Copilăria tumultoasă și relația specială dintre Ion Bogdan Ștefănescu și celebrul său tată: de ce a ales să cânte la flaut în ciuda insistențelor lui Ștefan Iordache de a deveni actor și povestea fabuloasă a unui instrument de aur de 18K - Pagina 3 din 5 - LIFE.ro
Mergi la conținut

Cum a intrat muzica în viața dvs.? Și când v-ați dat seama că vreți să cântați la flaut, să transformați această pasiune într-o meserie?

Să fim sinceri, nu cred că există copii care să-și aleagă drumul la vârsta de 5 ani. Or fi și excepții, dar pentru mine a ales mama, Liliana Iacob – apreciat traducător literar de limba spaniolă -, împinsă de la spate de Virgil Tănase, celebrul scriitor fugit la Paris. Spunea el că nu a mai auzit un copil la 5 ani care să fredoneze perfect orice melodie. Așa am ajuns să studiez pianul, până în clasa a V-a. Eram foarte bun la pian, dar mult prea sensibil psihic pentru o carieră de solist. Mă cutremurau examenele de la școală, cu profesori duri, încruntați care își plăteau polițe unul altuia prin elevi. Sufeream într-atât încât nu dormeam cu vreo 2-3 nopți înaintea examenului la pian. Ajungeam pur și simplu extenuat în ziua când trebuia să-mi prezint programul în fața comisiei. 

Așa că, tot mama, poate sfătuită și de profesoara mea de pian, Ligia Pop, a ales pentru mine flautul, ca să nu pierd anii de învățătură muzicală prin transferul la o școală generală. Eu ascultam, ciudat pentru vârsta aceea de 9 ani, foarte mult jazz și mi-aș fi dorit trompetă, saxofon sau tobe, dar, pe lângă faptul că aș fi alungat toți vecinii din bloc, ba chiar de pe stradă, mama îmi prevedea în continuare o carieră solistică, iar pentru asta flautul era instrumentul perfect. Și uite că a avut dreptate. 

Mama – Liliana Pleșa Iacob și fiica – Maria Ștefănescu

Dacă tata a avut o influență asupră-mi începând cu anii pubertății, mama a fost cea care, cu dragoste, înțelepciune și tenacitate, mi-a călăuzit pașii, răbdătoare, cu un scop bine țintit, de-a lungul întregii perioade de formare a mea ca muzician. A investit enorm în educația mea și a făcut sacrificii mari doar pentru a mă vedea realizat. A fost ca o leoaică, iar eu m-am simțit apărat pe tot acest drum plin de meandre, de vicisitudini, cu multe dezamăgiri și neîmpliniri de moment, dar cu satisfacții enorme când lucrurile au început să se limpezească. 

Nu cred că există sentiment mai înălțător ca atunci când te aplaudă publicul. Acum, că am întrebarea în minte, îmi dau seama că secretul reușitei pe acest drum este să nu transformi pasiunea în meserie, pentru a nu te trezi acoperit de patina timpului, de rutina aceea care se instalează treptat și sigur, odată ce a pătruns în simțurile tale. Prin muzică descopăr cu fiecare partitură, cu fiecare gest muzical, lumea fascinantă a ideilor și a sentimentelor, întâlnesc mereu oameni splendizi, chiar și genii, am parte de revelații și îmi mențin tonusul minții printr-o nețărmurită curiozitate de a afla, de a descoperi și o aprigă dorință de a progresa neîntrerupt. 

Ion Bogdan Ștefănescu și povestea unui flaut Muramatsu de aur de 18K de 100.000 de euro

Cântați pe un flaut de aur de 18K, realizat de compania Muramatsu care a început să facă aceste instrumente pentru profesioniști încă de la începutul secolului al XX-lea și care are o politică foarte interesantă, respectiv toți angajații știu să cânte la flaut. Cum s-a întâmplat acest lucru? Și ce înseamnă el pentru dvs.?

Firma Muramatsu pentru pasionații de flaut este ca Rolls-Royce-ul pentru cei îndrăgostiți de mașini. În anul 1995, când am studiat cu Sir James Galway în Elveția, în cadrul cursurilor sale de măiestrie din orașul Veggis, s-a întâmplat următorul lucru: la anunțul primei mele apariții scenice, absolut toți participanții au intrat în sala în care maestrul preda. Erau mulți care ieșeau la fumat sau pentru diferite nevoi. Cursurile durau 5-6 ore fără întrerupere, apoi se reluau după-amiaza. Eram o curiozitate pentru cei prezenți, deoarece maestrul avea un grup fix cu care realiza aceste demonstrații, vreo 20 de flautiști din toată lumea. Ori eu, la acel moment, am reprezentat noutatea. 

O apariție extravagantă pentru mulți dintre obișnuiții casei, mai cu seamă că veneam din România, țară care nu exista pe harta flautistică în gândirea lor. Am început să cânt și, după foarte puțin timp, maestrul m-a oprit. Mi-a cântat fraza pe care tocmai o interpretasem și m-a rugat să încerc să obțin sunetul și culoarea pe care le folosise dânsul. M-am concentrat enorm. Voiam să-mi iasă din prima, doar că ceva se interpunea parcă între mine și flaut. Atunci, maestrul mi-a întins flautul său: un flaut Muramatsu de platină, o achiziție proaspătă. 

