Cine este Gabriel Bebeșelea, dirijorul care l-a făcut pe Gheorghe Hagi să uite de înfrângerea pe care o suferise echipa lui cu o zi înainte

Gabriel Bebeșelea este unul dintre cei mai remarcabili dirijori din România, recunoscut pe plan internațional pentru talentul său excepțional și dedicarea față de muzica clasică. Născut în România, Bebeșelea a demonstrat încă de la o vârstă fragedă o pasiune pentru muzică și a început să studieze dirijat și compoziție. De-a lungul carierei sale, el a fost apreciat pentru stilul său unic de a conduce orchestre și pentru abilitatea de a crea interpretări pline de emoție și tehnică.

În prezent, Gabriel Bebeșelea continuă să își consolideze cariera internațională, fiind implicat în proiecte importante în Europa și nu numai. În această perioadă, el se află la conducerea unor orchestre de renume și colaborează cu instituții muzicale prestigioase, precum Filarmonica „George Enescu” din București. De asemenea, Bebeșelea își extinde activitatea ca dirijor invitat, având turnee și concerte în săli celebre de concert din întreaga lume. În paralel, se dedică și educației muzicale, susținând cursuri și masterclassuri pentru tinerii dirijori și muzicieni, promovând astfel dezvoltarea artistică a noilor talente.

Articol inițial

Gabriel Bebeșelea este unul dintre cei mai importanți tineri dirijori din România. După o copilărie în sânul unei familii de muzicieni, urmată de o educație aleasă la Sibiu, a ajuns la Viena, în patria muzicii clasice. Aici a învățat alături de profesorul Mark Stringer și a învățat ce înseamnă libertatea în și prin muzică.

„Dirijam la Kiev Simfonia nr.1 „Titanul” de Gustav Mahler, într-un context în care zona respectivă din Europa trecea prin clipe grele din cauza conflictelor. Alesesem această simfonie din mai multe motive, dar cel mai important e că ultima parte se numea inițial „Dall’Inferno al Paradiso” (dinspre Infern înspre Paradis). Partea precedentă e un marș funebru a cărei liniște te cutremură, iar alăturarea cu muzica klezmer îți taie răsuflarea. După marșul funebru, care dispare în neant, e o clipă de liniște deplină care durează cât mulți ani, până la explozia ultimei părți. După un drum muzical anevoios care pare că te trece prin tot ceea ce descrie Dante în Infernul său, finalul glorios te ridică eminamente din scaun. Eram totalmente transpus în simfonie și datorită faptului că simțeam din spatele meu publicul cu respirația oprită, o liniște greu de explicat, dar care îți facilitează transpunerea totală în muzică. După finalul paradisiac m-am întors spre public și am observat ceva inimaginabil: foarte mulți oameni din public plângeau, dar se simțea euforia din reacțiile lor”, aceasta este cea mai frumoasă amintire pe care o are Gabriel Bebeșelea dintr-un concert.

Dar cum a început drumul său în lumea artei? De ce a renunțat după 12 ani la vioară? Și cum arată drumul lui Gabriel Bebeșelea de la andrelele din copilărie, la bacheta de dirijor de astăzi?

V-ați născut și ați crescut într-o familie în care muzica era omniprezentă, mulți dintre membrii familiei dvs. au studii muzicale sau sunt chiar muzicieni. Era cumva de așteptat ca și dvs. să mergeți pe acest drum?

Gabriel Bebeșelea: A fost ceva firesc să urmez calea muzicii, dar la un moment dat, destul de devreme, m-am aflat la o răscruce. M-am confruntat cu alegerea dintre a face muzică sau să mă îndrept spre studii umaniste la liceul german din Sibiu, orașul meu natal.

Vă mai amintiți care a fost prima întâlnire cu muzica?

Fiind născut și crescut într-o familie în care muzica era extraordinar de importantă, prima amintire se pierde în timp pentru că imediat după apariția mea în lume am fost înconjurat de muzică. Dar una din primele amintiri e că atunci când părinții mei puneau un LP cu muzica clasică, luam o andrea a mamei mele și imitam dirijorii pe care-i văzusem. Nu cred ca aveam mai mult de 3-4 ani.

Cine este Gabriel Bebeșelea, dirijorul care l-a făcut pe Gheorghe Hagi să uite de înfrângerea pe care o suferise echipa lui cu o zi înainte

Și primul sfat pe care l-ați primit de la părinți?

Cred că a fost o discuție despre respect. Îmi aduc bine aminte contextul și a fost o lecție despre respect față de cei din jurul tău care mă însoțește și acum. Eram în clasele primare și îmi amintesc ca fiind prima discuție serioasă purtată cu părinții.

