, al criticii, al lenei, al slăbiciunilor, al fricii și al invidiei. Se repetă zi de zi și se împarte cu cei din jur în doze cât mai mari și amintiri prețioase! Se moștenește, se împrumută, se oferă și e mereu din belșug. Fericirea e belșug și bucurie de viață, începe din nimicul unui gând și prosperă cu fiecare decizie de curaj față de tine!”. Este o bucățică dintr-un text pe care l-am scris acum mulți ani și mi-a rămas starea de atunci.

Ce voiai să te faci când erai mică?

Întâi de toate, îmi doream să mă fac mare. Și când am împlinit 20 de ani, îmi doream să am 30 și iată-mă acum nerăbdătoare să fac 40. Îmi plac vârstele și pragurile lor și cred că abia aștept să fiu bătrână ca să văd dacă pot duce cu mine vivacitatea, gândul că orice se poate, entuziasmul…Am simțit mereu că am venit cu pachetul ăsta și din cauza lui fie am fost primită cu ușurință într-un grup, fie respinsă fără drept de apel. Eu sunt la fel ca Steve Jobs pe care l-a întrebat profesoara ce vrea să fie când va fi mare și el a răspuns că vrea să fie fericit. Așa și eu…M-am văzut pe rând profesoară de pian, educatoare, învățătoare, cântăreață, prezentatoare TV, scriitoare, mai ales scriitoare și rar, actriță. Dar în toate rolurile astea eram fericită, îmi plăcea fericirea mea și îmi doream ca oamenii să se bucure de ea și să mă creadă că poate fi și a lor.

Povesteste-mi despre familia ta și despre locul copilăriei tale?

Familia mea a fost, poate, unul dintre motivele acestei fericiri. Părinții mei zici că ar fi făcut facultăți de mame și tați, pentru că au adus în viața mea mostre de bucurie autentică, de râs din toată inima, de iubire fără măsură, de cultură, de viață bună, de dans, de muzică, de muncă serioasă și de certuri care se terminau mereu bine, mereu învățând ceva din asta. Tata a fost militar, colonel în armată, și este un om fantastic: iubitor, dar sincer, mereu învață câte ceva, dar pare să le știe pe toate; e harnic, deși îi place să se răsfețe într-un somn bun în fiecare după-amiază; haios, dar râde cu poftă la orice-l amuză; bun, însă mereu gata să descopere orice lipsă de autenticitate. El a fost antrenorul meu! M-a încurajat doar când credea că pot reuși, m-a certat de două sau de trei ori în viața mea. Mama era adevăratul colonel de armată, a fost director de școală foarte mulți ani, o profesoară atât a celor mici, cât și a celor mari. Mama ne-a iubit în neștire și făcea de atâtea ori referire la vreo coadă la care puteam ajunge dacă nu o ascultăm, că în scurt timp nu se mai lua nici ea în serios și nouă ne trecuse frica și de coada vacii și de a clasei. Mama este cea mai bună prietenă pe care n-am avut-o niciodată cu adevărat. Bunica mea, printre ăștia doi ai mei, părea coborâtă din altă lume și mult timp am simțit că doar eu o înțeleg, iar când am condus-o pe ultimul drum, mi-a trecut prin cap să-i mulțumesc că a venit doar pentru mine. Ea a fost magia vieții mele. De la ea am învățat fericirea. Rămas la fel peste ani, orașul copilăriei mele, Reșița, ne oferea muntele și locuri superbe. Din locurile astea, de pe lângă Reșița, am unele dintre cele mai fericite amintiri din copilăria mea. În fiecare vară merg acasă și fac o drumeție prin munți, povestindu-i fiicei mele câte-o pățanie din anii mei de copil.

Știu că te-ai născut cu un defect. Care a fost momentul în care ai început să conștientizezi asta și cum te-a afectat în copilarie?

