Cristina Bălan, artistă, mama lui Toma și a lui Matei: „Mi s-a părut de o ipocrizie ieșită din comun să mă fi bucurat atât de mult de sarcină și brusc toate astea să dispară fiindcă gemenii nu aveau 46 de cromozomi, ci 47”

Cristina Bălan este cunoscută tuturor de pe scenă, dar și pentru că a făcut publică și a susținut intens cauza copiilor speciali, născuți cu un cromozom în plus, anomalie genetică pe care oamenii au numit-o Sindrom Down.

Toma și Matei sunt fiii ei, născuți din iubire, dar cu această deviație genetică. Cristina ar fi avut dreptul unui avort medical, despre care s-a informat în detaliu, dar pe care l-a refuzat din multe motive despre care vorbește în dialogul de mai jos.

Când a fost ultimul weekend când ai petrecut fără copii?

Cristina Bălan: Asta da întrebare. O aud pentru prima oară. (râde) S-a întâmplat acum câțiva ani, să spunem trei ani, când am dus copiii la mama, unde i-am lăsat pentru două săptămâni. Vorba vine, fiindcă îi vizitam cam la două zile.

De ce?

Cristina Bălan: Pentru că mi-a fost foarte dificil să mă desprind complet după niște ani, în care ne-am obișnuit să fim foarte, foarte aproape noi patru. Poate că este și ceva emoțional la mijloc, fiindcă pur și simplu mi-a fost foarte greu să las hățurile din mâini în mâinile mamei, chiar dacă e mama. Fiindcă știu că uneori mai trișează. (râde) Știu despre asta, accept, dar tot trebuie să supervizez procesul.

Hățurile astea despre care vorbești mi se pare că se construiesc încet, încet. Cum ai construit tu această relație cu copiii tăi?

Cristina Bălan: Din păcate, greșind. Greșind, observând.

Să spunem că unul dintre copii ține în mână un obiect cu potențial periculos și nu știe să-l mânuiască pe lângă fratele lui. Sigur că am recurs inclusiv la a-i smulge obiectul din mână, ceea ce nu e recomandat, fiindcă asta va aduce după ea o acumulare de emoții negative și ce ți se pare că ai rezolvat ușor, nu este cel mai sănătos, blând sau empatic pentru copil. Așa încât, trebuie să învăț tehnici care să mă ajute să îi cunosc cu adevărat.

Petru noi a fost implicită toată această descoperire, pentru că nu aveam alături vreun specialist care să ne spună cum se procedează la copiii cu sindrom Down și deși sunt felurite terapii care se aplică copiilor cu retard mental, nu există vreuna specială pentru sindromul despre care vorbim.

Pe scurt, vorbesc despre greșeli pe care le fac părinții atunci când își impun voința în fața propriilor copii, fără să aibă răbdare, să le explice acestora opțiunile, iar cei mici să proceseze aceste informații.

Și noi suntem oameni însă și, chiar dacă avem copii speciali, pentru care ne trebuie răbdare în doze maxime, învățăm pe parcurs, recunoscând greșelile, rugând copiii să înțeleagă faptul că suntem oameni, că poate nu întotdeauna procedăm corect. Și le cer iertare, chiar dacă nici asta nu este întru totul corect pentru că pare că o aștepți pentru a te simți mai bine. Dar e bine să-i spui copilului adevărul: că nu este corect felul în care te-ai purtat, că reacția a fost la primul impuls și că vei lucra la aceste reacții, așa încât să te controlezi, să te calmezi. Eu așa discut cu copiii mei. Le spun când sunt tristă, când îmi vine să plâng, că am o stare mai apăsătoare, dar că trece, iar lacrimile nu sunt ceva rău, ci pot să te ajute, să te „răcorească”.

Cum poți? Cum faci? Care este secretul tău?

Cristina Bălan: Secretul? Nu-l știu. Nu m-am gândit la o rețetă anume, dar cel mai probabil este și o ambiție a mea la mijloc. Am pretenții de la mine, m-am trezit mereu la granița cu perfecționiștii, cu maniacii de toate felurile. (râde) Nu sunt acolo, dar am câte ceva, ce cred că am moștenit de la tata, un om foarte calculat și riguros, dar și inteligent, motiv pentru care i-am acordat credit și am înțeles anumite lucruri când am ajuns la maturitate, desigur, nicidecum în adolescență.

Altfel, aș zice că găsesc un exercițiu foarte util și sănătos ca părintele să se pună în papucii copilului și să caute, să vadă, să simtă prin sufletul și percepția lui ce anume poate el înțelege în funcție de vârsta și etapa de viață în care se află.

Dar pentru toate sunt necesare informarea corectă, răbdarea, să-ți acorzi și ție răbdare, ca părinte, să crești. Creștem o dată cu copiii noștri și cred că asta este cea mai mare provocare pentru noi.

Pentru mine a fost o provocare să mă construiesc constant, să mă schimb în funcție de etapele prin care trec copiii mei, să înțeleg lucruri, să mă informez, să citesc din ce în ce mai multe informații despre orice vrei, orice domeniu: nutrițional, medical, psihologic, educațional, terapeutic.

Cum te-ai schimbat tu în acest proces? Cum era Cristina de dinainte de a avea copiii și cum este Cristina de acum?

Cristina Bălan: Vreau să mă gândesc cu dragoste la Cristina de dinainte, nu vreau să o judec acum prin gândirea acesteia de acum, care se crede o versiune mai bună. (râde)

Bănuiesc că este o versiune mai bună!

Cristina Bălan: Da, dar nu vreau ca această versiune să fie arogantă. Vreau să privesc înapoi cu blândețe și cu îngăduință.

Cristina de dinainte de a fi mamă era o persoană foarte idealistă și foarte într-o bulă, fără rea intenție. Cumva îmi construisem lumea în care cea mai mare parte era compusă cu muzica mea, cu cățelul meu și cam atât. M-am rupt de familie, de orașul meu natal, aveam 21 de ani când am plecat din Timișoara și, deși nu sunt genul care să simtă nevoia de a se mișca pe distanțe mari, de a călători, iată că am ajuns la București, cred că o dată cu entuziasmul trupei. Altfel, probabil că aș fi rămas în Timișoara, fiindcă sunt genul care, dacă prinde rădăcini undeva, cu greu se desprinde.