Citește și: Irina Iordăchescu, una dintre vocile de aur ale Operei Naționale București. Povestea copilăriei guvernate de muzică și un tată celebru și dorința de a urca prin forțe proprii pe scena marilor teatre din lume

Dar prima persoană care v-a recunoscut talentul?

Tot părinții mei. Tatăl meu m-a învățat notele muzicale când eram la grădiniță și apoi, după 1-2 ani, când a venit vremea, părinții m-au dus să susțin testul de aptitudini pentru a intra la școala de muzică din oraș.

12 ani ați studiat vioara, dar v-ați îndreptat, în cele din urmă, către dirijorat, cum a fost această schimbare? Și de ce ați făcut-o?

Rememorând amintirile cu andrelele mamei pe post de baghete, cred că m-au însoțit tot timpul. Când eram în gimnaziu am început să citesc foarte intens literatură de specialitate și am fost foarte norocos să am acasă o bibliotecă bine dotată. Am avut norocul că în Sibiu existau două biblioteci, dintre care una elvețiană, în care se găseau multe cărți la care n-aș fi avut altfel acces. Cu cât citeam mai mult, cu atât eram mai fascinat de această lume. Mai târziu, unii profesori din liceu mi-au confirmat că e o cale pe care aș putea-o urma și mi-am urmărit visul. Cred că e lucrul care mă completează, iar a face muzică pentru mine înseamnă ceva fără de care nu mă văd trăind, indiferent de sacrificiile pe care a trebuit (și mai trebuie) să le fac. Mai bine zis, nu pot să consider acele lucruri ca fiind sacrificii, atâta timp cât mă completează prin prisma muzicii.

Ce înseamnă pentru dvs. a fi un bun dirijor?

Cred că un bun dirijor e un bun transmițător de energie. În primul rând acesta trebuie să descopere energia partiturii, din spatele notelor. Trebuie să reușească să se branșeze la acel flux pe care compozitorul îl transmite. După ce convertește scrisul în sunet în interiorul său, trebuie să transmită acea energie orchestrei pentru ca la rându-i să ofere publicului mesajul sonor, filosofic, ideatic așezat de compozitor în acea muzică.

Gabriel Bebeșelea: Există un schimb energetic perpetuu între dirijor și orchestră, fără de care muzica devine searbădă și lipsită de conținut.

În același timp există și schimb între muzicienii de pe scenă și publicul din sală. Așadar, cred tot mai mult că dirijorul bun e cel care poate decodifica, recepta și retransmite toate aceste schimburi energetice.

Care a fost cel mai bun dirijor pe care l-ați văzut vreodată? Sau cu care ați avut șansa de a lucra?

Am avut norocul să văd extrem de mulți dirijori fantastici și legendari. La fel în ceea ce îi privește pe profesorii sau mentorii mei pentru că am studiat cu mulți dirijori care și-au lăsat amprenta asupra mea. Cum muzica este o artă subiectivă, nu cred în topuri și grade de comparație. Fiecare muzician e unic în felul său și așa e bine să fie. N-aș vrea să fac o nedreptate cuiva din cei care m-au influențat pentru că sunt foarte mulți și pe perioade foarte întinse.

Mai țineți minte ce ați simțit la primul concert?

Da, mi-e foarte bine întipărit în memorie: eram în clasa a XII-a și mă pregăteam să dau după puține luni Bacalaureatul. N-am trecut niciodată prin emoții distructive, ci exact ca și acum, o nerăbdare de a face muzică. Probabil e modul în care se manifestă emoțiile în cazul meu și așa a fost din primul moment în care am ajuns în fața orchestrei.

Foarte mulți membrii ai familiei dvs. fac parte din lumea muzicii, ați fost vreodată pe aceeași scenă cu ei?

Da, am avut câteva concerte în care unchiul meu, violoncelist, cânta în orchestră. M-a susținut foarte mult să-mi urmez visul de a dirija și a fost foarte folositor să am feedback-ul lui după repetițiile și concertele în care cânta.

Cum sunteți atunci când știți că sunt în public?

Mă bucur foarte mult când părinții mei sunt în public. Au existat bune perioade de timp în care n-am reușit să-i vizitez, așa că am încercat să-i am alături de fiecare dată când e ocazia, în țară ori în străinătate.

Ce înseamnă pentru dvs. muzica?

E foarte complicat, dar în același timp foarte simplu de explicat: e ceva fără de care nu mă văd să pot trăi.

Care este cea mai frumoasă amintire pe care o aveți dintr-un concert?

