Andreea Micu, fiica lui Valeriu Stoica, scriitoare, manager de cramă și avocată. Despre copilăria unei fiice de ministru, marea dragoste, prima la Drept și despre rolul de scriitoare de cărți pentru copii

Andreea Micu este scriitoare de cărți pentru copii, avocat și unul dintre proprietarii cramei de pe dealurile Dobrușei, de lângă Drăgășani.

Copil ambițios, Andreea a crescut la bunicii materni din Târgu Jiu, în vreme ce părinții ei, Cristiana și Valeriu Stoica, întemeiau casa de avocatură în București, în Cotroceni. Puține lucruri ar fi fost menite să o oprească din ascensiunea ei, așa încât nici telefoanele de amenințare la adresa tatălui ei, care intrase în politică, nici colegii care credeau că este o fetiță cu aere și protejata profesorilor, nici măcar visul ei ascuns de a deveni regizor de film nu au oprit-o.

Așa încât, după liceu a intrat prima la Facultatea de Drept, iar acum este partener în firma de avocatură a părinților ei.
Iar când nu este avocat, și mamă, și manager de cramă, scrie și publică volume pentru copii. Cel mai recent a fost lansat în decembrie și se cheamă Giustina, cămila de București.

De ce scrii?

Andreea Micu: M-am apucat de scris pentru că îmi place foarte mult să citesc. Mereu am fost fascinată de scriitori și m-am gândit cum ar fi să trec de partea cealaltă parte a baricadei, dar nu am avut curajul până nu l-am născut pe cel de-al doilea copil.

Mi-am dat seama că timp mai mult decât atunci când stau acasă cu Alex nu voi mai avea niciodată și mi-am propus să le scriu o poveste amândurora. Credeam că le va rămâne lor, nu m-am gândit că va fi vreodată publicată, dar, când am pus punct și am le-am dat-o la citit și celor din familie, am aflat că le place, că e bună. Atunci am decis să o public.

Iar o dată ce am început, nu m-am mai putut opri, iar acum scrisul este ca aerul pe care-l respir: o parte a mea fără de care nu aș putea trăi.

Ce mai mare temere a celor care citesc și se apucă să scrie este că nu vor atinge niciodată desăvârșirea celor pe care-i citesc și îi admiră. La tine cum a fost? Cum ai depășit sentimentul ăsta?

Andreea Micu: Nu cred că l-am depășit. Cu fiecare carte pe care o scriu mă gândesc dacă e bine. Am un simț critic destul de dezvoltat, iar atunci când termin o poveste, cumva mă plictisesc de ea. Nu mi se mai pare deloc bună. Le-o dau altora, care sunt de regulă entuziasmați de ce citesc, dar pentru mine nu mai înseamnă nimic. Și tot timpul mi se pare că se putea mai bine.

Dincolo de aceste piedici, cred că până la urmă toată lumea are o voce, iar miza este să o descoperi.

Cum îți creezi poveștile?

Andreea Micu: Le construiesc juridic, adică foarte organizat: am o schemă, pe care o gândesc înainte, fiecare capitol are la rândul lui propria sa derulare. Nu pot să scriu ceva neștiind unde mă va duce povestea. Sigur că pe parcurs lucrurile se schimbă, dar altfel decât cu o structură nu pot începe să scriu.

Care a fost povestea care ți-a marcat copilăria?

Andreea Micu: Dacă ne referim la cărți, cele ale lui Jules Verne m-au impresionat cel mai mult.

Țin minte că eram prin clasa a II-a sau a III-a și tata mi-a făcut cunoștință cu ele, foarte solemn: „a sosit momentul să-l citești pe Jules Verne!”.

Mi-a povestit un pic despre el, câte cărți a scris și ce aventurier era în imaginație, iar după ce am descoperit „Căpitan la 15 ani”, „20 de leghe sub mări” nu m-am mai despărțit de el mult timp după aceea. Și cred că el a rămas pentru mine simbolul imaginației și al puterii de a crede în visele tale.

