Cine este Olivia Addams, artista care doboară topurile muzicale? De la Alegretto, la New York, de la priviri piezișe și bullying în România, la integrare în Germania, de la munca de broker de succes la muzică ce cucerește inimi de adolescenți

Olivia Addams este o artistă româncă ce a început să cânte la 3 ani, în corul Alegretto și pentru care nu existau piedici sau obstacole atunci când își dorea ceva. Așa se face că la un concurs pentru copii, când unul dintre jurați a luat-o deoparte și a sfătuit-o să caute altă pasiune fiindcă nu are ce căuta în muzică, fetița a ales să-l ignore și să demonstreze lumii contrariul. Așa a ajuns în turnee prin toată lumea: din SUA, în Japonia, din China în Germania, împreună cu Alegretto, corul din care făcea parte.

Cu timpul însă acea siguranță de sine avea să dipară, iar în locul ei să rămână o adolescentă rănită, singuratică pentru care ideea de a fi ca ceilalți, copiii populari din școală, devenise crez.

A fost nevoie să ajungă la facultate, după un an petrecut într-o familie din Germania, unde a aflat că lumea are și alte valori decât poșetele de firmă și hainele seducătoare, și să înceapă să se iubească îndeajuns cât să nu-și mai dorească să aibă prieteni cu orice preț.

Atunci, cea pe care acum toți o cunosc drept Olivia Addams, a devenit un broker de succes, așa cum numai în The Wolf of Wall Street mai putem vedea. Lucra în departamentul de vânzări în zona de limbă germană și primea aplauze de câteva ori pe zi. Însă nu mai era de ajuns, iar pasiunea de copilă, muzica, a început din nou să-și facă loc în inima și mintea fetei.

Așa a luat decizia să demisioneze și să intre din nou în muzică. Iar restul e istorie.

Cine este Olivia Addams?

Olivia Addams: Este o persoană care încearcă să ofere emoție oamenilor, să-i facă să se simtă mai bine prin ce transmite ea.

Eu am încercat să creez acest proiect și personajul în așa fel încât să arăt oamenilor cine sunt, fără să mă ascund și să ofer un vibe cât mai pozitiv.

Când te-ai apucat de muzică și de ce?

Olivia Addams: Se întâmpla la 3 ani, când mama a luat decizia să mă ducă la cor. Sunt câteva momente cheie pe care mi le amintesc de atunci.

Eram pe stradă, așteptam la o trecere de pietoni, în drumul spre biserică. Mami mă ținea de mână, iar eu cântam. De altfel, la vârsta aceea cântam oricând, oriunde, în duș, în casă ori pe stradă, fără nicio reținere.

Așa s-a întâmplat și atunci. Am început să cânt, iar o doamnă din fața noastră s-a întors spre noi, iar mama a avut o recție ce s-ar fi tradus cam așa: „îmi pare rău, dar nu am cum să o fac să nu mai cânte!” (râde) Dar doamna a avut altceva de zis: „ar trebui să vă duceți fiica la cor!”

Iar mama i-a ascultat sfatul.

Așa am ajuns la corul Alegretto, la Palatul copiilor. Îți dai seama că la început habar n-aveam ce se întâmpla acolo, dar cu timpul a început să-mi placă, mi-am făcut prieteni, iar momentul în care am realizat că mi-ar plăcea să fac asta în viață, a fost la un spectacol pe care l-am susținut la Clubul Diplomaților. Am mers acolo să cântăm, eram surpriza serii, în timp ce ei stăteau la mese, puși toți la patru ace și mâncau. Când noi am intrat pe scenă și am început spectacolul s-a lăsat o liniște tulburătoare în salon, mulți s-au oprit din ce făceau în secunda aia și ne-au ascultat. Pentru mine, întâmplarea a avut această semnificație: „prin cântec, eu pot să le schimb starea oamenilor și să le ofer o altă emoție!”

Cine cânta din familia ta?

Olivia Addams: Nimeni. (râde) Amândoi părinții mei au ureche muzicală, bunica la fel, dar nimeni nu a cântat.