Am multe amintiri frumoase din concerte. Poate cea mai frumoasă amintire nu e neapărat cea mai înaltă din punct de vedere muzical, dar e cea care m-a marcat și m-a pus pe gânduri mult timp. Dirijam la Kiev Simfonia nr.1 „Titanul” de Gustav Mahler, într-un context în care zona respectivă din Europa trecea prin clipe grele din cauza conflictelor. Alesesem această simfonie din mai multe motive, dar cel mai important e că ultima parte se numea inițial „Dall’Inferno al Paradiso” (dinspre Infern înspre Paradis). Partea precedentă e un marș funebru a cărei liniște te cutremură, iar alăturarea cu muzica klezmer îți taie răsuflarea. După marșul funebru, care dispare în neant, e o clipă de liniște deplină care durează cât mulți ani, până la explozia ultimei părți. După un drum muzical anevoios care pare că te trece prin tot ceea ce descrie Dante în Infernul său, finalul glorios te ridică eminamente din scaun. Eram totalmente transpus în simfonie și datorită faptului că simțeam din spatele meu publicul cu respirația oprită, o liniște greu de explicat, dar care îți facilitează transpunerea totală în muzică.

Gabriel Bebeșelea: După finalul paradisiac m-am întors spre public și am observat ceva inimaginabil: foarte mulți oameni din public plângeau, dar se simțea euforia din reacțiile lor.

Dar cea mai grea încercare?

Cred că cele mai grele încercări concertistice sunt acum, când ne străduim să revenim în fața publicului. Indiferent de cea mai dificilă stare în care am dirijat până acum, această perioadă o întrece. E incredibil de dificil pentru cei care organizează concertele în această perioadă, e foarte greu pentru artiști. Există o multitudine de motive pentru care dificultățile de a ține concerte în condițiile actuale sunt uneori insurmontabile, dar faptul că publicul acoperă rapid numărul legal de locuri pentru un eveniment cultural, e mai mult decât încurajator.

Trăiți la Viena, unde ați învățat la University of Music and Performing Arts Vienna, la clasa profesorului Mark Stringer. Ce înseamnă Viena pentru dvs? Și cum v-a schimbat viața această mutare într-un oraș atât de artistic?

A fost una din cele mai bune decizii de a merge să studiez la Viena. În primul rând, e orașul perfect pentru un muzician. La orice pas ești înconjurat de istoria muzicii și te simți privilegiat că ai ocazia să simți aceste lucruri. Există un respect aparte pentru cultură și pentru muzica clasică în special, lucru care se vede chiar și prin prisma măsurilor luate pentru a reporni parcursul cultural al orașului.

Cum a fost colaborarea cu profesorul Mark Stringer și care a fost cel mai important lucru pe care l-ați învățat de la el?

Maestrul Mark Stringer a fost unul din cei mai importanți mentori pe care i-am avut și lui îi datorez faptul că am început să înțeleg ce înseamnă libertatea în și prin muzică. E un concept care mă preocupă din anii studenției la Viena și la care încă mă gândesc. Am trecut prin mai multe etape și am descoperit diferențe culturale de la țară la țară în ceea ce privește acest concept.

Cât de diferită este lumea muzicală de la Viena în comparație cu cea din România?

E greu de făcut o comparație și oarecum incorect pentru că Austria și, în mod special Viena, are o tradiție muzicală de secole. Să nu uităm faptul că, timp de mai bine de două secole, Viena a fost sanctuarul în care cei mai mari compozitori au venit pentru a-și desfășura activitatea. Vivaldi, Mozart, Beethoven (al cărui jubileu de 250 de ani se sărbătorește acum), Brahms, Mahler și mulți alții s-au mutat și au creat la Viena. Proiectul Musica Ricercata, care e foarte apropiat de sufletul meu, își propune o demonstrație a sincronismului muzical dintre teritoriile actualei Românii și Europa de Vest.

Chiar dacă a existat un oarecare grad de sincronism, viața culturală din Viena a influențat puternic trendul cultural din întreaga Europă timp de secole, iar acest lucru se simte foarte bine și acum.

Gabriel Bebeșelea: În România lucrurile au evoluat din punct de vedere cultural extrem de diferit în Transilvania, Valahia și Moldova, astfel că și dezvoltarea muzicii a fost uniformizată abia începând cu a doua jumătate a secolului XX.

Cum s-a schimbat scena muzicii clasice în România în ultimii ani?

E radical schimbată și a evoluat foarte mult dintr-o multitudine de motive. Libertatea de circulație și viteza de propagare a informației au făcut să existe etaloane la care muzicienii din România să se poată raporta. Dar un foarte mare merit îl are Festivalul George Enescu care a ajuns la un nivel extraordinar.

