Cristian Oroșanu: „la prima repetiție la care am participat am stat pe un scăunel lângă tatăl meu în orchestră pentru că în acea zi nu avea cu cine să mă lase acasă”

Tatăl său a fost oboist al Filarmonicii din Iași, așa că mare parte din copilăria sa Cristian Oroșanu și-a petrecut-o printre muzicieni. A studiat pianul, însă nu era un copil foarte răbdător, așa că a trecut la corn și, la 15 ani, a realizat că-și dorește să conducă o orchestră într-o bună zi. După ani de învățat a înțeles „din toate unghiurile această meserie, oarecum bizară, de muzician care nu emite sunete”.

De-a lungul anilor, Cristian Oroșanu s-a aflat la pupitrul unor ansambluri de prestigiu precum Orchestre de Paris, Orchestre National Bordeaux Aquitaine, BBC Scottish Orchestra sau Orchestre National Porto.

Iar vineri, 27 noiembrie, începând cu ora 19:00, Cristian Oroșanu va dirija Concertul nr. 3 pentru pian şi orchestră de Beethoven, alături de Orchestra Națională Radio și de pianistul Mihai Ritivoiu (laureat al Concursului Internaţional George Enescu în 2011). Concertul va putea fi urmărit pe toate frecvenţele Radio România Cultural şi Radio România Muzical din ţară, precum și live pe Internet, pe www.radioromaniacultural.ro și www.romania-muzical.ro. Până atunci, însă, vă invităm să-l cunoașteți pe dirijorul Cristian Oroșanu:

Ce v-ați dori să știe lumea atunci când vă aude numele?

Cred că menirea unui artist, atât a creatorului cât și a interpretului, este să emane bucurie și să provoace revelații în spiritul celui care primește opera de artă. Bineînțeles, nu toți artiștii au același impact asupra oamenilor: contează atât calitatea actului artistic, precum și receptivitatea publicului. Dacă mă refer acum la muzică, nu cred că există rețeta concertului ideal. De-a lungul carierei mi s-a întâmplat să fiu foarte mulțumit de un concert cu o orchestră mai modestă sau mai puțin mulțumit de un concert cu o orchestră reputată. Există mulți factori care contează în reușita transmiterii mesajului ce transcende sonoritatea pură.

Întorcându-mă la întrebare, mi-ar plăcea ca lumea să uite toate conjuncturile în care m-a cunoscut și să-și amintească cu drag o stare provocată de un concert al meu.

Cum a ajuns muzica în viața dvs?

Tatăl meu este muzician, fost oboist al Filarmonicii din Iași. Am petrecut mare parte din copilărie printre muzicieni și am început să studiez muzica la vârsta de 7 ani, când am primit de la părinți o pianină. N-am fost niciodată un copil foarte răbdător, așa că pianul nu era alegerea bună, necesitând multă muncă în fața claviaturii. După o vreme am ales cornul, la care nu studiam mai mult de două ore pe zi, având totodată perspectiva de a cânta într-o orchestră. În general, viața de orchestră mă atragea mai mult decât singuratatea din fața pianului.

Mai țineți minte care a fost primul contact pe care l-ați avut cu muzica?

Mi-aduc aminte foarte bine prima repetiție la care am participat, pe un scăunel lângă tatăl meu în orchestră, pentru că în acea zi nu avea cu cine să mă lase acasă. Eram fascinat să fiu în mijlocul acțiunii, să văd cum maestrul Ion Baciu modelează sunetul ansamblului, cum răspund muzicienii la indicațiile lui, cât de diferite sunt instrumentele, cât de interesant este să citești partitura și să fii atent în același timp la ce cântă colegii din jur. Imediat mi-am dorit să particip și la alte repetiții și neapărat am vrut să studiez un instrument din orchestră. Tainele cornului le-am descoperit alături de cel mai apreciat pedagog din țară, profesorul Nicolae Musteață. Am continuat studiul cornului și la Universitatea de Muzica din București, iar apoi am activat 5 ani cornist în Orchestra Națională Radio, în timpul studenției.