Când eram mică și mergeam cu ai mei în vacanțe, tata avea două CD-uri pe care le punea repetitiv: unul cu ABBA (știam pe dinafară toate piesele suedezilor) și unul cu Tudor Gheorghe. Imaginează-ți cum eram în drum spre munte și cântam din toți rărunchii „Au înnebunit salcâmii” și „I have a dream”.

Mama este avocat, tata este contabil, niciunul nu a avut nimic de-a face cu arta, cu muzica. Iar eu, când am zis că vreau să transform muzica în profesie tata a avut o reacție clasică, ai zice: „Cum să faci asta? Nu e ceva sigur!”

Tata m-a învățat o strategie foarte deșteaptă, altfel: tot timpul să am mai multe gloanțe pe țeavă. Și i-am înțeles dorința ca eu să am un viitor sigur, să nu „mor de foame”, așa cum au părinții impresia, atunci când copiii aleg o profesie artistică. L-am înțeles, i-am urmat sfatul, dar, la un moment dat mi-am făcut curaj să iau altă decizie.

În ce cartier ai copilărit tu?

Olivia Addams: În Obor. Acolo am crescut, împreună cu părinții și cu bunica mea. Ea mă ducea în fiecare după-amiază la biserică și mă învăța să mă rog în fiecare seară.

Te-a ajutat cumva asta?

Olivia Addams: M-a ajutat, mai ales că în fiecare seară îi mulțumeam lui Dumnezeu pentru ce aveam. Am fost copilul căruia nu i-a lipsit absolut nimic, tot ce mi-am dorit am primit, iar acest exercițiu de mulțumire, față de Dumnezeu, îngerii păzitori, Univers sau cine știe ce alte forțe care ne ajută și ne apără, m-a ținut cumva modestă, prezentă și recunoscătoare.

Povestește-mi puțin despre bunica ta, dacă ea este cea care a rămas mai mult lângă tine!

Olivia Addams: Amândouă bunicile au fost lângă mine și a avut fiecare rolul ei foarte important acolo. Una dintre ele, din păcate, nu mai e cu noi acum. Iar asta a fost o durere așa de mare încât nici nu am putut reacționa atunci, nici măcar nu am putut să plâng.

A fost prima dată când l-am văzut pe tatăl meu suferind. Mai ales că tata, oricât de bolnav sau supărat ar fi, nu l-am văzut niciodată până atunci plângând. Atunci era devastat.

Dincolo de asta, am rămas de la ea cu amintirea unei relații extraordinare. Făcea cele mai bune sărățele cu cașcaval și chimen, care-mi lipsesc extraordinar de mult acum. De fiecare dată cînd găsesc o patiserie le caut dar nu am găsit niciodată ceva nici pe departe la fel de bun cu ce-mi pregătea bunica atunci când eram mică.

Cum te-a schimbat pe tine intrarea în acest cor de copii?

Olivia Addams: Alegretto a fost o experiență extraordinară pentru mine. E un cor de tradiție, cred că anul trecut a împlinit vârsta de 50 de ani, cu niște profesori extraordinari, Adriana și Radu, practic, al doilea set de părinți pe care i-am avut.

Procedura era una simplă: intram la 3-4 ani, rămâneam doi ani în grupa pregătitoare, timp în care trebuia să asimilăm un repertoriu de aproximativ 200 de exerciții în toate limbile Pământului. După acești doi ani dădeam un concurs, adică trăgeam două bilețele pe care erau notate două cântece. Noi trebuia să le știm și să le interpretăm foarte bine, după care intram în grupa ce se numea „imprimare”.  Atunci începeam să mergem în turnee, iar în funcție de locul pe care ne clasam acolo, apăream pe listele unde nu mai trebuia să plătim nici transport, nici cazare.

Țin minte că am luat locul I cu 97 de puncte, iar prietena mea luase locul II, cu 96 de puncte, iar din acest motiv ea nu a mai avut loc în turneul din Japonia. Erau foarte puține locuri, ceea ce m-a întristat foarte tare atunci.

Ea mai cântă?

Olivia Addams: Ea a renunțat. Suntem în continuare foarte apropiate, chiar dacă ea nu mai este în România acum. După facultate și-a luat un bilet doar dus spre China, apoi a călătorit prin toată lumea vreme de câțiva ani.

