Copilăria tumultoasă și relația specială dintre Ion Bogdan Ștefănescu și celebrul său tată: de ce a ales să cânte la flaut în ciuda insistențelor lui Ștefan Iordache de a deveni actor

Cum a intrat muzica în viața dvs.? Și când v-ați dat seama că vreți să cântați la flaut, să transformați această pasiune într-o meserie?

Să fim sinceri, nu cred că există copii care să-și aleagă drumul la vârsta de 5 ani. Or fi și excepții, dar pentru mine a ales mama, Liliana Iacob – apreciat traducător literar de limba spaniolă -, împinsă de la spate de Virgil Tănase, celebrul scriitor fugit la Paris. Spunea el că nu a mai auzit un copil la 5 ani care să fredoneze perfect orice melodie. Așa am ajuns să studiez pianul, până în clasa a V-a. Eram foarte bun la pian, dar mult prea sensibil psihic pentru o carieră de solist. Mă cutremurau examenele de la școală, cu profesori duri, încruntați care își plăteau polițe unul altuia prin elevi. Sufeream într-atât încât nu dormeam cu vreo 2-3 nopți înaintea examenului la pian. Ajungeam pur și simplu extenuat în ziua când trebuia să-mi prezint programul în fața comisiei. 

Așa că, tot mama, poate sfătuită și de profesoara mea de pian, Ligia Pop, a ales pentru mine flautul, ca să nu pierd anii de învățătură muzicală prin transferul la o școală generală. Eu ascultam, ciudat pentru vârsta aceea de 9 ani, foarte mult jazz și mi-aș fi dorit trompetă, saxofon sau tobe, dar, pe lângă faptul că aș fi alungat toți vecinii din bloc, ba chiar de pe stradă, mama îmi prevedea în continuare o carieră solistică, iar pentru asta flautul era instrumentul perfect. Și uite că a avut dreptate. 

Dacă tata a avut o influență asupră-mi începând cu anii pubertății, mama a fost cea care, cu dragoste, înțelepciune și tenacitate, mi-a călăuzit pașii, răbdătoare, cu un scop bine țintit, de-a lungul întregii perioade de formare a mea ca muzician. A investit enorm în educația mea și a făcut sacrificii mari doar pentru a mă vedea realizat. A fost ca o leoaică, iar eu m-am simțit apărat pe tot acest drum plin de meandre, de vicisitudini, cu multe dezamăgiri și neîmpliniri de moment, dar cu satisfacții enorme când lucrurile au început să se limpezească. 

Nu cred că există sentiment mai înălțător ca atunci când te aplaudă publicul. Acum, că am întrebarea în minte, îmi dau seama că secretul reușitei pe acest drum este să nu transformi pasiunea în meserie, pentru a nu te trezi acoperit de patina timpului, de rutina aceea care se instalează treptat și sigur, odată ce a pătruns în simțurile tale. Prin muzică descopăr cu fiecare partitură, cu fiecare gest muzical, lumea fascinantă a ideilor și a sentimentelor, întâlnesc mereu oameni splendizi, chiar și genii, am parte de revelații și îmi mențin tonusul minții printr-o nețărmurită curiozitate de a afla, de a descoperi și o aprigă dorință de a progresa neîntrerupt. 

Ion Bogdan Ștefănescu și povestea unui flaut Muramatsu de aur de 18K de 100.000 de euro

Cântați pe un flaut de aur de 18K, realizat de compania Muramatsu care a început să facă aceste instrumente pentru profesioniști încă de la începutul secolului al XX-lea și care are o politică foarte interesantă, respectiv toți angajații știu să cânte la flaut. Cum s-a întâmplat acest lucru? Și ce înseamnă el pentru dvs.?

Firma Muramatsu pentru pasionații de flaut este ca Rolls-Royce-ul pentru cei îndrăgostiți de mașini. În anul 1995, când am studiat cu Sir James Galway în Elveția, în cadrul cursurilor sale de măiestrie din orașul Veggis, s-a întâmplat următorul lucru: la anunțul primei mele apariții scenice, absolut toți participanții au intrat în sala în care maestrul preda. Erau mulți care ieșeau la fumat sau pentru diferite nevoi. Cursurile durau 5-6 ore fără întrerupere, apoi se reluau după-amiaza. Eram o curiozitate pentru cei prezenți, deoarece maestrul avea un grup fix cu care realiza aceste demonstrații, vreo 20 de flautiști din toată lumea. Ori eu, la acel moment, am reprezentat noutatea. 