Care a fost momentul în care v-ați dat seama că vreți să deveniți dirijor?

Participam la toate concertele filarmonicii ieșene și începusem să pricep multe, inclusiv rolul unui dirijor bun în reușita concertului. În jurul vârstei de 15 ani, am realizat că-mi doresc și eu să conduc orchestra într-o bună zi. Am înțeles, de asemenea, că am nevoie de o temeinică pregătire teoretică și am început să iau lecții de armonie și teoria muzicii cu profesorul și compozitorul Viorel Munteanu.

Și cine sau când v-ați dat seama că acesta este drumul pe care vi-l doriți?

Tot tatăl meu m-a sfătuit să merg la București pentru a studia cu „maestrul maeștrilor”, reputatul pedagog Constantin Bugeanu care însă nu preda în cadrul academic, ci doar în particular. În paralel cu studiul cornului, am urmat secția de dirijat a Conservatorului, la clasa profesorului Cristian Brâncuși. Maestrul Bugeanu m-a primit, de asemenea, sub aripa sa și timp de 5 ani de zile am mers la cursuri private de 2-3 ori pe săptămână, la vila dumnealui din strada Lucacs. Studiul teoretic intens, împreună cu experiența de orchestră, m-au făcut să înțeleg din toate unghiurile această „meserie”, oarecum bizară, de muzician care nu emite sunete. O consider de fapt mai mult o vocație.

Ați fost implicat în lansarea unei orchestre în Hyogo, Japonia, cum a fost această experiență si cum ați ajuns să aveți o astfel de aventură pe continentul asiatic?

Am fost, în 2003, asistentul dirijorului japonez Yutaka Sado, în Franța. În urma acestei experiențe, Yutaka și-a dorit să particip împreună cu el la inaugurarea unei noi orchestre și a unei noi săli de concert, la Hyogo, undeva între Osaka și Kobe. Sala e fantastică și e modulară, atât pentru simfonic, cât și pentru operă. Eu am inaugurat ipostaza cu orchestra în fosă, într-o producție de balet a „Sărbatorii primăverii” de Stravinsky. Orchestra era formată din tineri muzicieni care câștigaseră prin concurs un contract pentru trei ani ca o pregătire înainte de a se lansa pe piața internațională. Formația se reînnoiește tot timpul, într-un proiect care se vrea o rampă de lansare.

Cum v-ați adaptat japonezilor? Cât de diferiți sunt față de noi?

După cum bine știm, japonezii sunt extrem de muncitori și ordonați. Au un mare respect pentru muzicienii veniți din Europa, cam cum avem noi pentru maeștrii de arte marțiale veniți din Japonia. Sunt foarte creativi în artele lor tradiționale, dar mai puțin în artele „importate”. Ei vin deja foarte pregătiți tehnic la prima repetiție, iar munca cea mai importantă (mi s-a părut mie) a fost să le pot insufla „spiritul” muzicii.

Ca să înțelegeți diferența dintre ei și noi, vă voi povesti o mică anecdotă. La una dintre repetiții, totul mergea deja așa cum îmi doream eu. Am decis așadar să termin cu o jumătate de oră mai repede, le-am urat o zi bună și am plecat în camera dirijorului. După un minut, apare reprezentatul orchestrei și își cere mii de scuze pentru că m-au supărat și mă roagă insistent să-i iert și să revin la repetiție. Inutil să le explic că nu m-am supărat și că totul e bine, doar că nu mai e nevoie să repetăm. Ei aveau repetiție până la o anumită oră, iar programul trebuia respectat.

La orice orchestră din România, dacă termin repetiția cu o jumătate de oră mai repede, sunt cel mai bun și mai iubit dirijor, asta chiar daca nu iese totul tocmai bine, că doar și mâine e o zi! Amuzant, nu-i așa?

Având deja experiența din Japonia, v-ați întors acasă, la Brașov și ați înființat Kamerata Kronstadt, povestiți-ne puțin despre ea …

Un grup de muzicieni din Filarmonica Brașov și din Opera Brașov și-au dorit să lucreze mai mult cu mine, într-o formație camerală. Am ezitat puțin la început, pentru că nu aveam sală de concerte la Brașov. Acum lucrăm împreună deja de câțiva ani și am devenit cunoscuși și îndrăgiți, atât la Brașov cât și în țară.

