Căutare

Share this article

Cosmina Nicolescu este femeia care se hrăneşte cu zâmbetele clientelor. Este femeia care crede că pasiunea trebuie dusă până aproape de nebunie, de aici şi numele business-ului ei, Fandacsia. Este femeia care caută să transmită mesaje prin tot ceea ce face şi care crede că fără emoţie şi educaţie nu se poate. Este fata care la 15 ani se apuca să facă o pălărie ca să-şi surprindă prietena, iar acea pălărie avea să-i paveze drumul către afacerea pe care a construit-o ascultând poveştile oamenilor şi creând obiecte care să-i reprezinte. A lucrat vreme de 20 de ani şi în presă, iar aceasta i-a adus multe satisfacţii, dar şi dezamăgiri. Aşa că la un moment dat a decis să rămână în locul în care nu e loc de dezamăgiri, ci doar de inspiraţie şi creativitate, în atelierul ei. Şi pentru că pasiunea nu ţine cont de factorii externi, Cosmina Nicolescu a lucrat în tot timpul interviului la o pălărie aşteptată cu mare nerăbdare de cea care o comandase.

Cosmina Nicolescu, fondatoarea Fandacsia

Cum e acum, într-un 2020 în care parcă s-a cam pierdut din feminitatea de odinioară, să faci pălării atât de fine și feminine?

Eu cred foarte tare în feminitate luată ca atare, asumată. Mi se pare că în discursul feminist contează foarte mult asumarea feminității, nu ascunderea ei și acest lucru nu are nimic de-a face cu calitățile masculine ale femeii moderne. Dimpotrivă! Asumarea luptei colțoase cred că se poate face sincer și puternic prin asumarea feminității în părțile ei cele mai moi. E vorba de sensibilitate, de frumusețe, fragilitate. Dacă-ți expui fragilitatea înseamnă că ești suficient de puternic să ți-o asumi, să ți-o înțelegi și să ceri să-ți fie respectată. Despre asta este vorba și cu pălăria.

Ce fel de femei cumpără pălăriile dumneavoastră?

Sunt exact cum sună sloganul meu: cele mai frumoase purtătoare de gânduri deștepte.

Cum v-a venit ideea asta?

Nu știu care este procesul de sosire a ideii. Ea sosește, iar eu sunt liniștită și o aștept.

Sunt femei care susțin că nu le stă bine cu nimic pe cap.

E o vorbă celebră a unei doamne care a purtat multe pălării și nu avea nicio inhibiție: ”să spui că nu-ți stă bine cu pălărie este ca și cum ai spune că nu-ți stă bine încălțat.” Există pălăria potrivită pentru fiecare, de la ce transmite pălăria până la forma ei. Recunosc că forma nu e atât de importantă, e mult mai important mesajul.

Cosmina Nicolescu, fondatoare Fandacsia

Ce mesaje transmit pălăriile dumneavoastră?

Orice fel de mesaj îți alegi. Poate fi mesajul acesta de care spuneam – sunt fragilă, delicată, poate fi – sunt războinică. Pentru că pălăriile au o istorie atât de lungă și sunt foarte clar asociate cu o imagine, e foarte ușor să descoperi care este personajul. Marii conducători ai lumii au purtat pălării cu o anumită formă, forma transmite acel mesaj, iar tu vei fi acel personaj sau un pic din el. Gândiți-vă la generali, împărați, regine, șamani, oamenii care au fost remarcați de istorie.

Când erați mică purtați pălării?

Da, da, ăsta este un adevăr. Am avut la 6 ani o pălărie cu voaletă roșie.

Și de acolo să înțeleg că a plecat pasiunea?

S-ar putea ăsta să fie adevărul adevărat.

Cum v-ați apucat să faceți prima pălărie?