Am realizat destul de repede că ceva e altfel la mine pentru că lumea, în ciuda anilor mei foarte puțini, mă întreba: ce ai tu la ochișor?! Eu răspundeam la fel cum mă învățase mama sau Mimi, bunica mea: o foicică. Adică, o floricică. Dintr-un motiv neelucidat medical, mă născusem cu o pată albă pe ochiul stâng – un leucom cornean vascularizat, care a fost și motivul pentru care am văzut lumea cu un singur ochi. De-asta cred că am văzut doar partea plină a ei. Am fost un copil sigur pe el, părinții mei mă încurajau în talentele pe care le vedeau potențiale în mine și cu anii, profesorii și colegii mei vedeau în mine altceva decât un om cu un defect. Nu mi-a fost grea copilăria din cauza asta, dar vă spun cinstit că atunci când vreunul dintr-o altă clasă se pornea să-mi înșiruie porecle în care să mă regăsesc, nu aveam nicio ezitare să îl fac cu ou și cu oțet și chiar să îi și arăt câtă forță am, de-l făceam să mă pârască el pe mine și mă trezeam certată de doamna învățătoare sau de dirigintă. Din cauza firii mele, nu am apucat să-mi trăiesc handicapul și, e drept, nici cei din jurul meu nu-l mai vedeau.

Dar în adolescență?

Aici s-a întâmplat un lucru interesant. Cum vă spuneam, eram mereu printre acei copii care aveau ceva de spus, întrebați sau nu. Aveam mereu idei, găseam tot timpul o cauză în care să mă implic și dacă ceva trebuia făcut, sigur eram și eu acolo. Aveam mulți prieteni și simțeam că sunt relevantă pentru mediul din care făceam parte. În orășelul nostru mic nu erau foarte mulți medici oftalmologi, dar eu aveam norocul să merg la cel mai bun din lume; această doamnă doctor – dr. Quint, tocmai aflase că se fac niște lentile de contact prostetice, care puteau să-mi acopere defectul. O lentilă din asta costa cât un salariu de-al tatălui meu și urma să vină în vreo trei luni de zile, dar părinții mei n-au ezitat să mi-o procure. Eram printr-a VIII-a și țin minte ca și ieri ziua în care a venit bucățica aceea mică de noutate care, credeam eu, avea să-mi transforme viața. Când am plecat cu ea pe ochi din cabinetul doctoriței, umblam cu ochii bulbucați ca o broască, privindu-i insistent pe toți cei care treceau pe stradă, de-mi era ciudă că tata nu umblă și el cu tramvaiul, ca oamenii din orășelul nostru muncitoresc. Mă așteptam ca lumea să observe că eu nu mai aveam niciun defect și cu așteptarea asta am plecat ziua următoare la școală. Îmi căscam ochii mari la toți cei cu care mă întâlneam și, în afară de un pic de spaimă, nu vedeam nimic în expresiile lor. Ei nu realizau că sunt schimbată și mi-era o ciudă cumplită că tata cheltuise atâția bani pentru frumusețea mea, pe care nimeni n-o băga de seamă. Mi-a luat vreo 15 ani să realizez că eu, pentru oamenii aceia, pentru prietenii și pentru colegii mei, eram aceeași. Ei nu vedeau în mine un om cu un defect, ci îmi recunoșteau prezența în cine eram eu cu adevărat, deși îmi vedeau, de fapt, toate defectele.

Care a fost parcursul tău în școală, iar mai apoi profesional? Mai exact, care a fost primul tău job?

Am fost o elevă bună, mi-a plăcut să învăț, mi-am găsit validarea în rezultatele școlare, în liceu am ajuns să fiu reprezentanta elevilor pe județ, în Consiliul Local, și tot atunci începusem să lucrez în Radio România. Ulterior am plecat la un radio privat și cam în toți anii de liceu am lucrat în paralel și la televiziunea orașului. Când am ajuns la facultate, aveam deja niște ani de muncă și am început să lucrez în asigurări și mai apoi în resurse umane, unde mi-am dat seama că îmi doresc să mă specializez. Mi-a plăcut foarte tare psihologia organizațională și am simțit că și organizațiile au o personalitate a lor, niște umbre și lumini. În 2007, am reușit să îmi deschid agenția mea de resurse umane și printre primii mei clienți s-a numărat Starbucks, unde am învățat cât e de importantă cultura unei organizații și cum se lucrează pentru a o identifica și a o îmbunătăți. Lucrul cu acest client a fost o școală în sine pentru mine. Încet, încet, am început să țin traininguri pentru companiile pentru care lucram și pe atunci, menționam deseori ideea de mediu de muncă fericit, angajați fericiți, fericirea ca stare la muncă. Odată, un manager de resurse umane mi-a spus că îi plac foarte tare ideile mele, dar că nu se poate duce să i le propună manegerului general, din cauza conceptului de…fericire. Astăzi, companiile cu care lucrez mă plătesc tocmai pentru acest lucru și mă aleg tocmai pentru îmbunătățirea mediului emoțional al angajaților lor. Am învățat în munca mea că majoritatea nu a avut niciodată dreptate și am prins curaj să îmi urmez dorința de a crea Exerciții de Fericire, care, simt eu, a devenit o comunitate.

Povestește-mi despre fericirea în dragoste? Sau cum sună povestea ta de dragoste?

Eu sunt îndrăgostită de când aveam trei ani, când m-am amorezat de un vecin de palier care avea veo treizeci și ceva de ani, căruia într-o zi i-am mărturisit că îl iubesc atât de tare încât aș vrea să fie tatăl meu. Și pentru că omul știa că tata lucrează în armată, cred că s-a temut destul cât să se mute din bloc și să se termine relația noastră de iubire. Soarta face că pe acest om îl chema Spătaru și 17 ani mai târziu am cunoscut un alt bărbat, de data aceasta el avea o vârstă mai apropiată. Nu a fost dragoste la prima vedere, dar în jumătate de oră mi-am dat seama că omul ăsta mi se potrivește bine. Însă pentru că amândoi eram în alte povești amoroase, l-am lăsat să meargă acasă la iubita lui. Așa ne-a potrivit viața că astăzi îmi gătește mie și fiicei noastre și când mă lasă pe mine să gătesc, are grijă să umple conversația cu multe indicații. În cei 17 ani de când suntem căsătoriți ne-am vindecat împreună, ne-am dovedit multe, am devenit mult, ne-am împărțit unul altuia și ne-am înmulțit sufletește. Suntem niște prieteni buni și poate de asta, din când în când, se întâmplă să mă reîndrăgostesc de el pe bune, cu toate fixațiile și stările pe care le aduce dragostea. De iubit, îl iubesc și îl voi iubi mereu, dar faptul că uneori mă îndrăgostesc de alte aspecte ale lui, exact atunci când mi se pare că începem să fim și noi oameni cu scaun la cap, îmi dă speranțe să cred că putem ajunge vârsta azilului împreună. Faptul că simt admirația soțului meu pentru ceea ce fac și cine sunt astăzi este pentru mine cea mai mare recunoaștere, pentru că el mă știe în toate ipostazele. Îndrăgosteala mea față de el este, știu bine, magia care-i oferă lui libertatea de a fi cine vrea să fie, știind că inima mea va recunoaște un alt fel al lui ce merită iubit.

Știu că ați avut momente în care le-ați avut pe toate și momente în care nu ați avut nimic. Îmi poți descrie un astfel de moment? Și ce v-a ținut împreună pentru a trece prin toate?

Am avut momente în care n-am avut, pe rând: sănătate, bani, încredere că mai putem continua împreună, speranță, bunăvoință, un acoperiș deasupra capului, serviciu, răspunsuri, dar partea fantastică în familia noastră este că nu s-a întâmplat la amândoi deodată. Exceptând banii. Când eu îmi pierdeam ideile, el venea cu unele noi, când el nu avea voie bună, eu eram răbdătoare ca o bonă filipineză, iar dacă eu simțeam că sunt pierdută, el îmi oferea drumul spre casă. E ușor să îți cumperi o casă, dar nu e simplu să construiești starea de acasă, alături de un om care își continuă propria devenire în timp ce tu o parcurgi pe a ta. Cele mai grele momente au fost cele în care am crezut că ne pierdem, fie pentru că simțeam că nu ne mai leagă nimic, fie pentru că simțeam că ne leagă toate. Eu nu cred că oamenii au cu adevărat o conștiință a ceea ce-i ține cu adevărat împreună, ci cred că suntem o formă de viață care se potrivește cu o altă formă, având sens împreună. Poate acest sens se numește dragoste, poate trăinicia unei relații vine după multe suișuri și coborâșuri și poate că nimeni nu știe cu adevărat la ce se referă acel jurământ – ”la bine și la rău, în sănătate și boală, în bucurie și tristețe”. Cred că atunci când suntem foarte tineri, cum am fost noi, la 20 și 25 de ani, tot ce vezi e omul din fața ta și infinitul de stări pe care-l cuprinzi prin el. Și aia e dragoste! E un pariu pentru care merită să riști și chiar să juri tot felul de lucruri pe care nu le înțelegi. Ce cred că ne-a ținut împreună și ce ne ține încă este cealaltă față a monedei, reversul acestui jurământ, pe care, cu timpul și după răul, boala și tristețea lui, l-am transformat în decizia de a fi împreună cât simțim cu ușurință să facem asta.