O dată la doi ani, cei mai mari muzicieni ai planetei vin la București și în alte locuri din țară și concertează. Din păcate, România încă nu o are o sală de mari dimensiuni la nivelul festivalului, iar asta o resimt toți muzicienii români, nu doar străinii care calcă pragul festivalului.

Și cât de diferit este publicul de aici de cel din străinătate … ce are publicul românesc atât de special?

Gabriel Bebeșelea: Publicul din România e unul doritor.

Simți din primii pași pe scenă că spectatorul român care a venit în sală abia așteaptă să ia parte la actul muzical. Asta se simte și la finalul concertului, în aplauze.

Mai țineți minte care a fost cel mai frumos compliment pe care l-ați primit de la un spectator?

Sunt mai multe lucruri care îmi vin în minte cu drag. Unul dintre muzicienii pe care îl admir și care mi-a fost model, după ce a audiat un concert în care dirijasem la Musikverein Simfonia nr. 4 de Mahler, mi-a spus pe un ton foarte părintesc că e sigur că Mahler ar fi fost bucuros sa fie în sală. Un alt compliment frumos, dar pe alt palier, a fost după ce Gică Hagi a ascultat un spectacol de West Side Story, zicându-mi că a uitat de înfrângerea pe care o suferise echipa lui cu o zi înainte.

Dar poate momentul care m-a bucurat cel mai mult a fost când m-a oprit cineva, pe stradă, la Moscova și mi-a spus (într-o engleză impecabilă) că nu cunoștea Simfonia nr. 1 de Enescu până la concertul meu și că, astfel, l-a descoperit pe unul din cei mai mari compozitori ai secolului XX, fiind fascinat de această lucrare.

Artiștii români în timpul pandemiei de coronavirus

Cât de mult v-a afectat pandemia de coronavirus? Și cum o este experiența online a Festivalului de Muzica Clasică susținut de Ansamblul Musica Ricercata, alături de muzicieni din Orchestra de Tineret a Uniunii Europene (European Union Youth Orchestra)?

A fost și este în continuare una din cele mai dificile perioade pe care le-am trăit. Lipsa siguranței sanitare, a unor certitudini, a libertății de călătorie și alți factori fac ca această perioadă să fie mai greu de îndurat. Iar dacă e să ne gândim că primele care s-au închis au fost sălile de concert și de spectacol și că, cel mai probabil, vor fi ultimele care se vor deschide, te face să realizezi dintr-odată nu doar perisabilitatea vieții, ci și a profesiei tale. Iar cum profesia mea e în același timp si pasiunea mea, lucrurile devin mai complicate. Dar cu toții trăim aceeași situație din perspective diferite și cred că toți am învățat lucruri noi, am descoperit ceea ce nu știam inclusiv despre noi.

Cum creativitatea nu poate fi ținută în izolare, din dorința de a susține Musica Ricercata Festival Op.2, alături de colegii mei am lucrat la o platformă complexă prin care muzicienii să se poată înregistra de acasă, iar cu ajutorul noilor tehnologii să reușim să-i reunim în spațiul virtual. Pentru că am dorit să păstrăm concertele în aceleași spații, echipa noastră tehnică le-a refăcut virtual.

Mai multe detalii despre Musica Ricercata găsiți pe pagina Festivalului

Astfel, muzicieni din mai multe țări s-au înregistrat, fiecare artist la el acasă, în fața unui ecran verde, facilitând transpunerea lor în plan virtual. Demersul e unul asumat, adică nu dorim să ne prefacem că suntem în sala de concert, ci să oferim publicului programul muzical care fusese programat în festival. Muzicienii au muncit asiduu timp de două luni, iar echipele de editare lucrează la foc continuu pentru a realiza acest proiect unic prin modul în care este implementat.

Bineînțeles, am spus din capul locului că refuz să cred că acesta este viitorul muzicii și acest proiect este mai degrabă o formă de retranziție spre sălile de concert, spre întoarcerea către public. Este mai degrabă realizat din dorința de a face muzică împreună, chiar și separați, în perspectiva întoarcerii spre concertele live imperios necesare. Experiența este total diferită de cea în care respiri alături de partenerii de scenă. Te provoacă să descoperi parametri noi și căi noi de exprimare, dar repet, sala de concert este unica instanță în care poți trăi acele stări unice.

Și la final, cum descrieți România unui străin 🙂

Gabriel Bebeșelea: O țară surprinzătoare din toate punctele de vedere și în care, dacă vii fără preconcepții și cu inima deschisă, poți trăi experiențe de neuitat. În același timp, recomand să citească înainte despre răscrucea drumurilor mai multor civilizații și culturi care au influențat în mod direct tot ceea ce înseamnă România de azi pentru a sesiza și înțelege nuanțele pe care ți le oferă acele experiențe.