Eram în liceu și aveam această pasiune pentru pălării, purtam foarte multe și foarte extravagante. Îmi creasem un brand personal cu asta ceea ce e de folos în liceu, ca și în viața de zi cu zi post-liceu, până la adânci bătrâneți. Așadar, eram în liceu și aveam o prietenă foarte bună, colega mea de bancă din acel moment și de ziua ei m-am gândit să-i fac cadou o pălărie roșie, cea mai bună pălărie roșie pe care mi-o puteam imagina. Și m-am apucat să o fac.

Cosmina Nicolescu, fondatoarea Fandacsia

A ieșit într-un fel, destul de strâmb, dar era o pălărie roșie extraordinară. A fost cadoul ei în clasa a 9-a. Pălăria a fost frumos ambalată cu ajutorul tatălui meu care a intrat în joc, a găsit un cufăr uriaș cum sunt cuferele mari din pod, un cufăr care nu intra în mașină și a fost transportat pe ea, și în cufăr era pălăria roșie.

Dar era atât de mare pălăria?

Pălăria era mică, dar trebuia să aibă o prezentare pe măsura splendorii ei, splendorii ei un pic strâmbe.

Cosmina Nicolescu, fondatoare Fandacsia

Mai făcuserăți până atunci sau a fost prima încercare?

Nu, a fost prima încercare, prima reușită.

Ştiați că sunteți îndemânatică, având înclinație spre zona asta sau ați zis: ce-o fi o fi?

Nu cred că s-a pus problema așa. Pur și simplu m-am apucat de lucru. N-am stat să analizez capacitățile, m-am gândit doar la finalitate, că voi dărui un cadou.

Dar nici n-ați avut vreo clipă ideea că ar putea să nu iasă.

Nu, n-am avut aceste temeri. În general eu le recomand oamenilor să nu pornească cu aceste temeri când nici n-au început. Sigur că s-ar putea să nu iasă, este evident, dar nu trebuie să te și întrebi lucrul acesta.

Sună, așa, foarte motivațional.

Încercați să faceți o pălărie acum, după acest interviu. Vi se va părea cea mai frumoasă pălărie, vă garantez.

Să știți că eu sunt omul cu 2 mâini stângi și eu sunt dreptace.

Sunteți exact omul potrivit pentru această încercare. Fiți creativă, încercați orice. E multă hârtie în jur, e un material minunat.

Ați resimțit mereu partea asta creativă în viața dumneavoastră?

Da, lucrurile acestea se decid la naștere. Sunt ursitoare care ne împart nedrept în creativi, îndemânatici, purtători de foarfecă, cei care înțeleg obiectele din jur, 3D, lucrurile astea sunt native, n-ai ce face, n-ai cum să te opui. Dacă ești creativ până la urmă sămânța va ieși la iveală chiar dacă acum ești încuiat într-un birou.

Cosmina Nicolescu, fondatoarea Fandacsia

Până să vă apucați de pălării cum vă puneați creativitatea la încercare?

Înainte să mă apuc de pălării, înainte de clasa a IX-a, știam suficiente lucruri despre mine, mai ales cele pe care ți le dezvăluie cărțile pentru că până la acea vârstă nu ai prea multe încercări de viață, adevărate, care îți vorbesc despre tine. Consider că am început să lucrez pălării în acel moment potrivit. Acel succes fulminant al primei pălării roșii m-a îndemnat să fac pălării și pentru alții. V-am spus că am o problemă cu mândria. Și în clasa a X-a vindeam deja într-un magazin foarte chic, Hippie Shake, primul magazin din București cu adevărat liber pe vremea aceea, în anii `90.

Ce înseamnă magazin liber?

Era un magazin cu haine creative. Imediat după revoluţie magazinele erau foarte puţine, în multe se vindeau mărfuri în valută – mi-am cumpărat pantofi pe dolari, erau şi sandvişuri pe dolari. În general era marfă simplă, iar acest magazin era plin cu chestii drăguţe, minunate. Eu m-am dus acolo şi am întrebat-o pe doamna care vindea şi care întâmplător era şi proprietara magazinului, dacă primeşte şi pălăriile mele. În mod surprinzător ea a spus: “Sigur. Adu-le!” Prin această încercare a impactului cu marele public pălăriile mele s-au îmbunătăţit. Lent, şi acum lucrez la asta, dar s-au îmbunătăţit.