Nu e un pic cam devreme Jules Verne la clasa a II-a?

Andreea Micu: Pentru generațiile de acum s-ar putea să fie. Dar pentru noi, care nu aveam televizor și eram un pic mai avansați în ale cititului, nu era. În plus, o parte din ce citeam nu înțelegeam. Adică, urmăream firul narativ, dar toate descrierile tehnice, măsurătorile erau pentru mine de neînțeles.

Iarăși, Jules Verne este o alegere interesantă pentru o fată, nu?

Andreea Micu: Sunt ușor băiețești, dar amintește-ți că erau povești recomandate de tata. Dacă tata nu a avut băieți, a recomandat și el ce a putut, cui a putut. (râde)

Glumesc. Tata și-a dorit o fată dintotdeauna și îmi rămâne un partener de dialog extraordinar, așa cum a fost mereu.

Când ai învățat să citești și cine a fost autorul acestei îndeletniciri?

Andreea Micu: Cred că bunica, fiindcă eu am fost crescută o perioadă de bunicii din partea mamei. Bunica Emilia, căreia eu îi spun Mica, era una foarte tânără. Cred că avea mai puțin de 50 de ani când m-am născut eu și putea să aibă grijă de mine, chiar dacă mergea și la serviciu.

Bunica era farmacistă, bunicul era medic și locuiau în Târgu Jiu. Iar de la 6 la 10 ani am stat și eu cu ei.

A fost cea mai frumoasă perioadă a vieții mele, aș spune: o copilărie de vis, într-un oraș de munte, cu copii în cartier, cu joacă și cu o gașcă de nedespărțit. Acolo am reușit să mă zbenguiesc exact cum povestesc adulții din ziua de azi despre o copilărie adevărată.

Interesantă decizia, pentru că în acele vremuri părinții își lăsau copiii la bunici până la vârsta școlii, nu atunci când începeau școala. Nu?

Andreea Micu: Așa este, doar că la noi era perioada în care părinții mei își construiau drumul în avocatură și au fost niște vremuri foarte grele pentru ei. Munceau enorm, de dimineață până noaptea, deci le era extrem de greu să se ocupe și de mine.

Planul inițial era să rămân acolo doar pentru clasa întâi, dar mie mi-a plăcut atât de tare încât abia că m-am mai lăsat dusă de la bunici. Aveam prieteni, gașcă, cu mult efort construită, chiar din vremea vacanțelor la ei.

Cum a fost schimbarea?

Andreea Micu: Schimbarea a fost destul de grea pentru toată lumea, mai ales pentru bunica. A fost un gol în sufletul ei.

Nici pentru mine nu a fost simplu, dar voiam să stau și cu părinții, cărora le dusesem dorul în această perioadă. Dar școala de aici nu a mai fost la fel de… perfectă ca acolo.

Eram înscrisă la Școala nr. 150, aici, la Eroilor, iar copiii s-au dovedit mai degrabă rezervați. Veneam din provincie și, cumva, râdeau de mine. Atitudinea clasică a copiilor din București care râd de copiii de la țară.

Până la urmă am reușit să ne împrietenim. Dar cum crezi? Le-am demonstrat că știu foarte bine matematică. Profesoara pusese o întrebare, la care nu a știut nimeni să răspundă, iar eu, nu doar că am ridicat mâna, dar am și întrebat: „prin ce metodă vreți să o rezolv?”

Învățătoarea mea de la Târgu-Jiu, doamna Pânișoară, o doamnă foarte bine pregătită, ne învățase mai multe metode de a rezolva o problemă: metoda segmentului, a reducerii la absurd, metoda de 3 simple.

Doamna profesoară Cărbunaru, celebră pentru culegerile de matematică, semnate împreună cu soțul ei, mi-a răspuns: „ia să vedem, Stoica, ce răspunsuri ai tu pentru noi!” I-am răspuns și m-a întrebat de unde vin, iar eu am fost foarte mândră să îi spun că vin din Târgu-Jiu.