O apariție extravagantă pentru mulți dintre obișnuiții casei, mai cu seamă că veneam din România, țară care nu exista pe harta flautistică în gândirea lor. Am început să cânt și, după foarte puțin timp, maestrul m-a oprit. Mi-a cântat fraza pe care tocmai o interpretasem și m-a rugat să încerc să obțin sunetul și culoarea pe care le folosise dânsul. M-am concentrat enorm. Voiam să-mi iasă din prima, doar că ceva se interpunea parcă între mine și flaut. Atunci, maestrul mi-a întins flautul său: un flaut Muramatsu de platină, o achiziție proaspătă. 

Am început să cânt și, brusc, am auzit o rumoare puternică în sală. L-am privit pe maestru și am văzut încântare pe fața domniei sale. M-am liniștit și am continuat să cânt. Am uitat să vă spun că la pian se afla celebrul Phillip Moll, pianistul cu care Sir Galway a cântat toată viața. Așadar, o copleșitoare emoție în plus pentru mine. După ce am terminat de cântat prima parte din „Arpeggione” de Schubert au izbucnit aplauzele. Sir Galway s-a ridicat de pe scaun cu flautul meu în mână și a făcut un gest care mi-a creat senzația că îl va arunca. Am sărit să-l prind de mână, spunându-i că e singurul meu flaut. Vorbele sale mi-au rămas în minte pe viață: acest flautist are nevoie imediată de un flaut pe măsura talentului său unic; rar se aude așa ceva! Vă rog să vă ocupați! Se adresa japonezilor de la firma Muramatsu care se aflau în sală. 

De atunci, am fost luat în brațe de această fabuloasă echipă. Am devenit prieteni apropiați și, nu de puține ori, mai ales când am ajuns să cânt în Japonia, echipa Muramatsu a venit să mă asculte. Ba, mai mult, am reușit să-i aduc, de două ori, la București, când timp de trei zile au reparat toate flautele din acest oraș, ba și pe cele din orașele învecinate. Un gest de mare generozitate prin care și-au arătat respectul față de mine. Mai corect spus, Hiroshi Aoki a fost cel care m-a îndrăgit foarte tare, adică cel mai bun constructor de flaute din lume, în ultimele decenii. El este cel care mi-a construit flautul și de aceea acest instrument are o valoare inestimabilă. 

Când am ajuns la Tokyo ca să încerc flaute de aur, Hiroshi Aoki m-a condus în sala de concert, împreună cu echipa sa de constructori de flaute, mi-au oferit vreo 6-7 flaute și m-au rugat să cânt pe fiecare. Am cântat 4 ore neîntrerupt, timp în care au înregistrat absolut tot. După o vreme, Hiroshi Aoki a decis pentru mine: „vei cânta pe un Muramatsu de 18K, deși am observat că ești mult mai atras de flautul de 24K. Niciodată să nu alegi instrumentul pe care ai senzația că poți cânta foarte ușor. Instrumentul acela te va trăda. Alege instrumentul care se lasă descoperit greu. Apropierea lentă duce la o relație de durată și plină de satisfacții”. Asta înseamnă un adevărat profesionist care își iubește meseria; comerciantul ar fi vândut imediat flautul de 24K, fără scrupule.

Citește și: Cristian Oroșanu: „la prima repetiție la care am participat am stat pe un scăunel lângă tatăl meu în orchestră pentru că în acea zi nu avea cu cine să mă lase acasă”

Cât a costat flautul și când l-ați cumpărat?

Flautul costa 100.000 euro, la acea vreme. Acum ar costa mult mai mult. Ceea ce a fost uluitor pentru mine este că firma Muramatsu, prin decizia lui Hiroshi Aoki, l-a construit în 8 luni de zile și mi-a acordat o reducere de 40%. De obicei se așteaptă 4-5 ani până să primești flautul comandat și plătit, iar ideea de reducere nu există. Acesta a fost un alt semn de prețuire față de mine. 

