Copilăria tumultoasă și relația specială dintre Ion Bogdan Ștefănescu și celebrul său tată: de ce a ales să cânte la flaut în ciuda insistențelor lui Ștefan Iordache de a deveni actor și povestea fabuloasă a unui instrument de aur de 18K

Ion Bogdan Ștefănescu și povestea fascinantă a unui flaut de argint dat dispărut la poliție

Înainte de acesta, ați cântat pe un flaut de argint, tot Muramatsu, pe care cântați din 1996. Și acesta are o poveste foarte specială… ne spuneți puțin despre el, vă rugăm?

Îl iubesc și astăzi foarte tare. În timp însă a suferit o transformare ca-n povești. Flautul de argint a fost cumpărat de la Tokyo de prietenul meu Takashi Saito, flautistul cu care m-am împrietenit pe viață în 1995, la cursurile lui Sir Galway, la rândul său, prieten la cataramă cu Hiroshi Aoki. A venit la București, în perioada de Paști a anului 1996, și mi-a adus acest instrument cumpărat la mâna a doua, dar refăcut impecabil de firma Muramatsu. Era ca nou. A devenit rapid parte din sufletul meu. Printr-o nefastă întâmplare, după ani buni, flautul a dispărut. M-am dus la poliție să reclam furtul. Polițistul, băiat trecut prin multe și adaptat vocabularului străzii, m-a întrebat: da’ de unde știu eu, bă, că era flautul tău? Am rămas perplex și i-am răspuns: aveți dreptate, plec să caut dovada. Așa am realizat că nu am un act oficial, o chitanță, ceva, orice, fiindcă mi-l cumpărase Takashi Saito. Am trimis un mail la firma Muramatsu și am primit imediat actul necesar cu care m-am dus la poliție și am întocmit plângerea și descrierea. După trei săptămâni primesc o înștiințare să mă duc la vamă. Și, ce credeți? Consiliul Muramatsu a decis, pentru prima dată în istoria firmei, să trimită un flaut în loc, pe gratis. Acesta a fost cel mai mare premiu din viața mea, un premiu pe care nu-l are nimeni, oricât de mare flautist ar fi. Acesta este motivul pentru care, de atunci, am menționat întotdeauna, pe toate afișele de concert, că instrumentul pe care cânt este un flaut Muramatsu, în semn de omagiu pentru gestul lor. 

Nu mi-au cerut-o ei, dar aceasta a fost modalitatea mea de a le întoarce respectul. Spun asta pentru toți cei care au „lătrat” pe la spatele meu, cum că mă folosesc de numele firmei ca să-mi fac mie reclamă. 

Ion Bogdan Ștefănescu și relația cu fata sa, Maria: „Sunt mândru de ea că are acest curaj al saltului fără plasă într-o lume atât de dificil de penetrat”

Aveți o fiică, Maria, face parte tot din lumea artei? V-a preluat pasiunea pentru muzică? 

Maria Ștefănescu a cochetat cu muzica în copilărie. A studiat pianul vreo cinci ani, apoi a vrut neapărat să învețe chitară. În paralel însă am avut idea de a o impulsiona să studieze cu o foarte tânără absolventă de „Arte Frumoase”, Luciana Toma, care preda istoria artei chiar și copiilor de 4 ani. Avea o tehnică fantastică. Așa se face că Maria a fost atrasă, treptat, de pictură. Era un real talent în domeniu. Numai că, în anul când a absolvit Liceul „Tonitza”, a ales să meargă la secția de design vestimentar din cadrul Universității Naționale de Arte București. 

A lucrat până de curând la firma Alinei Cernătescu, dar, din luna mai a acestui an, a ales să-și croiască propriul drum în lumea modei, fapt pe care îl încurajez din tot sufletul. E foarte complicat, dar sper să reușească. Sunt mândru de ea că are acest curaj al saltului fără plasă într-o lume atât de dificil de penetrat. În curând va apărea un site în care își va prezenta creațiile. 

Mai nou însă a început să creeze costume pentru diferite producții de teatru. Are mari șanse să devină un scenograf minunat. Spectacolul teatru-dans, Victoria, o producție UNATC, m-a uimit, iar Peter Pan, de la Teatrul Țăndărică, este o adevărată desfătare – a realizat costume inclusiv pentru păpuși. Spectacolul următor la care va lucra se va monta la Teatrul Național din București, fapt cu care mă mândresc peste poate. 

Vine la concertele dvs.? Cum arată relația pe care o aveți cu Maria?

Nu foarte des, dar atunci când vine se bucură foarte tare. Asta înseamnă să ai educație muzicală: un concert îți înfrumusețează viața. Nu-i pot pretinde însă să țină ritmul aparițiilor mele scenice care se succed cu viteză. Muncește foarte mult și seara este răpusă de oboseală. Câteodată sufăr pentru că nu a avut putere să vină fiindcă evenimentele muzicale din stagiunile noastre sunt unice, prin comparație cu cele teatrale, care se repetă, existând șansa să prinzi reprezentația următoare. 

În rest, cred că sunt o prezență discretă în viața ei, în sensul că o las să facă și să aleagă ce își dorește pentru că am foarte mare încredere în deciziile ei. La rându-i, are un bun simț fantastic și o delicatețe de artist. Am nimerit un copil excepțional!

Ion Bogdan Ștefănescu: „Românul preferă să-și cheltuiască toți banii pe cea mai scumpă mașină ca să-și înnebunească vecinii, apoi își petrece viața uitându-se pe geamul garsonierei ca să-și păzească achiziția, fiindcă nu are bani de asigurare”

Aveți concert la Sala Radio în cadrul Săptămânii Internaționale a Muzicii Noi. Povestiți-ne puțin despre acest eveniment. De ce le recomandați oamenilor să vină la spectacolul dvs.?

În primul rând, să ia contact cu muzica timpului lor. E foarte important să fii ancorat în realitatea artistică a momentului. Acest festival prezintă, în mod special, muzica de avangardă, proaspăt creată. În general, muzica contemporană este greu de ascultat acasă, pe înregistrări, mai ales pentru cei care nu stăpânesc acest tip de limbaj. În schimb, în sala de concert, când există interpreți cu har, muzica contemporană capătă valențe nebănuite. 

Impactul poate fi considerabil: realmente un spectacol auditiv și vizual. Implicarea anumitor interpreți în redarea muzicii contemporane poate crea momente remarcabile atunci când și lucrarea este valoroasă. Concertul pe care îl interpretez este unul de referință pentru literatura de specialitate. Viorel Munteanu a dedicat flautului o lucrare monumentală prin forța expresivă și prin sensibilitatea rafinată, împletite în armonii și joc specifice folclorului românesc atât de bine decantat și stilizat. În plus, muzicienii Orchestrei de Cameră Radio sunt dintre aceia cu experiență în domeniu, cu notorietate, pentru că sunt partenerii Festivalului încă de la înființare, de acum 33 de ani. 

Sunt colegii mei pe care îi respect și prețuiesc foarte tare. Gheorghe Costin este, la rându-i, un nume în arta dirijorală și, vă fac o mărturisire de suflet: relația mea cu Orchestra de Cameră Radio a început când aveam 17 ani, adică în 1986, chiar sub bagheta lui „Ghiță” Costin și el aflat la prima apariție bucureșteană, cu Suita în si minor de J.S.Bach.