Ce înseamnă facilitator de Exerciții de Fericire? îmi spui că oamenii pot fi fericiți, dar au nevoie să afle cum?

Cred că venim din niște generații mai puțin atente la calitatea vieții. Nimeni, până acum vreo 15 ani în România, nu avea o cultură a fericirii. Fericirea era un termen aproape cuantic pe care îl percepeam prin prisma situațiilor exterioare care ne duceau în acea emoție, nu ca pe ceva ce faci pentru a trăi fericit. Psihologia te face optim, medicina, sănătos și astfel, am trăit generații în șir așteptând ca cei din jur să ne facă fericiți. Când o fi zis Mahatma Gandhi că dacă vrei să schimbi lumea să începi cu tine, lumea o fi simțit-o ca o responsabilitate prea mare. De ceva vreme, ni s-a creat ocazia să ne întoarcem fața spre noi înșine, să ne con-ști-en-ti-zăm trăirile, deciziile și să realizăm că într-adevăr, decizia de a trăi o viață fericită ne aparține. Cursurile mele sunt pline de oameni care cred acest lucru, iar pe margine sunt cei care au decis că lumea-i plină de couci și învățători spirituali gata să profite de naivitatea celor care au adoptat ideea că viața bună se decide. Eu cred că avem nevoie de o știință a fericirii și am de partea mea câțiva oameni de știință precum Michael Klein sau Daniel Goleman, Constantin Dulcan, care fac studii în această privință și deja au ajuns la concluzia că psihologia încă nu-i completă, nu e totală. Mintea fără spirit este ca o nucă fără miez. Suntem, așadar, mult mai mult decât am experimentat până acum și de-asta pun tot ceea ce sunt în această miză a fericirii mele și a fericirii celor din jurul meu, pentru că eu cred cu tot dinadinsul că fericirea este un exercițiu concentric pe care îl începi tu și-l dai mai departe celor din jurul tău. Nu poți împărtăși din ce nu ești, așa cum nu poți oferi din ce nu ai și de-asta mă bucur că sunt(em) mulți antrenori de fericire.

Povestește-mi despre tabăra Mamă-Fiică. Mai are loc? Și ce se întamplă acolo?

Tabăra Mamă – Fiică este o invenție a fiică-mi care într-o zi a spus: mama, sunt așa de fericită de tine, că aș vrea să vadă toată lumea. Și așa mi-a venit ideea de a face o tabără doar pentru fete, în care ne adunăm împreună într-un cerc al surorității și al descoperirii a ce înseamnă să fii mamă de fată. Tabăra Mamă – Fiică este, cred acum, cel mai greu lucru pe care l-am făcut și îl tot fac pentru că acolo râdem cu lacrimi și plângem împreună, ne bucurăm de viață și găsim înțelesul vorbei „Numai mamă să nu fii!”, ca apoi să ne recunoaștem nouă însene că fiicele noastre sunt cei mai buni profesori ai noștri. Exercițiile și jocurile de rol pe care le organizăm în cele patru zile de tabără fac ca fiicele să își privească mamele și acestea să își asculte fiicele. Sunt fericită că pot pune în zestrea fiicei mele asemenea experiențe și sunt recunoscătoare să intru în familii vii, reale, unde membrii lor sunt gata să se alinieze unii cu alții.

Ce vrei tu să te faci când o să fii mare?
Visul meu e să îmbătrânesc salutând cu bucurie lumea în care trăiesc, văzându-mi roadele vieții mele și trăind în tihnă. Mă văd iubind și îndrăgostită de viață până în ultimul moment și la fel ca bunica mea, mă rog ca atunci când voi fi mare să trăiesc cu eleganță, inspirație, libertate și sens în mijlocul tribului meu.

Și care e planul tău de fericire?
Sunt recunoscătoare pentru tot ce deja trăiesc și ziua de mâine o plănuiesc mai bună decât cea de astăzi. Planul meu de fericire este simplu: să trăiesc într-un corp armonios zi de zi, într-o minte tot mai degajată și o inimă iubitoare. Oricât de romantic ar suna, sunt sigură că pot preda starea asta de continuu bine și de neîntreruptă bucurie, iar dacă se va dovedi că am greșit, voi eșua în căutarea bucuriei, nu în dovedirea nefericirii.