S-a întâmplat în anul 2010, de ziua mea, în aprilie, când am primit vestea că flautul este gata și mă așteaptă la Tokyo. Am ajuns, împreună cu soția mea, în luna iunie, chiar de ziua ei, practic pentru a-mi oferi cadoul de ziua mea. Un gest zăpăcitor. Cu această ocazie am vizitat și fabrica Muramatsu. O onoare acordată foarte puținor flautiști din lumea asta. Nu mi-am imaginat vreodată că o să văd așa ceva: zeci de angajați lucrând într-o liniște desăvârșită. O curățenie aproape nefirească. Mii și mii de flaute înșirate ca la expoziție. Departamente întregi, fiecare cu rostul lui. O cameră antifonată în care se încercau flautele proaspăt realizate, pentru că da, toți acești lucrători ai firmei știu să cânte la flaut. Hiroshi Aoki a fost un flautist redutabil, cu premii internaționale. Copiii săi au fost botezați de Marcel Moyse, cel mai grozav profesor de flaut al tuturor timpurilor.

Ion Bogdan Ștefănescu și povestea fascinantă a unui flaut de argint dat dispărut la poliție

Înainte de acesta, ați cântat pe un flaut de argint, tot Muramatsu, pe care cântați din 1996. Și acesta are o poveste foarte specială… ne spuneți puțin despre el, vă rugăm?

Îl iubesc și astăzi foarte tare. În timp însă a suferit o transformare ca-n povești. Flautul de argint a fost cumpărat de la Tokyo de prietenul meu Takashi Saito, flautistul cu care m-am împrietenit pe viață în 1995, la cursurile lui Sir Galway, la rândul său, prieten la cataramă cu Hiroshi Aoki. A venit la București, în perioada de Paști a anului 1996, și mi-a adus acest instrument cumpărat la mâna a doua, dar refăcut impecabil de firma Muramatsu. Era ca nou. A devenit rapid parte din sufletul meu. Printr-o nefastă întâmplare, după ani buni, flautul a dispărut. M-am dus la poliție să reclam furtul. Polițistul, băiat trecut prin multe și adaptat vocabularului străzii, m-a întrebat: da’ de unde știu eu, bă, că era flautul tău? Am rămas perplex și i-am răspuns: aveți dreptate, plec să caut dovada. Așa am realizat că nu am un act oficial, o chitanță, ceva, orice, fiindcă mi-l cumpărase Takashi Saito. Am trimis un mail la firma Muramatsu și am primit imediat actul necesar cu care m-am dus la poliție și am întocmit plângerea și descrierea. După trei săptămâni primesc o înștiințare să mă duc la vamă. Și, ce credeți? Consiliul Muramatsu a decis, pentru prima dată în istoria firmei, să trimită un flaut în loc, pe gratis. Acesta a fost cel mai mare premiu din viața mea, un premiu pe care nu-l are nimeni, oricât de mare flautist ar fi. Acesta este motivul pentru care, de atunci, am menționat întotdeauna, pe toate afișele de concert, că instrumentul pe care cânt este un flaut Muramatsu, în semn de omagiu pentru gestul lor. 

Nu mi-au cerut-o ei, dar aceasta a fost modalitatea mea de a le întoarce respectul. Spun asta pentru toți cei care au „lătrat” pe la spatele meu, cum că mă folosesc de numele firmei ca să-mi fac mie reclamă. 

Ion Bogdan Ștefănescu și relația cu fata sa, Maria: „Sunt mândru de ea că are acest curaj al saltului fără plasă într-o lume atât de dificil de penetrat”

Aveți o fiică, Maria, face parte tot din lumea artei? V-a preluat pasiunea pentru muzică? 

Maria Ștefănescu a cochetat cu muzica în copilărie. A studiat pianul vreo cinci ani, apoi a vrut neapărat să învețe chitară. În paralel însă am avut idea de a o impulsiona să studieze cu o foarte tânără absolventă de „Arte Frumoase”, Luciana Toma, care preda istoria artei chiar și copiilor de 4 ani. Avea o tehnică fantastică. Așa se face că Maria a fost atrasă, treptat, de pictură. Era un real talent în domeniu. Numai că, în anul când a absolvit Liceul „Tonitza”, a ales să meargă la secția de design vestimentar din cadrul Universității Naționale de Arte București. 