Am început să cânt și, brusc, am auzit o rumoare puternică în sală. L-am privit pe maestru și am văzut încântare pe fața domniei sale. M-am liniștit și am continuat să cânt. Am uitat să vă spun că la pian se afla celebrul Phillip Moll, pianistul cu care Sir Galway a cântat toată viața. Așadar, o copleșitoare emoție în plus pentru mine. După ce am terminat de cântat prima parte din „Arpeggione” de Schubert au izbucnit aplauzele. Sir Galway s-a ridicat de pe scaun cu flautul meu în mână și a făcut un gest care mi-a creat senzația că îl va arunca. Am sărit să-l prind de mână, spunându-i că e singurul meu flaut. Vorbele sale mi-au rămas în minte pe viață: acest flautist are nevoie imediată de un flaut pe măsura talentului său unic; rar se aude așa ceva! Vă rog să vă ocupați! Se adresa japonezilor de la firma Muramatsu care se aflau în sală. 

De atunci, am fost luat în brațe de această fabuloasă echipă. Am devenit prieteni apropiați și, nu de puține ori, mai ales când am ajuns să cânt în Japonia, echipa Muramatsu a venit să mă asculte. Ba, mai mult, am reușit să-i aduc, de două ori, la București, când timp de trei zile au reparat toate flautele din acest oraș, ba și pe cele din orașele învecinate. Un gest de mare generozitate prin care și-au arătat respectul față de mine. Mai corect spus, Hiroshi Aoki a fost cel care m-a îndrăgit foarte tare, adică cel mai bun constructor de flaute din lume, în ultimele decenii. El este cel care mi-a construit flautul și de aceea acest instrument are o valoare inestimabilă. 

Ion Bogdan Ștefănescu
Ion Bogdan Ștefănescu și povestea unui flaut Muramatsu

Când am ajuns la Tokyo ca să încerc flaute de aur, Hiroshi Aoki m-a condus în sala de concert, împreună cu echipa sa de constructori de flaute, mi-au oferit vreo 6-7 flaute și m-au rugat să cânt pe fiecare. Am cântat 4 ore neîntrerupt, timp în care au înregistrat absolut tot. După o vreme, Hiroshi Aoki a decis pentru mine: „vei cânta pe un Muramatsu de 18K, deși am observat că ești mult mai atras de flautul de 24K. Niciodată să nu alegi instrumentul pe care ai senzația că poți cânta foarte ușor. Instrumentul acela te va trăda. Alege instrumentul care se lasă descoperit greu. Apropierea lentă duce la o relație de durată și plină de satisfacții”. Asta înseamnă un adevărat profesionist care își iubește meseria; comerciantul ar fi vândut imediat flautul de 24K, fără scrupule.

Citește și: Cristian Oroșanu: „la prima repetiție la care am participat am stat pe un scăunel lângă tatăl meu în orchestră pentru că în acea zi nu avea cu cine să mă lase acasă”

Cât a costat flautul și când l-ați cumpărat?

Flautul costa 100.000 euro, la acea vreme. Acum ar costa mult mai mult. Ceea ce a fost uluitor pentru mine este că firma Muramatsu, prin decizia lui Hiroshi Aoki, l-a construit în 8 luni de zile și mi-a acordat o reducere de 40%. De obicei se așteaptă 4-5 ani până să primești flautul comandat și plătit, iar ideea de reducere nu există. Acesta a fost un alt semn de prețuire față de mine. 

S-a întâmplat în anul 2010, de ziua mea, în aprilie, când am primit vestea că flautul este gata și mă așteaptă la Tokyo. Am ajuns, împreună cu soția mea, în luna iunie, chiar de ziua ei, practic pentru a-mi oferi cadoul de ziua mea. Un gest zăpăcitor. Cu această ocazie am vizitat și fabrica Muramatsu. O onoare acordată foarte puținor flautiști din lumea asta. Nu mi-am imaginat vreodată că o să văd așa ceva: zeci de angajați lucrând într-o liniște desăvârșită. O curățenie aproape nefirească. Mii și mii de flaute înșirate ca la expoziție. Departamente întregi, fiecare cu rostul lui. O cameră antifonată în care se încercau flautele proaspăt realizate, pentru că da, toți acești lucrători ai firmei știu să cânte la flaut. Hiroshi Aoki a fost un flautist redutabil, cu premii internaționale. Copiii săi au fost botezați de Marcel Moyse, cel mai grozav profesor de flaut al tuturor timpurilor.

Share this article

Pe aceeași temă

Citește mai multe


Creșterea taxelor | Ce se întâmplă cu banii de pensii ai românilor și cu investițiile la bursă
Cu investiții totale de 23,5 mld. lei pe bursă – adică aproape un sfert din banii de pensii private ai românilor – fo...
Creșterea taxelor | Biriș pune punctul pe ”i”: Pierdem miliarde din PNRR sau supărăm mediul de afaceri?
Pus în fața unui deficit bugetar scăpat de sub control, Guvernul României are în prezent de ales: crește impozitele ș...
Cum se simte oboseala cauzată de cancer. Apare aproape în toate tipurile de neoplasme avansate
Cum se simte oboseala de la cancer? Oboseala este un simptom comun al cancerelor avansate, însă acest tip de oboseală...
Asociația Caritas Alba Iulia, despre reforma sistemului de asistență socială: Serviciul social nu e muzeu
Asociația Caritas Alba Iulia, despre reforma sistemului de asistență socială: Serviciul social nu e muzeu Sectorul fu...
Animalul de companie are o respirație urât mirositoare? Iată câteva cauze
Nimic nu se compară cu afecțiunea câinelui, cu excepția cazului în care animalul de companie are un caz grav de halit...
Cum dansează pe manele mireasa lui Oțil și nașa Roxana Ionescu. Ramona Olaru și Diana Munteanu, campioane și ele
Dani Oțil și Gabriela Prisăcariu au făcut cununia religioasă duminică, 30 iulie, la 2 ani de când au devenit soț și s...
Spune-le și altora