Ce aţi simţit când aţi vândut prima pălărie?

Am simţit că trebuie musai să mă duc să-mi cumpăr baclavale de la cofetărie.

Au fost bune?

Au fost geniale şi simt asta şi în continuare. Pentru oamenii ca mine e important să ştie că însoţesc cumva mulţi oameni, multe femei şi că eşti acolo, în sertar, în dulap, poate la lucrurile preferate – lucruri pe care poate le porţi rar, dar sunt preferate – şi că exişti cumva fizic cu mâinile tale, cu amprentele tale lăsate într-un sertar, în intimitatea, în romanul vieţii acelui om.

Aveţi o perspectivă foarte poetică asupra vieţii şi muncii pe care o faceţi.

Mi-o asum!

Reveniţi foarte des la partea asta de asumare.

Am văzut mulţi oameni neasumaţi şi m-am decis să nu fac aşa.

Mai de curând sau mai demult?

Mai demult. Este o treabă la care revin cu încăpăţânare. Dacă simţi că e nevoie de poezie atunci asumă-ţi acest lucru. Dacă simţi că e nevoie de justiţie, atunci asumă-ţi justiţiarul. Eu mi-am asumat aceste lucruri minore, să particip la utilitatea şi frumuseţea lumii cu un lucru absolut minor şi de la margine. Şi sunt foarte mulţumită de acest gen minor pentru că îmi dau seama analizându-mă, asumându-mă, că nu pot să schimb lumea altfel – în mod justiţiar sau altruist, de exemplu, pentru care am o admiraţie nesfârşită – şi că ăsta este modul în care pot eu să schimb lumea, la modul minor, cu un mic accesoriu care stă pe fruntea unei doamne, cu o pană îndrăzneaţă sau delicată care s-o facă pe acea doamnă să surâdă atunci când se uită în oglindă. Este minunat, sunt foarte mulţumită de ce obţin.

Vorbiţi de asumare şi libertate, de lucruri despre care în perioada copilăriei şi adolescenţei dumneavoastră nu se vorbea prea mult şi deschis.

Este adevărat, erau piedicile acelea exterioare ale societăţii, dar în familie nu am crescut cu idei preconcepute, că ar trebui să fac ceva în defavoarea altui lucru, am avut o anumită libertate de alegere. Nu existau nişte tipare pe care părinţii să le impună. În cazul meu nu a existat povestea clasică în care părintele hotăra dacă ar trebui să mă fac doctor sau inginer şi n-ar trebui să existe nici astăzi. Eu nu cred nici că ar trebui să alegi o singură meserie. Eu cred că poţi alege mai multe meserii deodată.

Asta venind de la un om care a făcut mai multe lucruri, care între pălării a făcut ani buni jurnalism.

Nu există între sau după sau înainte, există toate înainte în acelaşi timp. Ştiu că iar contrazic marii guru în existenţă, dar poţi face cu succes mai multe lucruri deodată. Limitările sunt, probabil, cele care usucă sufletul. Dacă simţi nevoia, desigur, într-un an să închizi tot şi să călătoreşti, fă-o fără să te gândeşti prea mult la viitor sau alte limitări. Dacă simţi că poţi face mai multe lucruri deodată, fă-le. Nu amâna şi nu-ţi spune că nu va ieşi bine sau că e o abordare neserioasă. Poţi să-ţi acorzi această libertate a greşelii încercând să faci tot ce-ţi doreşti.

Prin jurnalism tot asta aţi încercat să faceţi, să schimbaţi un pic lumea?