Cât de greu este să înființezi o orchestră privată în România?

Aș spune că e nevoie de mult curaj, mai ales fără o susținere financiară. Am învățat însă multe aspecte ale managementului, iar satisfacțiile artistice nu au întârziat să apară. În domeniul privat mă simt mai liber și pot aplica cu ușurință anumite exigențe pe care le-am învățat circulând în lume.

Cât de mare este echipa? Și cum i-ați ales?

Echipa are 20-25 de muzicieni, la care se adaugă și alți colaboratori, în funcție de repertoriu. Ei s-au ales mai mult singuri, iar eu am intervenit rareori în organizarea formației. Criteriile după care se face selecția sunt bazate pe valoarea artistică și umană, pe o anumită atitudine concentrată în jurul muzicii. Rezultatul este o formație bine închegată care lucrează eficient și destins, sub îndrumarea mea. Am reușit acest lucru împreună și mă bucur foarte mult.

Ați avut șansa de a lucra cu Helmuth Rilling la Internationale Bachakademie din Stuttgart, care a fost cea mai frumoasă lecție pe care ați învățat-o în acea perioadă?

Am primit într-adevăr o bursă de studii la Stuttgart și acolo am descoperit cum sună o orchestră formată în intregime din instrumente de epocă, cu muzicieni specializați în stilul baroc și cu un maestru care părea a fi reîncarnarea lui Bach! Cea mai puternică impresie pe care mi-au lăsat-o acei muzicieni a fost pasiunea și concentrarea cu care participau la repetiții și concerte. Totul mergea organic, cu un sincer entuziasm și o dragoste de muzică pe care nu o văzusem până atunci în cadrul unui ansamblu.

La rândul dvs, ați fost profesor, la Iași, cum a fost să lucrați cu studenții? Ce vă doriți să învețe cel mai mult de la dvs?

Am fost într-adevăr timp de câțiva ani profesor la clasa de dirijat a Universității de Muzică din Iași și pot spune că îmi face plăcere să transmit mai departe ceea ce am învățat de-a lungul experienței artistice. Totuși, m-am simțit puțin îngrădit de sistemul academic și am încercat să transfer și această activitate în domeniul privat, organizând cu succes câteva masterclass-uri internaționale de dirijat. Probabil voi continua activitatea pedagogică sub această formă care îmi dă o libertate de organizare și o deschidere mult mai mare în selecția studenților.

De-a lungul timpului ați lucrat cu nume mari, precum Yutaka Sado, Mstislav Rostropovich, Ingo Metzmacher sau Lawrence Foster. De la cine ați învățat cel mai mult?

Cel mai mult am învațat de la Constantin Bugeanu. Partea practică a meseriei am „furat-o” în cei 5 ani de orchestră la București, când am „experimentat” lucrul cu  dirijori diferiți în fiecare săptămână. De la unii am învățat ce să fac, de la alții ce să nu fac! Am fost și dirijor asistent în câteva rânduri, cu o perioadă mai lungă la Deutsche Symphonie Orchester Berlin, unde am lucrat alături de nume importante. Aș spune că experiența era asemănătoare cu cea de la București, doar dintr-o perspectiva mai apropiată de pupitrul dirijoral.

Care a fost cea mai frumoasă experiență pe care ați trăit-o pe scenă?

Am fost invitat să dirijez concertul cu care tătal meu ieșea la pensie, la pupitrul Filarmonicii din Iași. Am ales Simfonia Fantastică și Carnavalul Roman de Berlioz, lucrări care cuprind solo-uri ample de corn englez, intrumentul de predilecție al lui Aurel Oroșanu, la care cânta cu un ton deosebit de frumos. Acea seară va rămâne mereu în amintirea mea, ca una dintre cele mai frumoase experiențe trăite pe scenă.

Cum arată viața unui artist în România?