Unde îți este ție „acasă”?

Andreea Micu: Când zic acasă, zic Târgu-Jiu. Acolo mi s-a format personalitatea, acolo m-am creat. Și mi se întâmplă să mă visez și acum acasă și să-mi dau seama că sunt în apartamentul bunicii, de la etajul 1, un apartament foarte frumos, cu 3 sau 4 camere.

Îmi amintesc că am reușit să îi despart pe bunici și să dorm cu Mica. Abia după 4 ani bietul bunic a zis ușurat: „mi-am recăpătat soția înapoi!” Așa eram, iubăreață de când eram mică. Așa sunt și acum și la fel este și fiul meu cel mic.

Deci, când zic acasă, îmi amintesc căldura bunicii când mă strângea în brațe și adormeam.

La un moment dat, bunicii au venit în București pentru mine, așa că am reînceput viața de răsfăț aici. Eram în clasa a IX-a când s-au mutat destul de aproape de casa părinților mei din Cotroceni, deci puteam să ajung foarte simplu la oricare dintre ei.

Cum te-a învățat bunica să citești?

Andreea Micu: Bunica citea ziarul, iar eu eram foarte curioasă să văd ce află de acolo. Motiv pentru care ea a început să le citească cu voce tare, după care am început să o urmăresc. Când am început școala recunoșteam literele, dar Mica s-a ferit să mă învețe să citesc înainte de clasa întâi, pentru a avea un ritm normal în clasă, să nu fiu precoce. (râde)

Eu am avut o oarece problemă de adaptare în primele clase de școală, mai ales pentru că nu mersesem la grădiniță în București, am detestat locul acela.

Cred că aveam 4 ani când am ajuns la o grădiniță de stat din Cotroceni, iar ideea de a mă separa de părinți mi-a provocat o panică teribilă și cred că și educatoarea contribuia la asta cu răceala ei.

Îmi amintesc bine golul cu care rămâneam în suflet când îl vedeam pe tata plecând la serviciu. Iar ele îmi spuneau: „o să se întoarcă tata curând!”, dar eu știam că nu va fi așa curând.

Le-a fost milă de mine părinților, iar după vreo trei săptămâni m-au luat de acolo și au angajat o bonă. Dar asta nu m-a ajutat la integrarea la școală, nu aveam rutina copiilor care merg la grădiniță, nu aveam noțiunea de note, de învățare și de reguli.

Așa că atunci când am luat prima nota de 6 în clasa întâi m-am lăudat tuturor fiindcă nimeni nu mai luase nota aceea. (râde)

Când a văzut bunica nota a fost amar: „tu, un copil inteligent, să vii cu nota asta!” Mi-am dat seama atunci că nu e bine și am trecut la extrema cealaltă: îmi era rușine. Când am mai luat o notă mică, m-am băgat direct sub masă și nu am mai vrut să dau ochii cu bunica.

Ce se întâmplase?

Andreea Micu: Am copiat greșit un exercițiu de pe tablă, eu am luat nota 4, iar prietena mea cea mai bună luase 4 spre 5. Pe lângă faptul că am fost geloasă pe ea că avea o notă mai mare, mi-amintesc că am luat lucrarea, Slavă Cerului că nota nu a fost trecută în catalog!, nu i-am spus nimic bunicii, am adus-o la București în vacanță și am îngropat-o în grădină, să nu fie niciodată găsită.(râde)

De atunci, după aceste momente de derapaj, am învățat foarte bine și m-am transformat în premiantă.

Ce-ai zice dacă fiul tău ar face așa?

Andreea Micu: L-aș înțelege în sinea mea, dar nu i-aș arăta asta. Aș încerca să îi cultiv ideea de competiție, fiindcă este importantă.

Cum așa? Toată lumea fuge de competiție!

Andreea Micu: Acum e un trend, al educației în spiritul cooperării. Sunt de acord cu acest lucru, dar viața este o competiție. Când intri în profesie, totul este o competiție.

Deci și cooperarea, și competiția merg mână în mână, fiindcă pentru a fi competitiv, ai nevoie de o echipă. În majoritatea profesiilor, nu poți fi de unul singur. Eu, ca avocat, dacă nu aș avea o echipă bună, cu care să colaborez, nu aș putea rezolva un dosar foarte bine.

Dar, ca să fiu ales de un client, trebuie să fiu un avocat bun. Ce înseamnă să fiu un avocat bun? Să ofer ceea ce alții nu au reușit să facă. Asta este competiția. Dacă am coopera toți între noi, nu s-ar mai vorbi de selecție și performanță.

Tu când ți-ai asimilat lecția asta?

Andreea Micu: Școala de modă veche a fost construită în această idee, iar doamna Pânișoară era un maestru al competiției, dar reușea într-un mod foarte frumos să facă această competiție, pentru că a reușit să cultive și respectul între colegi. Era severă, dar avea și o blândețe când îi atingeai așteptările.

Ce-mi zici de bunicii paterni?

Andreea Micu: Nu am avut atât de mult contact cu ei ca și cu cei din partea mamei, dar mă iubeau foarte mult și de fiecare dată când ajungeam la ei erau foarte fericiți. Și le părea rău că nu pot să petrec și la ei mai mult timp.

Erau niște oameni simpli, bunica muncise într-o fabrică, iar bunicul fusese tipograf, dar foarte educați și cu o modestie și o eleganță sufletească rar întâlnită.

Mă revanșam cumva și față de ei, pentru că aveam acest obicei al meselor în familie. „Hai să ne vedem cu cuscrii!” ziceau bunicii de la Târgu Jiu și asta îmi plăcea foarte mult.

Acum mai trăiește numai Mica, ea m-a crescut și este persoana care-mi este cea mai apropiată sufletului.

Cum s-a schimbat viața voastră de familie când tatăl tău a intrat în politică?

Andreea Micu: Pentru mine a fost o schimbare șocantă pentru că a fost momentul în care toată lumea a început să mă privească cu alți ochi. Colegii mei aveau deja o imagine preconcepută, deși mă cunoscuseră așa cum eram. Se gândeau probabil că voi fi favorizată de profesori, că voi avea un alt statut. Până la urmă s-a dovedit că nu era așa și am fost în continuare aceeași, prietena lor. Dar cel mai mult mă judecau cei care nu mă cunoșteau, iar colegii îmi luau apărarea: „nu-i așa Andreea! Este normală!”. (râde)

Au fost și câteva momente mai dure pentru mine, de tensiuni politice, cu oarecare pericole, chiar și la adresa integrității persoanei, la momentul respectiv.

Mai primeam telefoane bizare, amenințări, pe care nu le luam cu totul în serios, dar nici indiferentă nu puteam rămâne. Mi s-a întâmplat să răspund chiar eu la astfel de telefoane, dar râdeam, nu mi se păreau foarte amenințătoare. Acum cred că tocmai pentru că le-am luat cu lejeritate nu m-au afectat prea mult.

Le-am povestit alor mei, iar ei mi-au zis să nu le dau atenție și să-mi văd de treaba mea. Și chiar țin minte că s-a pus problema să plec la studii în străinătate, să mă îndepărtez de lumea asta în care se învârtea tata.

Dar eu sunt foarte conservatoare și am refuzat să mă detașez de universul meu de aici, de colegi, de tot ce aveam în București. Și s-a dovedit o alegere foarte bună. Nici la un master în străinătate nu am fost, deși s-a ivit ocazia.

Am rămas aici, aproape de casă, la Facultatea de Drept, după ce am terminat liceul pe care l-a terminat și tata, Liceul Gheorghe Lazăr. Am călcat pe urmele tatălui: Lazăr, Dreptul și apoi biroul de avocați. Și cred că a fost cea mai bună alegere.

Tata a încercat tot timpul să mă conducă pe drumul pe care a mers și el, doar că o bună vreme visam să devin regizor de film. Visam să plec la Hollywood și să fac cu totul altceva decât făceau ai mei.

Eram pasionată de filme, mergeam cu colegii la Cinema, aveam casete, DVD-uri. Mă fascina procesul creativ din cinematografie, toată imaginația și creativitatea din spatele unei astfel de producții.

Acum însă îmi dau seama că nu mi s-ar fi potrivit acest ritm foarte agitat de muncă. Eu sunt un om așezat, am nevoie de o rutină de muncă.

Astea sunt vorbe de om de 35 de ani, dar în clasa a X-a cum ți-a fost alegerea?

Andreea Micu: În liceu mi-a fost destul de comodă alegerea să rămân la Drept. Am început meditațiile, am văzut că merg bine și am intrat prima la facultate. Din acest moment nu m-a mai oprit nimeni.

N-a zis nimeni că din cauza lui tata ai fost prima?

Andreea Micu: Ba da. Examenul a fost grilă, grilele erau anonimizate, dar în ochii unora tot din cauza lui tata am ieșit prima.

Era puțin frustrant să aud pe holuri: „normal că ea a intrat prima!”, dar pur și simplu eu știam că am muncit și cât, așa că mi-am dezvoltat capacitatea de mă izola de lucrurile care mă deranjau. Câtă vreme eu știu adevărul și pot dormi bine noaptea, restul nu mai contează.

Cum era tata?

Andreea Micu: Era un tată foarte blând și înțelegător. Mi-a plăcut că întotdeauna îl interesa cum mă simt sufletește, dacă sunt fericită, echilibrată. Era foarte atent cu aceste detalii. Și, deși avea destul de puțin timp să se ocupe de mine, vacanțele le-am făcut întotdeauna cu părinții, iar asta este un lucru extraordinar.

Și mama?

Andreea Micu: Dacă tata a fost factorul echilibrant al familiei, mama a fost cea care m-a susținut tot timpul pe partea mea creativă. Ea este tot avocat, dar ea a avut latura asta artistică dezvoltată, făcuse parte dintr-o trupă în facultate, cânta la chitară, dar avea și o voce foarte bună, deci ea m-a încurajat tot timpul: „orice ai face ca profesie, nu renunța la visurile tale artistice!”

Asta mi-a rămas cumva în minte, iar în momentele cheie ale vieții mele, când am avut de făcut alegeri, schimbări, mama m-a susținut necondiționat, în vreme ce tata a fost mai rezervat, mai temător în fața schimbărilor.

Tu cânți?

Andreea Micu: La pian. Atât. Am făcut vreo 8 ani, când eram mică. Am renunțat o vreme, dar acum am reînceput iar dacă nu mai cânt o zi, îmi lipsește teribil. Este o formă extraordinară de relaxare.

M-a impresionat fiul meu cel mare, care mi-a spus într-o zi: „mama, să știi că eu te înțeleg! Și eu sunt artist. Cred că sunt printre puținii care te ascultă în această familie, nu-i așa?” mi-a zis, iar cuvintele lui mi-au mers la suflet.

Câți ani are el?

Andreea Micu: Fiul meu cel mare are 8 ani și jumătate și îl cheamă Andrei Valeriu. Iar cel mic este Mihnea Alexandru și are 3 ani și jumătate.

De ce ai ales numele așa?

Andreea Micu: Andrei de la numele meu. Soțul meu a spus că dacă reușesc să fac un băiat merită numele meu. Și am fost de acord. (râde)

Valeriu vine de la numele tatălui meu și de la numele nașului nostru și al copilului, parohul unei biserici din zonă.

Al doilea copil a meritat numele soțului, Mihnea, iar Alexandru este numele străbunicului meu, bunicul tatălui meu, dar și un nume ce ni s-a părut tuturor frumos.

Cum l-ai cunoscut pe soțul tău?

Andreea Micu: L-am cunoscut dintotdeauna pentru că am fost vecini. Și e o vorbă: „vecinul de lângă casă niciodată nu te lasă!”. (râde)

Ne jucam pe aceeași stradă, eram vecini de casă. El era mai mare decât mine, nu ne jucam împreună, ci fiecare cu gașca lui. Peste ani de zile, ne-am reîntâlnit întâmplător în cartier. Cred că eu aveam 22 de ani, iar el 26 de ani.

Ce ți-a plăcut la el?

Andreea Micu: Totul, normal. Mi-a plăcut că era mai matur decât mine și că m-a luat așa cum sunt. Asta în vreme ce băieții de vârsta mea erau și mai puțin maturi și cam speriați de statutul meu: eram fata lui tata, învățam foarte bine, emanam foarte multă siguranță, iar asta cam sperie.

Plus că nici nu mă îndrăgostisem până atunci.

Cum v-au schimbat copiii?

Andreea Micu: Ne-au apropiat foarte mult. Soțul meu spune mereu că regretă că nu i-am făcut mai devreme. (râde)

Eu aveam 26 de ani când l-am avut pe Andrei. Bine că m-a luat pe nepregătite, fiindcă mi-ar fi fost foarte teamă să am un copil la vârsta aceea.

Noroc că „m-am trezit” cu un copil în brațe, care dormea, era copilul ideal. Iar eu am crezut că așa sunt toți copiii, motiv pentru care am decis să-l am și pe al doilea. Și a fost total diferit.

Am crezut că e bolnav sau că sunt eu bolnavă. (râde) Adormea la piept 20 de minute, voia să stea doar pe mine, iar când se trezea voia să mănânce. 6 luni de zile aproape că nu am ieșit din casă. Ne plimbam prin cartier și după câteva minute de plimbare i se făcea iar foame.

Mai scrii o carte?

Andreea Micu: Cred că o să tot scriu. Doar că nu mai am timp acum.

Am lansat în decembrie cea mai recentă carte, Giustina, cămila de București și am început o rubrică, Din ținutul năzdrăvanilor, pe platforma literomania, cu povești inspirate din viața mea de mamă.

Scriitor, avocat și proprietar de cramă. De ce?

Andreea Micu: Îmi place ordinea în care le-ai spus, fiindcă în sinea mea așa cred și eu că sunt.

Crama este tot o poveste de familie. Domeniul a aparținut străbunicilor mamei, Maria și Iancu. Ei aveau un conac pe dealul Dobrușei, lângă Dăgășani. Îl cumpăraseră în 1927, începuseră să facă vin și șampanie, dar din păcate în perioada comunistă le-a fost confiscat totul.

Mama avea amintiri indirecte, fiindcă bunica, Mica, îi povestea mereu despre verile petrecute la conac, împreună cu bunicii ei. Și a rămas în inima ei dorința de a renaște istoria familiei.

Tata a fost imediat cucerit de poveste, fiindcă și el este cumva un artist. Ușor-ușor, după 1990 au început să recupereze terenul, au mai cumpărat și de la rudele noastre, iar în 2007 s-au apucat serios de treabă.

Au refăcut domeniul, au construit crama și s-au lansat într-o afacere nouă.

Avincis este însă mai mult decât atât, este un spațiu de cultură până la urmă, în care se întâlnesc arta, istoria.

Vinul nu este un produs obișnuit, înglobează și istorie, și tehnici creative de eonologie, dar și povești.

S-a potrivit pe personalitatea părinților mei, ușor-ușor am început și eu să îi ajut, iar acum sunt implicată mai mult pe partea de PR a companiei și luăm împreună toate deciziile importante ale companiei.