Claudia Chiru, creatoarea SAGA Kid, de la aventura de stewardesă Emirates la învățătoare în sistem public

Claudia Chiru este învățătoare la Școala nr. 195 din Capitală și fondatoarea singurul hub educațional privat pentru copiii din ciclul primar, SAGA Kid. A visat să devină învățătoare din copilărie, când bunica ei era singura învățătoare dintr-o școală rurală care a acceptat o clasă de romi. Viața însă a dus-o spre un alt vis al ei, acela de a zbura, și a devenit stewardesă. Iar lecțiile pe care le-a primit în acele training-uri au format-o pentru învățătoarea de acum și au ajutat-o să traseze niște linii de bune practici împreună cu echipa ei din centrul educațional privat.

De ce ai rămas să lucrezi în sistemul public?

Pentru că îmi place foarte tare să lucrez acolo. Mi se pare că, dacă m-aș retrage, m-aș priva de niște situații care pot să apară doar la stat. E ca și cum un medic chirurg nu ar mai opera, ci ar face hârțoage. El tot medic chirurg ar fi, dar nu ar mai pune mâna pe bisturiu, de fapt. E ca și cum aș vrea să ies din focul întâmplărilor și aș intra într-un sistem unde, oricât am spune altfel, copiii sunt selectați, fiindcă nu toată lumea își permite să plătească această taxă, clasele sunt mai mici și așa mai departe.

Care sunt provocările sistemului public?

Sunt câteva: nu am un model, nu am îndrumare din nicio parte, un mentor cu care să mă sfătuiesc și să mă asigur că lucrurile merg bine. Un alt minus este că sunt singură la clasă, mi-ar plăcea să mă consult cu cineva, fiindcă și eu am nevoie permanentă de validare. Dacă suntem mai multe capete, sigur găsim mai multe soluții, diferite. Mi-ar plăcea să avem mai multe fonduri pentru materiale didactice. Școala în care lucrez, din fericire, este utilată și am tot ce îmi doresc, dar pe partea de mijloace de învățare trebuie să mă gospodăresc singură. Iar acestea sunt câteva exemple.

Iar, ca să îți răspund la întrebare: îmi place să lucrez cu copii pe care nu îi selectez, nu îi testez, pe care îi preiau de la un nivel 0 și îi duc la un 9 sau 10. Îmi place să fiu provocată.

De ce ai ales să fii învățătoare?

Am visat asta de când eram mică. În familie am avut-o pe bunica mea, mamaia care m-a crescut până la 6 ani, în sensul că am stat foarte mult împreună cu ea, Licuța Chițu, s-a prăpădit, drăgălașa de ea.

Bunica a lucrat într-o școală de la țară și era singura care avea o clasă de romi. Pe ea am văzut-o lucrând cu ei, cum le aducea caiete, pachețele, cum îi învăța să pronunțe, să se exprime, cum scria cu mâna lor. Erau, practic, copii pe care nu îi voia nimeni. Ea era fericită însă să facă asta. Și asta am văzut și eu, așa încât mi-am dorit să ajut copiii care nu au posibilități să meargă la ”particulară” și care merită și să aibă un ”medic” bun, care să îi îndrume și pe parte cognitivă, comportamentală și emoțională.

Dar de la acest vis de copil până la a deveni învățătoare sunt niște pași și ani. De ce ai persistat în idee?

Pentru că am realizat că visul din copilărie nu se schimbase.

Sigur, eu mi-am dorit două lucruri în viață: să fiu învățătoare și să zbor. Le-am făcut pe amândouă. Dar primul vis a fost să fiu învățătoare. Știi întrebările alea de când eram mici: ce vrei să fii când vei fi mare? Eu răspundeam mereu că vreau să devin învățătoare. Luam păpușile, le așezam pe rânduri, ca și când ar fi elevi, i-am transformat șifonierul mamei în tablă, pentru că am scris pe el cu cretă „elevilor” mei, fiindcă asta voiam eu să fac, să fiu învățătoare.

