Ce poţi face cu o atingere

Ştiţi povestea lui Midas, cel care transforma în aur tot ce atingea? Şi dacă v-aş spune că nu e doar o legendă? Şi dacă aş merge chiar mai departe şi aş aduce argumente care fac din atingerea umană una dintre cele mai performante unelte? Dacă atingerea nu e doar un gest, ci un mod de a transmite informaţii, de a influenţa decizii? Şi dacă nu e doar o îmbrăţişare, ci un factor important în formarea copiilor noştri, cu mult mai eficient şi mai util decât morala? Şi dacă atingerea contribuie la sănătatea noastră de fiecare zi sau e unul dintre lianţii unei relaţii de lungă durată? Poate vi se pare că psihoterapeutul cognitivist a devenit romantic… Ei bine, nu… Pentru toate cele de mai sus sunt gata să aduc argumente foarte cu picioarele pe pământul ştiinţei.

Să începem cu Midas. Găsiţi aici un studiu care demonstrează că atingerea se poate transforma în aur. Chiar dacă studiul a fost organizat mai puţin romantic, adică a avut loc într-un restaurant, ideea rămâne aceeaşi: o atingere pe mâna sau pe braţul clientului creşte semnificativ bacşişul. Şi să nu credeţi  că lucrurile funcţionează aşa doar la cârciumă. Iată şi dovada! Un studiu care vorbeşte despre înclinaţia noastră sporită de a fi de acord sau de a favoriza un produs chiar dacă nu conştientizăm că am fost atinşi.

Cele de mai sus sunt posibile pentru că atingerea nu e doar un gest. Transmite emoţii şi sentimente, concrete şi complexe. Încredere, siguranţă, simpatie. Sau tristeţe ori furie. Iar creierul nostru procesează mult mai multe informaţii decât aţi crede – toate dintr-o simplă atingere. Un alt experiment demonstrează, atât faptul că a atinge pe cineva e rareori un gest pur fizic, dar şi faptul că la nivel cerebral suntem capabili să distingem corect emoţiile de dincolo de gest. Practic, suntem în stare să identificăm emoţia corect, chiar dacă suntem separaţi printr-o cortină de persoana care ne atinge.

Dacă aplicăm ultimul paragraf la copii, înţelegem cu atât mai mult grozăvia orfelinatelor. Nu degeaba s-au făcut studii pe copiii instituţionalizaţi în cele moştenite în urma decretului comunist promulgat de Ceauşescu din 1966, care făcea obligatorie procrearea mai dihai decât Inchiziţia Catolică. Decretul cu pricina a făcut posibil unul dintre cele mai triste experimente ale psihologiei moderne. Natalitatea a crescut cu 13% (altfel exprimat, aproape că s-a dublat numărul nou-născuţilor), iar asta a însemnat mii de copii nedoriţi şi lăsaţi pe mâna unor instituţii cu personal puţin şi indiferent. Atunci când s-a făcut efortul de a îmbunătăţi viaţa afectivă a copiilor prin afecţiune exprimată prin intermediul atingerii (şi nu numai), progresul copiilor, atât pe plan cognitiv cât şi comportamental, a fost incredibil. Sigur că de vreme ce cresc într-o familie copiii noştri o duc mai bine decât cei din orfelinat. Orice am face, e evident mult mai bine. Ce vreau să scot în evidenţă este, însă, importanţa atingerii. Încercaţi data viitoare când cel mic nu se lasă dus de la desenele animate să îl atingeţi (cu drag şi afecţiune) pe umăr sau pe braţ atunci când îi spuneţi ce aşteptaţi de la el (sau ea). Cel mai probabil o să fiţi surprinşi de rezultat. Orice îmbrăţişare sau atingere ajută copilul să înveţe să se conecteze emoţional şi să discrimineze emoţii. Şi să se simtă în siguranţă – condiţie esenţială (deşi nu suficientă) pentru construirea unei încrederi în sine stabile.

Şi poate credeţi că doar copiii beneficiază de avantajele atingerii. Ei bine… studiile arată că atingerea – însoţită de emoţia corectă, adică de dragoste, compasiune sau optimism – normalizează tensiunea arterială, pulsul şi nivelul de cortizol din sânge. În plus, activează o zonă din creier importantă pentru memorie (hipocampusul) şi stimulează secreţia de hormoni şi neuropeptide asociate cu experimentarea optimismului şi a încrederii. O să închei cu o întrebare simplă. Când a fost ultima dată când ai luat oamenii dragi în braţe din tot sufletul?