Unde ai mai ajuns cu acest cor?

Olivia Addams: La 6 ani am ajuns în New York și cred că a fost prima dată când am călătorit cu avionul, iar grija mea cea mai mare era să nu ratez stația la care trebuie să cobor. Evident că profesorii au făcut mișto de mine, nu mi-au spus adevărul, iar din cauza asta eu nu am reușit nici să ațipesc măcar, să nu cumva să ratez stația. (râde)

Am fost invitați la ONU, la un spectacol de seară, iar eu eram leșinată de somn, îți dai seama. Țin minte că am avut energie exact cât am avut de cântat, iar când am terminat, au venit pe scenă niște diplomați, să ne felicite. Eu eram cea mai mică, toată viața am fost așa, au venit la mine să dăm mâna dar am leșinat. M-a prins de umeri unul dintre ei, m-a ținut ca pe-o haină pe frânghie, să nu cad, m-a luat în brațe, iar eu mai știu, doar cum m-am trezit a doua zi într-un pat cald. Nu știu ce s-a întâmplat atunci, dar aparent toată lumea s-a distrat copios.

Mai târziu am văzut China, Japonia, Singapore, Mexic, apoi toate țările din Europa. Am ajuns în foarte multe locuri, iar asta mi-a fost de mare ajutor, fiindcă acum, dacă trebuie să plec singură undeva nu mi-e frică, pentru că am certitudinea că mă descurc. Au contribuit la asta, desigur, și părinții mei, care mi-au  arătat întotdeauna, de când eram mică, că au încredere în mine. Așa am crescut ca un adolescent cu capul pe umeri, care nu trece limitele.

A fost important pentru mine acest concurs, fiindcă pe măsură ce am crescut, trebuia să avem grijă de copiii mai mici decât noi, domnul Radu în fiecare turneu venea cu toate detaliile despre istoria țării unde ajungeam, ne punea să ne luăm caiețele cu noi, unde ne luam notițe. Dacă nu ne descurcam la școală și nu aveam note bune nu mai puteam să mergem la cor, fiindcă ne cereau carnetul de note, iar dacă lucrurile nu erau în regulă luam o pauză.

Corul era efectiv a doua familie. Cea mai frumoasă parte din copilăria mea.

Cum te formează corul spre deosebire de o carieră de solist?

Olivia Addams: Cred că acolo am învățat să nu mă gândesc doar la mine. E frumos să fii atent și la nevoile celorlalți, corul m-a învățat să gândesc în echipă, fiindcă acolo e important să ții seamă și de ceilalți.

Corul te învață lucrul în echipă, munca nu mai este despre tine, ci despre grup și corul trebuie să arate bine pe scenă, nu doar tu.

Când eram mică, mi-amintesc, aveam mai puțin de un minut să schimbăm ținutele, asta în condițiile în care aveam foarte multe costume într-o seară. Iar dacă unul dintre noi nu reușea să se îmbrace la timp, ceilalți, care erau gata, trebuiau să îl ajute. Era o regulă de bun simț.

Corul te învață să nu fii egoist.

Te-a ajutat?

Olivia Addams: Da, fiindcă acum nu mă gândesc doar la mine când iau o decizie; sunt foarte atentă să nu îi rănesc pe ceilalți, deci sunt foarte atentă și la nevoile celor din jurul meu.

Când ți-ai dat seama că asta ar putea deveni o profesie?

Olivia Addams: Mi-am dorit dintotdeauna. Din momentul în care am remarcat efectul pe care îl poate avea muzica asupra oamenilor, când am văzut cum i-am vrăjit pe cei de la Clubul Diplomatic. Am avut, desigur, și momente în care lucrurile au ieșit groaznic: am ajuns la preselecție, la Mamaia Copiilor, iar cineva din juriu a venit la mine și mi-a spus: „fetiță, tu cânți foarte nazal, nu prea ai ce căuta aici. Eu te sfătuiesc să-ți cauți altceva. Nu prea ai talent la cântat!”

Culmea e că nu m-a interesat câtuși de puțin ce mi-a spus el, dimpotrivă, m-a ambiționat și mai mult și am început să particip și singură la concursuri. De fapt, toată copilăria mea am avut această siguranță de sine, sentimentul că nu contează deloc părerea altora despre mine.

Din păcate, toată această siguranță s-a năruit mai târziu.

De foarte multe ori am spus că renunț la muzică. Că renunț la acest vis. Și am și renunțat pe niște periooade de timp: am plecat în Germania, la studii, am făcut facultatea, m-am angajat în corporație și am renunțat. Dar în momentele în care chiar ziceam că renuț, că muzica nu e pentru mine, fiindcă dacă era așa mi-ar fi fost mai ușor drumul, exact atunci se iveau oameni din neant care-mi dădeau un mesaj: „am văzut un cover de-ale tale și mi-a plăcut foarte tare! Să nu care cumva să te lași de muzică!” (râde) Iar asta se repeta sistematic de fiecare dată când părea că am luat decizia să renunț la muzică.

Cum se face că ai plecat la studii în Germania?

Olivia Addams: Anul petrecut acolo pe mine m-a schimbat radical.

În clasa a X-a au venit la noi, la Școala Centrală, niște oameni care ne-au întrebat cine vrea să plece pentru un an la studii în Germania. Ca să înțelegi, eram într-o școală în care se învăța intensiv franceză, nu știu de ce am ajuns eu la acea școală, fiindcă în generală eu făcusem germană.  Dar și mai interesant e că nu se lipise de mine nicio boabă de germană. Dar, am fost singura din școală care s-a ridicat în picioare și a zis că vrea să plece. Cu toții, în acel an, am fost vreo 20 de oameni, iar majoritatea din Sibiu, fiindcă știau limba, iar eu eram singura din tot grupul care nu știa deloc limba. Cu toate astea, organizatorii au zis că n-ar fi nicio problemă.

Din păcate, mie-mi plac provocările, în sensul că, dacă-mi spune cineva că este imposibil, nu mă dau bătută până nu demonstrez contrariul. Și eventual o fac și de două ori mai bine și fac și poze la sfârșit. Genul acela sunt eu! (râde)

De ce „din păcate”?

Olivia Addams: Pentru că mă și consumă foarte tare toată munca asta.

Am plecat și am ajuns la o familie gazdă. Ce știam eu să spun în limba lor era atât: „mi-e foame” și „mulțumesc” și am fost convinsă că știu exact ce trebuia. Adică, dacă mi-ar fi fost sete aș fi rezolvat din gesturi comunicarea. (râde)

Deci, eu, crescând singură la părinți, am nimerit la o familie cu 4 copii, ceea ce a făcut un pic dificilă integrarea mea, mai ales că numai mama-gazdă vorbea limba engleză.

Au fost cele mai urâte 6 luni din viața mea. Nu mă adaptasem deloc, plângeam în fiecare zi că vreau acasă, iar să învăț limba germană a fost mai greu decât am crezut eu.

Am început să învăț limba din benzi desenate și țineam cu mine un carnețel în care notam 100 de cuvinte noi în fiecare zi. Așa am învățat.

Însă am avut norocul că la școală mi-am făcut atât de mulți prieteni, iar acum, 7 ani de zile mai târziu, încă ținem legătura. Ei m-au ajutat enorm în acele luni. De pildă, vorbeau mai rar să pot înțelege, iar dacă tot nu înțelegeam, îmi traduceau. Mi-a luat 6 luni să învăț limba și asta s-a întâmplat datorită acestor prieteni.

Multî vreme nu am mai întâlnit oameni cum erau cei din acel liceu. Genul de persoane pe care, o dată prieteni, nu-i mai pierzi toată viața.

După 6 luni am schimbat familia gazdă și m-am mutat acasă la o colegă de-ale mele. Ea nu avea unde să mă țină, de fapt, dar au făcut un efort: au mutat canapeaua din sufragerie, au cumpărat un pat și mi-au zis că nu vor să mă mai vadă plângând și m-au chemat la ei.

Au urmat cele mai frumoase 6 luni din viața mea.

