Cine este arhitecta Silvia Demeter, mintea creativă din spatele proprietăților regelui Charles din România? Vine dintr-o familie de ingineri din Brașov și a fost prima campioană a României la snowboard

Despre Silvia Demeter se spune că este mintea creativă din spatele proprietăților regelui Charles de pe Valea Zălanului, fiind arhitecta specializată în restaurare, care a dat viață unui loc absolut idilic, ajuns azi unul dintre cele mai cunoscute și căutate din România, în special de către turiștii străini.

Silvia Demeter vine din Brașov, dintr-o familie de ingineri care au încercat să-i insufle încă de mică pasiunea și valorile pentru bine, frumos și natură. A fost sportivă de performanță, este prima campioană a României la snowboard și, deși și-a dorit să devină medic, la un punct de cotitură din viața ei a realizat că poate aduce vindecare și alinare clădirilor.

A trăit 14 ani în Anglia, unde a demonstrat că este extrem de talentată, fiind primită în cele mai selecte cercuri atunci când vine vorba de arhitectură și creativitate în restaurarea clădirilor ce azi ne spun povești din alte timpuri.

Cum a ajuns Silvia Demeter în compania regelui Charles, ce a construit pe Valea Zălanului și mai ales cum a învățat să nu mai spună niciodată, niciodată? Iată o poveste inspirațională despre frumos și bine.

Din ce am aflat despre dumneavoastră, înțeleg că cea mai mare inspirație provine din zona autentică a satului românesc…

Da. În general, valorile patrimoniului construit mă inspiră, indiferent că sunt de la oraș sau de la țară. Eu m-am născut la oraș, dar unde găsesc autenticitate, mă simt în largul meu.

Acum locuiți în România?

Da. Am trăit până la 24 de ani în România, după care m-am mutat în Anglia, unde am locuit timp de 14 ani și am devenit și cetățean britanic. Între timp, am călătorit foarte mult datorită sportului – sunt prima campioană a României la snowbord – și am văzut destul de multe locuri.

M-aș întoarce mult în urmă, la copilăria dumneavoastră. Unde v-ați născut?

În Brașov. Pentru mine fascinația acestui oraș a fost prezentă cu mine peste tot în lume, oriunde m-aș fi aflat. Mi se pare că mi se potrivește nevoilor mele de oraș și de mediu natural în același timp. Brașovul este unul dintre orașele care au o poziție privilegiată, unde mediul construit cu mediul natural se întâlnesc și trăiesc în mod armonios.

Ce profesie aveau părinții? Sportivi?

Părinții mei au lucrat în domeniul construcțiilor, dar, într-adevăr, tatăl meu a fost o fire foarte sportivă, a practicat mai multe sporturi, dar nu de performanță. Mama era foarte studioasă și era cea mai fericită dacă putea să-și petreacă timpul într-o bibliotecă. A fost și inventatoare, are un brevet de invenție pe partea de construcții și în același timp era foarte pasionată de literatură. În timp ce tatăl meu se simțea în largul lui în natură și practicând sport.

Cumva ați luat din ambele părți exact ceea ce v-a format astăzi…

Exact! Deși părinții nu mai sunt pe această lume, îi simt în mine, sunt foarte prezenți…

Fetițele mergeau la balet, nu la snowbord. Dumneavoastră cum de ați ales acest sport?

Prima dată am făcut schi. Apoi am făcut și înot, dar muntele m-a atras mai mult.

Și către performanță ați pornit din copilărie?

Da. Primul meu cantonament l-am avut la vârsta de 5 ani. Mi-am dorit foarte mult să merg în cantonament, deși ulterior am plâns foarte mult de dorul părinților. Apoi am continuat să merg în cantonamente și cel puțin patru luni pe an eram în compania acelei familii de club 😀

Și cu toate acestea ați ales arhitectura?

Povestea este cumva legată tot de schi. Erau alte vremuri când la noi, la vârsta de 6-7 ani mergeam singuri de la școală către Poiană. Eu alegeam să merg pe la „Ziduri”, unde sunt zidurile medievale ale Brașovului, o zonă delimitată de pădure, dar unde părinții mă sfătuiau să nu merg pentru că nu era foarte sigură. Eu mă simțeam atrasă de zona aceea, indiferent de reputația ei. Aveam fascinația de a simți orașul, zidurile lui, dar și de a simți natura. Cumva întotdeauna s-au legat cele două și mi-am dat seama că vreau să fac arhitectură când eram deja la liceu și mă gândeam să dau la Medicină. Voiam să devin chirurg, însă, în acel moment din existența mea de liceană am fost obligată să mă gândesc în ce direcție vreau să merg și atunci mi-am zis că „poate nu ar fi rău să fiu medic de clădiri. M-am dus astfel către arhitectură și restaurare.

Cum ați plecat la 24 de ani în Anglia și cum ați decis să rămâneți?

Finalizând facultatea, mi-am propus să fac restaurare. Eram la un curs post universitar, unde am avut privilegiul să-l cunosc pe Șerban Cantacuzino, un om extraordinar pe care ascultându-l, mi-am dat seama că aș vrea să studiez în Anglia. Un al doilea motiv la fel de important era faptul că prietenul meu era englez și urma să ne căsătorim.

Am plecat să studiez la Oxford masteratul de restaurare.

Nu l-ați convins să vină în România?

Înainte de a mă muta eu, venea el foarte des și petrecea foarte mult timp în România, dar pentru mine, școala britanică de restaurare rămâne cea mai bună și am ales să învăț cât mai multe.

Citește și: Ce proprietăți are Prințul Charles în România. Zone cu potențial turistic fantastic

Cum ați ajuns la prințul Charles?

După ce am finalizat masteratul la Oxford, mi s-a propus să aplic pentru o bursă a Societății pentru protecția monumentelor antice (SPAB), o oportunitate absolut extraordinară. Intenția bursei este de a crea un limbaj comun atât pentru proiectanți, cât și pentru constructori, meșterii care urmează să implementeze un proiect. Școlile de arhitectură sunt destul de teoretice și era o mare problemă cu proiectele de restaurare ale arhitecților care nu aveau înțelegerea a ceea ce însemna partea de meșteșug de construcție. Această bursă oferea arhitecților posibilitatea de a merge un an pe șantiere și să muncească efectiv alături de meșteri. În acest proces cunoșteai arhitecții cei mai buni, întâlneai meșteri extraordinari de la care învățai cum se face sticla, cum se toarnă plumbul pentru turlele bisericilor, cum se fac țiglele, cum se pun cărămizile, tot ceea ce ține de tehnicile și materialele tradiționale de construcție.

În același timp intrai în această mare familie SPAB pentru că mergând pe șantier rămâneai la gazdele tale, foști bursieri SPAB, de la care aveam foarte multe de învățat și restaurarea devenea cumva un mod de viață. Această bursă mi-a schimbat complet viața și mi-am dorit să mă întorc în România. Am vorbit cu ceilalți arhitecți care organizau școli de vară de arhitectură în țară și mi-am dorit o unire a acestor școli de vară, astfel încât să ajungem și noi să creăm o familie de restauratori, să putem să urmăm și să adaptăm la situația României acest model.

În timpul acestei burse, ca să revin la întrebare, un coleg de-al meu lucra la un proiect pentru Alteța sa atunci, Majestatea sa acum, un proiect la care am fost invitați să vedem despre ce era vorba. Apoi am fost invitați la un alt proiect foarte important pentru prințul Charles, dezvoltarea unui oraș nou pe principiile urbanismului tradițional. A fost ceva absolut revoluționar, dar privit cu foarte multă suspiciune de către arhitecți, pe modelul „dacă vrei să privești către viitor, trebuie să lași trecutul în urmă”, pe când noi restauratorii spunem că tradiția este o împletire între trecut și viitor.

Sunteți numită arhitecta prințului Charles pentru proprietățile din România. La momentul la care v-ați cunoscut cumpărase deja proprietăți aici?

Era deja la Viscri o proprietate, dar eram în căutarea unei alte locații care să ajungă să fie un exemplu de bune practici pentru ce poate să însemne punerea în valoare a patrimoniului construit, a tradițiilor în construcție prin turism pentru comunitatea locală; beneficiile unei abordări sustenabile, dar cu implicații direct economice. Au fost mai multe locații propuse, dar, bineînțeles, când am ajuns în Valea Zălanului cu toții am știut că acolo va fi locul potrivit.

Pesemne că ați impresionat foarte bine de v-a dat pe mână…

Background-ul meu era acest SPAB, o organizație foarte respectată în Marea Britanie, o societate în care partea de protejare a patrimoniului este de la sine înțeleasă, face parte din cultura lor. Faptul că am fost bursier SPAB a fost o bună carte de vizită, plus că deja ne știam și îl cunoșteam foarte bine pe colegul meu Mark.

A contat și că erați româncă?

Bineînțeles! Puteau să aducă un arhitect din Marea Britanie, însă s-au potrivit lucrurile pentru că tocmai hotărâsem să mă întorc în țară.

Ce ați făcut acolo? Cum arăta când ați ajuns și ce s-a transformat?

În primul rând, când ajungi la Valea Zălanului ești copleșit de foarte multă frumusețe și liniște. Din nou este un exemplu extraordinar de armonie între mediul construit și mediul natural. Drumul este destul de lung, nu foarte accesibil, dar nu de puține ori, mergând spre șantier, aveam ocazia să văd animale sălbatice. Sunt niște experiențe incredibile, mai ales pentru cineva care locuiește la oraș care ajunge în această lume de basm unde există atât de multă natură pură, neatinsă.

Această așezare este o minune. Aici, prin secolul 18 oamenii aveau nevoie de a crea o mică făbricuță de sticlă pentru bisericile din zona Transilvaniei și au adus meșteri din Boemia în acest colț uitat de lume, pe Valea Malnașului. Aici a fost, de fapt, o așezare doar de sticlari. Era o legătură cu familia Kalnoki care s-a ocupat de managementul acestor proprietăți pentru Alteța sa și care era foarte legată de această așezare de sticlari.

Gospodăria se află chiar la capătul satului, la capătul unei văi cu o orientare extraordinară, unde de la răsărit până la apus e soare tot timpul, cu pârâu la baza proprietății, plus modul în care era organizată gospodăria, cu grajd, șură, căsuță, un peisaj absolut idilic. Aici locuia o doamnă foarte drăguță, doamna Ida Neni, de vreo 80 și ceva de ani. Doamna se hotărâse să se mute în satul vecin, unde erau copiii ei pentru că deja nu mai putea să aibă singură grijă de văcuță, de cățeluși, de toată gospodăria. A rămas pe perioada verii, atâta timp cât a fost șantierul și aveam în fiecare zi ocazia să stau cu dânsa de vorbă, ceea ce era fantastic pentru că am avut ocazia să înțeleg locul și sufletul.

Tema de proiectare a fost destul de simplă: să facem o casă de oaspeți, să aducem meșterii locali, să folosim materiale tradiționale locale din satele vecine unde se făceau cărămidă, țiglă și cherestea. Am reciclat ceva tâmplărie din casele vechi care nu mai puteau fi salvate.

Cât a durat?

S-a transformat într-un proiect mult mai amplu pentru că au apărut de vânzare mai multe gospodării. Eu m-am apucat doar de primele două case, după care am devenit mămică și mi-a fost din ce în ce mai greu să accept proiecte care implicau deplasare.

Când ați decis să rămâneți de tot în România?

În 2007. Fusesem trimisă de către firma la care lucram din Anglia, o firmă de construcții în restaurare, la cei care susțineau fundația Mihai Eminescu Trust, deoarece aveau nevoie de consultanță în proiectare. Am venit în România, am ajuns în satul Meșendorf, m-am îndrăgostit de o căsuță aflată în mijlocul satului ce devenise un fel de carieră din care toată lumea lua materiale și care era amenințată să dispară. Fiind de vânzare am cumpărat-o și am avut acest sentiment că dacă nu mă întorc în România, nu o să pot face nimic cu ea. Era nevoie de implicarea unui cunoscător arhitect să o repare.

Am divorțat, prin divorț mi-am pierdut familia din Anglia și am revenit la familia mea de acasă.

Casa ați renovat-o?

Am renovat-o, am consolidat-o și am salvat-o din ceea ce era, o ruină din care creștea socul din pivniță și se înălța la cer pentru că nu mai avea acoperiș. Peste drum era o casă absolut superbă, care avea o presă de struguri cum rar întâlnești – există la Muzeul Satului din București o presă din Meșendorf, însă aceasta era mult mai valoroasă și mai frumoasă – și cu ajutorul Alteței sale, am primit fonduri să restaurez presa, dar am și cumpărat acea proprietate ce a devenit centru pentru atelierele de restaurare pe care le-am organizat ulterior.

Am stat în Meșendorf – nu am locuit acolo, dar era ca și cum aș fi făcut-o – timp de șapte ani, după care am rămas însărcinată și am revenit la Brașov.

Până la urmă totul e pe plus. Bănuiesc că există o durere cauzată de regretul divorțului, dar pare că s-au așezat lucrurile.

Aceste sentimente au avut rostul lor și rămân întipărite în sufletul meu. 😀 Pentru mine a fost din nou o minune pentru că ajunsesem să cred că nu pot avea copii. Toată lumea îmi spunea că atunci când nu-mi mai doresc, atunci o să se întâmple, iar mie mi se părea un paradox: cum să faci să nu-ți mai dorești dacă îți dorești atât de mult?

Când am ajuns la vârsta de 40 de ani am zis că renunț la această speranță și, într-adevăr, atunci am rămas însărcinată.

Acum locuiți la Brașov?

Da. La Meșendorf, atunci când mi-am încheiat activitatea am și vândut proprietățile și o perioadă foarte lungă de timp nu am mai revenit în zonă. A fost foarte dificil pentru că aveam foarte mulți prieteni acolo și majoritatea mă considerau de-a locului. Însă, de câțiva ani am revenit la lucru – fetița mea are 9 ani și am mai multă flexibilitate să pot lua în considerare șantiere la distanță – pentru că am avut șansa de a cunoaște un client care să mă convingă. Este un profesor de antropologie de la Harvard care m-a convins să-i preiau proiectul.

Și acum lucrați la acest proiect?

Acum e un moment de referință în viața mea. În timpul pandemiei am avut timp să mă gândesc mult. Când împlinești 50 de ani ești nevoit să te oprești și să te gândești: „Unde am fost și încotro vreau să mă îndrept?”. Acum am trecut de la restaurare spre o dezvoltare imobiliară în ideea că, din păcate, tot ce ține de construcții și de dezvoltare imobiliară este în mâna dezvoltatorilor spre maximizarea profitului, calitatea vieții viitorilor locuitori nemaifiind o prioritate. Și tot gândindu-mă la acest aspect, m-am întrebat cum aș face eu dacă aș avea mână liberă.

Noi vorbim despre sustenabilitate și eficiență energetică ca și cum este ceva nou care implică tehnologie, dar de fapt lecțiile de sustenabilitate le găsim tot în tradiție. Din primii ani de practică arhitecturală le-am învățat. Această direcție a mea și abordare s-a întâlnit cu postura de mamă și fiindu-mi destul de greu – pentru că până la urmă rămâne cea mai grea meserie din lume aceea de părinte – m-am gândit tot timpul la proverbul: „e nevoie de un sat ca să crești un copil”. Uitându-mă în jur, nu mai găseam satul de care să mă pot sprijini în creșterea copilului. Acest spirit de comunitate e tot mai greu de găsit, astfel că bazându-mă pe cele două principii, de comunitate și de arhitectură sustenabilă, am început acest proiect. Ce a pornit ca un exercițiu într-un mod ideal, trei ani mai târziu am ajuns în procesul de a-l implementa.

Mai sunt șanse să mai lucrați împreună cu Regele Charles? Bănuiesc că după ce ați rămas însărcinată când părea că nu se va întâmpla nu mai spuneți niciodată „niciodată” 😀

Bineînțeles! Cred că acesta este lucrul pe care nu ar trebui să-l uităm niciodată, că în viață orice e posibil.