România este un loc în care m-am simțit susținut ca tânăr artist. Mi s-au oferit încă din timpul studenției ocazii de a mă exprima pe scenă. Publicul nostru este educat și dacă managementul este făcut cum trebuie, sălile sunt pline. Din punct de vedere financiar însă, arta este mult mai puțin plătită la noi, în comparație cu țările occidentale. Există, din păcate, un exod al artiștilor din această cauză. Situația parcă s-a mai ameliorat în ultimii ani și sper ca, în timp, să-i putem atrage acasă pe artiștii noștri.

Și cum de ați ales să rămâneți în țară, la Brașov? Sunt convinsă că au fost nenumărate ocazii în care ați fi putut să vă stabiliți în altă parte.

După cinci ani dirijor la Opera Națională din Cluj și alți trei ani la Opera Națională București, am ales să mă stabilesc la Filarmonica din Brașov și sunt aici de mai bine de 17 ani. Ritmul de lucru la o orchestră simfonică este mai lejer, iar asta mi-a permis sa circul destul de mult, atât în țară cât și în străinătate, ca dirijor invitat. Liniștea și aerul zonelor muntoase îmi priesc și mă inspiră. Am găsit, de asemenea, un echilibru între viața de familie și viața „în valiză”, caracteristică artiștilor în general. Am trei copii care-mi aduc multă bucurie de fiecare dată când mă întorc acasă.

Am avut și propuneri de a mă stabili în Europa de Vest, însă nu s-au concretizat pentru că am refuzat să fac anumite compromisuri. Diplomația nu a fost punctul meu forte în tinerețe și nici acum nu sunt genul „uns cu toate alifiile”.

Mult laudata libertate din Europa de Vest pe mine nu mă convinge. În mod paradoxal, mă simt mai liber în România. Accept cu drag invitații oriunde în lume și-mi face mare plăcere să călătoresc. Ultimul concert pe care l-am dirijat în condiții normale, înainte de pandemie, a fost la pupitrul Orchestrei Radio din Praga, la începutul lunii martie. Momentan nu colaborez cu nicio agenție de impresariat și din această cauză sunt oarecum „în afara sistemului”. Viața muzicală este practic monopolizată de câteva mari agenții și este foarte greu să te miști în afara lor. Probablil că această situație se va schimba în curând, datorită actualului context internațional.

Cred mult în potențialul orchestrelor românești, în talentul muzicienilor noștri. Ne-ar trebui susținere politică și un management cultural modern pentru ca nivelul orchestrelor noastre să-l ajungă în câțiva ani pe cel de la Tonhalle Zurich sau Orchestre de Paris, ansambluri pe care le-am dirijat cu mare satisfacție.

Ce simțiți atunci când sunteți pe scenă?

Simt că exact acolo este locul potrivit pentru mine. De când sunt dirijor nu am avut niciodată tracul scenei și sunt în elementul meu atunci când începe concertul. Este o sărbătoare de fiecare dată când urc pe podium, mai ales dacă sunt mulțumit de rezultatul repetițiilor premergătoare spectacolului, dacă împreună cu muzicienii din orchestră reușim să trecem peste pragul concentrării la tehnică și ajungem la comunicarea mesajului din spatele notelor muzicale.

Ce înseamnă muzica pentru dvs?

Muzica este o formă de energie care se naște din geniul compozitorilor și din măiestria muzicienilor interpreți. Este și o formă de terapie, la care avem acces dacă mergem în sala de concert. Fiecare individ percepe un aspect diferit într-o piesă muzicală, iar trăirile sunt atât de individuale încât nimeni nu le poate explica în cuvinte. Cred că muzica ne ajută în această perioadă să accedem la noi orizonturi de evoluție spirituală și energetică.

Și, ultima întrebare, care este sentimentul sau starea cu care v-ați dori să plece oamenii de la un concert de-al dvs?

Îmi place să cred că multe dintre concertele mele sunt momente de vârf în viața oamenilor care frecventează sălile de spectacol. Cred în catharsis-ul lui Aristotel și caut să-l provoc în fiecare ascultător.