Când m-am întors în România și am intrat în clasa a XII-a nu mă mai recunoștea niciun coleg. Plecasem de acolo ca o timidă și o introvertită, fata care nu deschidea gura niciodată și m-am întors sufletul petrecerii.

Te-ai fi transformat așa dacă nu ar fi fost Germania? Ce, de fapt, a provocat această schimbare?

Olivia Addams: Niciodată. Cu timpul, acea fetiță care nu dădea doi bani pe părerile celorlalți s-a transformat într-o copilă foarte afectată de vorbele și reacțiile celor din jur.

Mi-am primit și eu porția de bullying, legată de aspectul fizic, iar asta m-a făcut să mă închid cu totul în mine și am devenit o persoană singuratică. În clasă eram 21 de copii, toți aveau coleg de bancă, iar eu eram singura care nu avea. Și stăteam singură în prima bancă.

Nu am reușit să mă integrez, niciodată nu am putut înțelege aceste răutăcisme.

Care erau acelea?

Olivia Addams: Eu am intrat la școală mai devreme și tot timpul am fost percepută ca aia mică, fata care nu înțelege și pe care, mai târziu, lăsați-o că nu a lovit-o pubertatea.

Țin minte că eram la liceu, în pauză, iar un grup de fete rămăsese în clasă. Era grupul fetelor populare care vorbeau despre băieți. M-am dus și eu spre ele, să nu stau singură și să încerc să mă integrez, iar una a zis: „hai să încetăm cu poveștile astea, că Adriana nu înțelege de-astea! Se sperie! E mică, nici pubertatea n-a lovit-o!”

Erau cuvinte pe care mă prefăceam că nu le iau în seamă, că nu mă afectează, dar când ajungeam acasă, mă duceam în camera mea și plângeam. Nu înțelegeam de ce sunt diferită, de ce simt eu altfel, de ce nu pot fi și eu ca ele. De ce nu mă pot duce și eu machiată, cu poșetă și de ce nu pot să mă afișez și eu cu iubitul meu?

Mi-am dorit extraordinar de mult să fiu și eu ca restul, să mă pot integra, să nu mai fiu singură, dar acum, sincer, sunt foarte recunoscătoare că nu sunt ca restul.

Ce s-a schimbat, de fapt, când ai ajuns în Germania? În principiu, ai nimerit în același tip de loc: liceeni, aceleași vârste, aceleași preocupări, nu?

Olivia Addams: Nu este adevărat. Acolo erau cu totul alți oameni.

În prima zi când am ajuns acolo și m-a salutat cineva am fost atât de șocată încât m-am înecat în loc să salut înapoi.

Liceenii de acolo au fost foarte primitori cu mine, foarte înțelegători și nu aveau deloc aceeași gândire. În Germania nu am avut cu cine să chiulesc nici măcar o dată, nici măcar de la sport. Când am spus asta, ca în România, ei mi-au răspuns: „de ce să plecăm? E sport, e fain, facem ceva pentru noi.” Ei nu știau ce înseamnă să chiulești. Apoi, fiecare materie era luată în serios. Religia, la ei, era o materie serioasă, ca oricare alta. La ora de religie, ne-am împărțit pe grupuri și tema era să discutăm despre toate religiile lumii, iar cei care trebuiau să vorbească despre budism au mers la un centru, au luat parte la ceremonii, au vorbit cu niște oameni, s-au întors și ne-au povestit experiența lor.

Acolo școala era luată foarte în serios, elevii nu ieșeau la o cafea sau la o țigară, nu chiuleau. Dacă voiam să ieșim după ore, ne înscriam la niște activități extra-școlare: mergeam la cor sau la sport.

Era un oraș mic din nordul Germaniei locul unde am ajuns eu, dar pentru mine a fost extraordinar. Și sunt convinsă acum că primeam exact ce aveam nevoie și fix la momentul potrivit. Iar Dumnezeu nu ne dă mai mult decât putem duce. Pentru mine a fost experiența ideală.

Și cum era această Olivia foarte populară care s-a întors în România în clasa a XII-a?

Olivia Addams: Devenisem foarte sociabilă, vorbeam cu toată lumea, nu mă interesa că mă judecă cei din jur. Dar cu timpul, siguranța asta a scăzut din nou, fiindcă începusem să remarc felul în care eram privită și cum se purta restul fetelor cu mine.

Eu mă schimbasem dar mediul rămăsese același. O vreme am încercat să-l igor, dar nu am reușit la nesfârșit. La noi în continuare se punea mare accent pe aspectul fizic. În Germania fetele veneau nemachiate și cu ghiozdan, nu cu poșetă de firmă și nu știu ce haine. Acolo nu se punea deloc accept pe firme, pe felul în care arăți, ci pe cum ești tu ca om.

Ce i-ai spune acum unei fete care se simte în liceu cum te simțeai tu atunci?

Olivia Addams: I-aș spune să creadă în unicitatea ei, fiindcă mai târziu va remarca și lucrurile ce vor face diferența între ea și restul. Eu am avut momente când am regretat că am vrut să fiu ca restul. Veneam la școală machiată, cu cămășuțe și fustițe, dar devenisem foarte fadă și atât de „în peisaj”. Și nu zic că ar fi ceva în neregulă cu ideea de a te aranja, de a vrea să arăți bine (și mie îmi place asta), dar nu e tot ce contează.

Mai contează și ce ai în cap și în suflet.

Când ai învățat asta?

Olivia Addams: Cred că abia la facultate. Derulez mai lent tot procesul de învățare, dar și când o fac rămâne bine sedimentat în cap.

Și în facultate am avut aceeași idee cumva. Voiam să-mi fac prieteni neapărat și am constatat că prietenele mele, fete populare, stăteau cu mine ca să le ajut la teme, de fapt. O vreme am fost ok cu acest gând, fiindcă simțeam că am prieteni, dar după un timp am învățat că e ok să fiu singură. M-am cunoscut mai bine și a început să-mi placă de mine.

Când ți-ai dat seama că ai putea face carieră într-o corporație?

Olivia Addams: Corporația, altă etapă importantă din viața mea!

Prima dată am lucrat în zona organizării de evenimente. Am făcut un internship și făceam marketingul și vânzările pentru această companie care făcea evenimente de business. Bineînțeles, comania nu avea foarte mult personal, așa încât, când ajungeam la eveniment trebuia să le fac pe toate: am vândut bilete, am vândut idei, dar m-am oprit la un punct, când mi s-a terminat internship-ul.

Am început să-mi caut un alt job și am ajuns, absolut întâmplător, la bursă. Acolo l-am întâlnit pe cel care avea să devină managerul meu și care m-a întrebat de ce vreau să mă angajez. Și i-am răspuns sincer: „pentru că vreau bani!” I-a plăcut răspunsul. Apoi m-a întrebat dacă sunt dispusă să muncesc și să învăț pentru a câștiga acești bani. Bineînțeles că eram acolo să fac ce ținea de mine pentru a reuși.

A doua zi eram la muncă după acest cel mai scurt interviu din viața mea.

Managerul era cu vreo doi ani mai mare decât mine, eram aceeași zodie și gândeam la fel. În plus, el tocmai își forma departamentul de limba germană, iar eu eram al doilea om din departament.

Munca mea era să contactez clienți din Germania și din Austria și să îi conving să investească la bursă.

Sună așa simplu din felul în care o spui tu!

Olivia Addams: Vai, dar cât de mult mi-a plăcut! Era exact atmosfera din acel film celebru, The Wolf of Wall Street. Era o cameră mare, cu 70 de oameni, dintre care 65 erau bărbați, pe pereți erau agățate televizoare cu grafice, iar toată lumea aceea, cu căștile pe urechi, urla.

De ce țipă toți?

Olivia Addams: Pentru că toată lumea țipă. Muzica este la maximum și toți vorbesc tare și energic. Noi nu aveam voie să stăm jos, să vorbim calm, fiindcă toate mesajele trebuiau spuse cu energie, în forță. Prin voce și prin energie se manipulează emoțiile omului.

Am învățat foarte repede ce aveam de spus, mi-am luat munca în serios și am început să aduc rezultate la scurt timp de la angajare. Mi-am luat foarte multe priviri urâte din partea celorlalți colegi care lucrau pe engleză și nu puteau închide atâtea conturi cum o făceam eu, la departamentul de limbă germană.