A lucrat până de curând la firma Alinei Cernătescu, dar, din luna mai a acestui an, a ales să-și croiască propriul drum în lumea modei, fapt pe care îl încurajez din tot sufletul. E foarte complicat, dar sper să reușească. Sunt mândru de ea că are acest curaj al saltului fără plasă într-o lume atât de dificil de penetrat. În curând va apărea un site în care își va prezenta creațiile. 

Mai nou însă a început să creeze costume pentru diferite producții de teatru. Are mari șanse să devină un scenograf minunat. Spectacolul teatru-dans, Victoria, o producție UNATC, m-a uimit, iar Peter Pan, de la Teatrul Țăndărică, este o adevărată desfătare – a realizat costume inclusiv pentru păpuși. Spectacolul următor la care va lucra se va monta la Teatrul Național din București, fapt cu care mă mândresc peste poate. 

Vine la concertele dvs.? Cum arată relația pe care o aveți cu Maria?

Nu foarte des, dar atunci când vine se bucură foarte tare. Asta înseamnă să ai educație muzicală: un concert îți înfrumusețează viața. Nu-i pot pretinde însă să țină ritmul aparițiilor mele scenice care se succed cu viteză. Muncește foarte mult și seara este răpusă de oboseală. Câteodată sufăr pentru că nu a avut putere să vină fiindcă evenimentele muzicale din stagiunile noastre sunt unice, prin comparație cu cele teatrale, care se repetă, existând șansa să prinzi reprezentația următoare. 

În rest, cred că sunt o prezență discretă în viața ei, în sensul că o las să facă și să aleagă ce își dorește pentru că am foarte mare încredere în deciziile ei. La rându-i, are un bun simț fantastic și o delicatețe de artist. Am nimerit un copil excepțional!

Ion Bogdan Ștefănescu: „Românul preferă să-și cheltuiască toți banii pe cea mai scumpă mașină ca să-și înnebunească vecinii, apoi își petrece viața uitându-se pe geamul garsonierei ca să-și păzească achiziția, fiindcă nu are bani de asigurare”

Aveți concert la Sala Radio în cadrul Săptămânii Internaționale a Muzicii Noi. Povestiți-ne puțin despre acest eveniment. De ce le recomandați oamenilor să vină la spectacolul dvs.?

În primul rând, să ia contact cu muzica timpului lor. E foarte important să fii ancorat în realitatea artistică a momentului. Acest festival prezintă, în mod special, muzica de avangardă, proaspăt creată. În general, muzica contemporană este greu de ascultat acasă, pe înregistrări, mai ales pentru cei care nu stăpânesc acest tip de limbaj. În schimb, în sala de concert, când există interpreți cu har, muzica contemporană capătă valențe nebănuite. 

Impactul poate fi considerabil: realmente un spectacol auditiv și vizual. Implicarea anumitor interpreți în redarea muzicii contemporane poate crea momente remarcabile atunci când și lucrarea este valoroasă. Concertul pe care îl interpretez este unul de referință pentru literatura de specialitate. Viorel Munteanu a dedicat flautului o lucrare monumentală prin forța expresivă și prin sensibilitatea rafinată, împletite în armonii și joc specifice folclorului românesc atât de bine decantat și stilizat. În plus, muzicienii Orchestrei de Cameră Radio sunt dintre aceia cu experiență în domeniu, cu notorietate, pentru că sunt partenerii Festivalului încă de la înființare, de acum 33 de ani. 

Sunt colegii mei pe care îi respect și prețuiesc foarte tare. Gheorghe Costin este, la rându-i, un nume în arta dirijorală și, vă fac o mărturisire de suflet: relația mea cu Orchestra de Cameră Radio a început când aveam 17 ani, adică în 1986, chiar sub bagheta lui „Ghiță” Costin și el aflat la prima apariție bucureșteană, cu Suita în si minor de J.S.Bach.