Recunosc că în perioada lungă în care am lucrat în televiziune nu neapărat jurnalism ar fi fost definiţia lucrului pe care îl făceam, dar asta pentru că… Asta face un bun junalist, încerci să schimbi lumea prezentând un punct de vedere, iar eu priveam cu umor şi optimism realitatea din jur. Cred că poate fi o privire bună, mai ales pentru un jurnalist.

Ştiu că aţi avut inclusiv un format premiat.

Da, cred că partea de producător este unul dintre proiectele în care m-am implicat cel mai mult şi ca durată şi ca intensitate sufletească. Prima emisiune care aborda acest subiect al antreprenoriatului în România, Arena Leilor, este un format premiat în ţară, dar mai ales – un lucru de care sunt foarte mândră – este alegerea făcută de către echipa BBC. Acesta a fost subiectul unui documentar pe care l-au făcut cei de la BBC despre acest format în lume. Din cele 18 ediţii din acel moment au ales 4 şi una dintre ele a fost cea din România, pe care au selectat-o pentru potenţialul educativ, latura educativă a emisiunii. În alte părţi din lume acest format internaţional era mai degrabă unul de divertisment.

Aţi încercat să aduceţi factorul educativ cam în orice faceţi.

Mai degrabă, folosind o sintagmă de lemn, bucurie sufletească. Trebuie să-i dai omului o bucurie sufletească, să simtă sufletul că fredonează ceva – ceva muzică de Marius Ţeicu sau altceva. Dacă ai un produs care te face să fredonezi înseamnă că ai reuşit.

Ce v-a determinat să renunţaţi la jurnalism şi să vă ocupaţi exclusiv de Fandacsia?

Dezamăgirea.

Este prima oară când vorbiţi despre ceva negativ. Ce v-a dezamăgit?

Există în sistemul din România despre care vorbeam ieri cu un vameş… dacă eşti în sistem e foarte greu să îl schimbi. Încercările repetate ale medicilor, funcţionari publici, în cazul meu – al jurnalistului, nu sunt fericite şi lucrurile se îneacă în mocirlă. Această viziune a unui program de televiziune valoros, educativ, făcut excelent, fără să-ţi doreşti să faci rabat la calitate – evident că s-au întâmplat şi greşeli, că unele lucruri se puteau face mai bine, dar pornind de la ideea că-ţi doreşti să faci calitate. Eu, când am renunţat, nu se mai pornea de la ideea de a face calitate. Porneai de la ideea că trebuie să faci o audienţă în cifre şi, deşi susţineam asta cu date ştiinţifice, audienţa în cifre nu o poţi realiza fără acea calitate la care renunţi, dar pe care nu o cunoşti şi nu eşti în stare să o recunoşti.

V-a fost greu să luaţi decizia de a pleca din presă?

A fost greu să mă despart de mulţi oameni de calitate care se zbat în continuare, a fost greu să renunţ la modalitatea de exprimare prin imagini, dar aceasta este o pauză temporară, nici măcar o pauză. A fost dificil să renunţ la ideea că pot face un produs care să fie la un standard pe care jurnaliştii de la BBC să-l recunoască fiind înalt.

Mi se pare că tindeţi spre standarde înalte în orice faceţi.

Mi se pare normal, desigur.

Când te uiţi pe stradă, asta nu mai pare atât de normal, pare excepţia.

O pălărie are urme de amprente de om. Se poate face în fabrică, cu o presă şi iese mult mai repede şi s-ar putea chiar să iasă perfect, deşi eu văd imperfecţiunea maşinii. Dacă nu eşti atent la cel mai mic detaliu s-ar putea ca acea intenţie de la început, de a produce bucurie, să fie nulă. Nu poţi să produci bucurie cu un lucru pentru care nu te-ai străduit să fie perfect. E vorba de strădanie.

Ce vă doriţi mai mult de la Fandacsia?

În afară de gustul baclavalelor?

Da, în afara lor.