Ei închideau un cont pe lună, iar eu primeam aplauze de câteva ori pe zi.

Care era secretul tău?

Olivia Addams: Eram foarte sinceră. Întotdeauna am mers pe ideea că mai bine sunt sinceră, cu riscul de a spune o prostie, decât să mă învălui în minciuni.

Sinceritatea însă te face vulnerabil!

Olivia Addams: Nu am nicio problemă cu asta. Toți suntem oameni și toți suntem vulnerabili.

De ce ai renunțat la ceva ce mergea foarte bine? De ce ai revenit la muzică?

Olivia Addams: E adevărat, acolo câștigam foarte mulți bani și aveam și rezultate imediate, iar acest lucru era foarte motivant. Mi se și dădea foarte multă atenție, managerul meu a înțeles imediat acest lucru, mă trimitea la tot felul de cursuri și traininguri, mergeam acasă, stăteam pe net și citeam sau mă uitam la filmulețe să înțeleg cum fac alții. Stăteam trează la miezul nopții și îmi făceam strategii de a închide noi conturi și mă gîndeam la toate detaliile.

Greșeala însă tot de aici a venit. Îmi plăcea enorm ce făceam, dar asta m-a consumat foarte mult. M-am îmbolnăvit. Am făcut niște analize și am aflat că tot stresul îmi afectase puternic tiroida, așa că am început să îmi analizez opțiunile. Întâmplarea a făcut să primesc, o lună mai târziu, un mesaj de la actuala mea echipă. Ei îmi spuneau: „hei, am văzut un cover cu tine și ne place! Vrem să te cunoaștem”. Iar într-o seară, după ce am ieșit de la muncă, la 10.00 seara, am plecat din Piața Presei, unde lucram, până la Palatul copiilor, deci la celălat capăt al orașului, să mă întâlnesc cu oamenii.

Mai aveau nevoie de un om în echipă.

Și am acceptat. Următoarea lună am avut acest ritm infernal: după muncă mergeam la studio și mai trăgeam câte o piesă. Iar la un moment dat, un om în care aveam mare încredere, mi-a spus: „muzica e un job full-time și ar trebui să iei o decizie.”

M-am gândit bine, am analizat foarte bine situația (dacă am învățat ceva în toți anii de școală și de job, a fost să iau decizii foarte bine gândite, nicidecum impulsive) și am făcut alegerea. Mi-am dat demisia.

Și am continuat cu muzica. Am învățat să compun, am scris piese, chiar dacă nu eram complet sigură că am luat cea mai bună decizie. Eram fericită fiindcă făceam ce-mi plăcea și vedeam oportunitățile, iar cel mai interesant a fost că în acel an, pe la început, stăteam de vorbă cu un prieten, îi spuneam că nu am echipă, nu am piese, nu aveam nimic, practic, dar visam să lansez o piesă nouă prin august sau septembrie. Eu am zis-o spontan, dar cred că nici eu nu o credeam. El însă a luat-o de bună. Iar în acel an, la sfârșitul lui august, am avut prima piesă. (râde) Deci, universul, manifestările lui trebuie luate foarte în serios. Și trebuie să am mare grijă la gândurile pe care le arunc în neant că se realizează.

Te vezi făcând asta ani de zile de acum încolo?

Olivia Addams: Da, categoric. Am încercat atât de multe lucruri, iar în tot acest timp, singurul om care m-a încurajat să continuu cu muzica a fost mama, care mi-a zis la un moment dat: „eu știu că vei fi cântăreață și lumea te va cunoaște!” Dar mama a fost singura care a spus asta. Restul oamenilor îmi spuneau: „da, dar mai caută-ți ceva în plus!” sau „știi că sunt atâția cu care împarți același vis, nu?”. Am ajuns de foarte multe ori să cred că eu nu aș merita să fiu un artist, că nu mi-aș merita locul în această industrie, fiindcă, până la urmă, ce am eu de zis?

Acum mă susține foarte multă lume. Dar e ușor să faci asta când vezi și rezultatele.