Cum ai devenit stewardesă? Ce ai învățat acolo?

Acolo am învățat multe lucruri care m-au ajutat să devin persoana care sunt azi. Am lucrat cu multe naționalități. De pildă, în prima parte a vieții de stewardesă am zburat în Spania, pentru linia business class a companiei Iberia, pentru Europa. Acolo am învățat enorm de multe lucruri despre prim-ajutor, conviețuire, fiindcă eram o româncă în Spania, îți dai seama!, am învățat limba și obiceiurile. Deci pe partea de dezvoltare personală am evoluat foarte mult. Apoi am zburat pentru Emirates, am locuit în Dubai pentru o perioadă, iar acolo am făcut un training și mai intens: am avut piscină pentru Airbus 380, ne-am antrenat pe Boeing 777, avioanele trans-oceanice, am conviețuit cu 53 de naționalități și am lucrat cu ei. A fost o îmbogățire culturală fantastică. Am învățat cum să le satisfac dorințele pasagerilor, dar în același timp să fiu și eu mulțumită. Și, poate din acest motiv, sunt atât de ok în sistemul de stat, pentru că am avut această experiență anterioară.

Am învățat să am grijă de mine, dar și de colegii mei, fiindcă în zbor trebuie să ai grijă atât de colegi, cât și de tine și de pasageri. Dacă pui pentru tine un pahar cu apă, întrebi și pe colegul dacă vrea. Acolo totul se desfășoară foarte repede și așa am fost învățată, să avem grijă unii de alții.

Claudia Chiru, împreună cu fiul ei, Cris

Care a fost cea mai complicată experiență de zbor?

Nu cred că am avut o perioadă complicată, fiindcă, așa cum mi-am dorit să fiu învățătoare, așa voiam să devin stewardesă. Am învățat foarte mult, am luat aproape toate examenele cu note maxime și, pentru că îmi plăcea, m-am dedicat total. Eram o foarte bună însoțitoare de bord. Imediat ce s-a putut, am mers întotdeauna ca șefă de cabină. Angajatorii au avut încredere în mine, colegii au avut încredere în mine, așa încât nu am avut situații delicate, fiindcă aceste training-uri sunt foarte intense, iar cine rămâne să lucreze sunt oameni care fac față antrenamentelor de anduranță și rezistă.

Am avut câteva urgențe, dar le-am dus cu bine la capăt.

Când ți-a fost frică?

M-am temut un pic la un zbor cu un avion foarte mic, un CRJ 200, cursele mici cu care zboară vedetele de obicei, și aveam vânt încrucișat, ceea ce înseamnă că păream o frunză bătută de vânt de la stânga la dreapta. Atunci mi-a fost un pic teamă, dar comandantul s-a descurcat foarte bine, a venit imediat după aterizare la noi să vadă dacă ne-am speriat, iar până la urmă a fost ok.

De ce ai renunțat la zbor?

Pentru că m-am îndrăgostit de soțul meu și am ales să vin în București. Apoi a venit copilul, Cris, și m-am mutat aici.

El locuia în București, eu în Dubai și nu ne vedeam. Iar eu, imediat ce eram liberă, trebuia să zbor la București să putem avea timp împreună. Iar alegerea asta mi s-a părut cea mai bună, mai ales că mie Dubaiul nu îmi spune mare lucru: este foarte cald, cenzura este destul de intensă, statutul femeii este destul de complicat. Nu este o viață socială de invidiat acolo, de pildă, autobuzul era împărțit în două zone foarte clar dedicate femeilor și bărbaților.

Cu ce te mândrești?

Cu munca pe care o fac. Cu răbdarea, cu perseverența, cu echipa mea de la SAGA, cu cei aproape 180 de copii de acolo, cu cei 26 de angajați. Sunt foarte mândră de ei. Cu familia mea, de care mă bucur în fiecare moment.