Îmi doresc să fie cât mai multe Fandacsii pe stradă, să le recunosc, îmi doresc să primesc în continuare fotografii de la doamne cu pălăriile lor în vacanţe şi hârciogul sentimental din mine să fie aprovizionat cu astfel de amintiri. Îmi doresc să existe străzi din cât mai multe oraşe ale lumii pline cu Fandacsii şi cu pălării Fandacsia. În general nu-mi doresc puţin după cum se observă. Îmi doresc în acelaşi timp să am mâinile ocupate.

Ceea ce se întâmplă şi în acest moment.

Exact! Nu mă văd într-un business în care totul să se facă prin delegare şi mâinile mele să nu lucreze exact, să nu îşi lase amprentele despre care spuneam. Nu-mi doresc asta.

V-a afectat în vreun fel perioada asta a pandemiei?

În ceea ce priveşte relaţia de prietenie pe care o creez cu oamenii prin aceste pălării pe care le fac a fost o schimbare, dar am remarcat părţile absolut senzaţionale care ne-au confirmat într-un mod absolut uimitor şi ne-au îndepărtat absolut orice temere, pentru că dacă în pandemie oamenii continuă să cumpere pălării făcute de mine – nu contează neapărat numărul, volumul, contează faptul că ei continuă şi în momentul acesta mâinile mele asta fac – lucrul acesta este uimitor, este minunat, absolut senzaţional. Este o confirmare a faptului că lucrurile inutile, cele care nu ţin de supravieţuire, cum sunt vizitele la muzeu, să zicem – lucrurile acestea inutile, dar care sunt absolut necesare pentru supravieţuirea sufletului, au loc pe lume. Au locul lor bine stabilit şi nimic, nicio ameninţare oricât de urâtă şi legată de supravieţuirea fizică, nu le va înlătura importanţa.

Cosmina Nicolescu, fondatoarea Fandacsia

Păreţi o persoană foarte optimistă.

Mă străduiesc de ochii lumii. (n.r.: râde) Nu ştiu să definesc optimismul, dar ştiu că obţii multe lucruri bune dacă te trezeşti dimineaţa gândindu-te că ai plaja ta pe care dansezi în loc să te trezeşti spunându-ţi că cineva o să-ţi pună piedică şi nu vei mai dansa niciodată, nici măcar în apartamentul de bloc în care locuieşti.

V-aţi autoeducat să fiţi aşa sau aţi gândit mereu în felul acesta?

E o chestiune de alegere. Sunt oameni norocoşi cu carul, mai ales copiii – copiii sunt nişte oameni foarte norocoşi, se nasc cu această capacitate de a vedea plaja la picioare şi dansând non-stop. Noi îi stricăm. Eu nu cred că poţi ajunge la o anumită vârstă păstrând aşa, fără să faci niciun efort, această capacitate care vine pur şi simplu la copii.

Cosmina Nicolescu, fondatoarea Fandacsia, împreună cu o clientă

Fiica dumneavoastră e acum în atelier, cu dumneavoastră. Vă moşteneşte pasiunea?

E interesantă întrebarea pentru că răspunsul meu este legat în general de pasiune şi nu de articularea pasiunii. E important să moştenească pasiune, să le transmiţi pasiune copiilor, nu neapărat pasiunea ta, obiectul dorinţei tale, ci să observi capacitatea lor de a fi pasionaţi. Eu învăţ de la ea. Nu ştiu ce moştenire îi las, dar ştiu sigur că mi-am asigurat un exemplu de oameni pasionaţi. Dacă priveşti copiii vei observa cum tratează ei pasiunea. Şi eu învăţ de la ea să îmi tratez propria pasiune aşa. Nu ştiu dacă va face pălării, nici nu m-am gândit la asta. Ştiu sigur că e un om minunat care înţelege că lucrurile se fac cu inima deschisă.

Într-o lume destul de agresivă şi mereu în viteză creşteţi un copil care să vadă frumuseţea şi pasiunea.

Da. Fac foarte bine ce fac!

Share this article
Ți-a placut povestea? Ajută-ne și promoveaz-o pe social media
read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO