Copilăria tumultoasă și relația specială dintre Ion Bogdan Ștefănescu și celebrul său tată: de ce a ales să cânte la flaut în ciuda insistențelor lui Ștefan Iordache de a deveni actor și povestea fabuloasă a unui instrument de aur de 18K
V-ați început cariera în 1983, ca solist pe scena Ateneului Român. Cât de mult s-a schimbat scena muzicală românească în toată această perioadă?
Extraordinar de mult. În primul rând prin ofertă, ceea ce e și bine, dar e și rău. Aproape în fiecare zi se organizează un festival pe undeva prin România. Este cumva apanajul săracului, să arate că are și el posibilități, cu orice sacrificii.
Românul preferă să-și cheltuiască toți banii pe cea mai scumpă mașină ca să-și înnebunească vecinii, apoi își petrece viața uitându-se pe geamul garsonierei ca să-și păzească achiziția, fiindcă nu are bani de asigurare. În cazul scenei muzicale actuale, sunt sacrificați artiștii și publicul: artiștii sunt plătiți derizoriu, fiindcă primăriile organizează sute de evenimente pe an, iar banii sunt distribuiți în consecință, adică aruncă banii pe apa sâmbetei nimerind și câte un eveniment bun, iar publicul a ajuns să nu mai aibă criterii de valoare din cauza acestui malaxor de concerte și spectacole.
Pot spune însă că, în domeniul muzicii clasice, lucrurile au evoluat lent, dar sigur. Cred că orchestrele de astăzi sunt cu mult superioare celor din trecut, datorită instrumentiștilor a căror tehnică a evoluat spectaculos, pretențiile artistice crescând exponențial.
Există o presiune fantastică asupra celor care pășesc pe scenă fiindcă gestul lor artistic poate fi filmat de oricine din public și pus pe vreo rețea media. În alte cuvinte, performanțele scenice trebuie să fie la cel mai înalt nivel deoarece te poți face lesne de râs. Există, totodată, un termen imediat de comparație. Până în 1990 publicul avea doar trei opțiuni: Filarmonica „George Enescu”, Orchestrele Radio și Opera Națională, fiecare cu dirijorii ei. Implicit, judecățile de valoare erau calate pe aceste variante. Acum, poți avea abonament și asculta în direct orice mare orchestră, dirijor sau interpret din lume. Există Festivalul „George Enescu” unde se perindă spuma muzicii clasice a momentului. Așadar, sunt oferte, sunt posibilități majore de comparație și, implicit, nivelul performanței românești crește. Mi-aș dori însă ca Festivalul „George Enescu” să nu ardă totul în jur și, după trei săptămâni de miraj, să rămână un „deșert” artistic pe scenele bucureștene deoarece nu sunt bani pentru invitați excepționali.
Dacă aruncați un ochi în stagiunile de la Londra, Berlin, Viena sau Paris, veți observa că ce adunăm noi în cele trei săptămâni, plătind milioane, regăsim repartizat în stagiunile lor pe parcursul a doi ani. Cu alte cuvinte, ei beneficiază săptămânal de artiștii pe care noi îi aplaudăm o dată la doi ani.
Adevărul este că publicul trebuie tentat și educat constant. Mă bucură faptul că lumea muzicală din România a renunțat treptat la morga concertelor cu care publicul a fost obișnuit până în 1990. Vreau să cred că am avut o contribuție importantă în acest sens. Știu prin câte am trecut ca să conving secretarii muzicali să pună titlurile pe care mi le doream recitalurilor mele sau să accepte modul în care îmi regizam fiecare apariție scenică, asociindu-mă cu actori, dansatori, mimi sau combinații de instrumente dintre cele mai trăznite și proiecții video bine ticluite.
Mai nou, am preluat rolul actorului și recit eu poemele altora sau pe ale mele, într-o combinație ideală cu muzica. Încet-încet, au început și alți colegi de breaslă să preia aceste inițiative (probabil că nu și pe cea a recitării personale). Acum pare ceva normal să asociezi muzica pe care o prezinți cu un titlu atractiv sau să vorbești cu publicul etc. Eu îi învăț pe studenții mei cum să-și gestioneze imaginea și aparițiile scenice, cum să le pună în pagină, cum să-și gândească declarațiile de presă și prezentările din programele de sală. Acesta, spre exemplu, este un curs care lipsește cu desăvârșire din programa învățământului universitar. Mult mai târziu, tinerii care studiază cu mine, realizează ce mină de aur le-am pus în tolba lor artistică.
În prezent, pe lângă solist al Filarmonicilor „George Enescu” și „Banatul”, sunteți și profesor la catedra de flaut din cadrul Universității Naționale de Muzică București. Cum arată relația pe care o aveți cu studenții dvs.? Și care este sfatul pe care îl oferiți acestora la începutul fiecărui an școlar?
Sunt foare fericit cu studenții mei. Țin la ei enorm și cred foarte tare în posibilitățile lor de exprimare artistică. Încerc să îi formez pentru pretențiile artistice ale secolului al XXI-lea. Le spun că trebuie să se auto-evalueze în mod just, că nimeni nu le este dator cu absolut nimic, că lucrurile nu se pot schimba radical dar se pot îmbunătăți, că trebuie să aibă răbdare, că nu e bine să ardă etape în dezvoltarea lor, că fiecare nivel de perfecționare își are vârsta potrivită, că ceea ce nu ai asimilat într-o anumită perioadă, nu prea mai poate fi recuperat (mă refer la anumite lecturi, la cultura generală, la un anumit repertoriu, la vizionarea unor spectacole de teatru sau expoziții etc.) și, în general, îmi adaptez pretențiile în funcție de posibilitățile de înțelegere și de exprimare muzicală ale fiecăruia în parte.
Sfatul meu este să fie continuu curioși, să experimenteze, pentru că numai așa vor progresa și nu vor ajunge în starea de monotonie, de rutină, de letargie chiar, cum se întâmplă cu unii instrumentiști, iar alții, într-o stare de auto-suficiență de-a dreptul periculoasă.
De asemenea, să se asocieze întotdeauna cu colegi de breaslă cel puțin la fel de buni, dacă nu mult mai buni decât ei, pentru ca ștacheta impusă să le împingă evoluția. Și, de asemenea, să înceapă să aibă pretenții financiare atunci când nivelul lor este foarte ridicat și stabil și, până atunci, să privească totul cu condescendență și cu bucurie dacă li se solicită aportul într-un demers artistic. Bunul simț și bunele maniere vor fi răsplătite întotdeauna.
Pe aceeași temă
Citește mai multe
