Cristina Cojocaru, fondatoarea Little Genius: „Când am început să lucrez cu copiii dintr-o grădiniță de stat, undeva în Băneasa, mi-am dat seama că profesia care-mi plăcea și mă alesese nu era cea de ziarist, ci de pedagog!”

Cristina Cojocaru este profesor de învățământ primar și preșcolar, s-a format în Liceul Pedagogic din Alexandria iar visul ei a fost să devină… jurnalist.

A venit în București, a terminat studii de ziaristică, dar a ales în cele din urmă calea antreprenoriatului, pentru care o pregătise bunicul ei matern, în copilărie, în satul Târnava, care cu mult curaj și un simț al dezvoltării crease o librărie, un aprozar și o prăvălie în plin regim comunist cooperatist.

Cristina a deschis o grădiniță cu trei grupe mici de copii, a creat un spațiu vesel și primitor, iar cu un mic împrumut pentru investiții, și-a crescut visul iar acum a ajuns la o școală privată ce funcționează în două sedii din București și livrează educație pentru clasele de ciclul primar și gimnazial.

De ce ai ales tu să devii educatoare?

Cristina Cojocaru: Povestea este un pic mai lungă, dar are legătură cu dorința mea de a lucra în București.

După ce am terminat Liceul Pedagogic din Alexandria, după clasa a XIII-a, am realizat că opțiunile mele de a profesa erau destul de limitate: puteam să ocup un post în vreun sat de lângă Alexandria. Și cam atât.

Visurile mele însă erau în altă parte. Cumva nu voiam pedagogie, acesta era mai degrabă un vis al mamei pentru mine, ci jurnalism. Din clasa a XI-a făceam voluntariat la un ziar care se deschisese în oraș, chiar făcuse un interviu cu inspectorul general de atunci și cochetam cu ideea de a scrie.

Așa încât, imediat după ce am terminat liceul, am ajuns în București, am intrat la facultate și am început un cu totul alt drum decât croise mama pentru mine.

Exact asta voiam să te întreb: de ce ai ales Liceul pedagogic totuși? Sau de ce, deși te-ai opus, ai urmat cursurile acolo?

Cristina Cojocaru: Admiterea la liceu a venit cu un mare avantaj și un mare dezavantaj: pe de o parte aveam ocazia să plec de la ai mei, din Videle, ceea ce era minunat, fiindcă îmi căutam asiduu independența, autonomia, dar urma să intru într-un liceu pe care îl alesese altcineva în locul meu, mama. În plus, ea a tranșat foarte simplu lucrurile: „sunt de acord să te susțin la Alexandria doar dacă mergi la Pedagogic! Pentru un liceu cu clase de uman poți foarte bine să rămâi la Videle, cu noi!”

Am plâns atunci. Acum îmi vine să râd, dar atunci neputința de a alege ce credeam eu că era mai bine pentru mine m-a înfuriat. În seara în care am aflat că am fost admisă la Liceul Pedagogic din Alexandria am plâns din nou, mai ales că m-a mai lovit o veste proastă: am aflat că voi rămâne 5 ani în liceu.

Adevărul este că, aveam să aflu ulterior, acea a 5-a clasă de liceu era extrem de folositoare fiindcă făceam mai multă practică pedagogică; săptămâni întregi mergeam în școli și predam sau asistam la lecțiile altor învățători.

Am avut norocul unei profesoare foarte bune, suficient de dură, cu care am făcut practică pedagogică și pedagogie. De la ea am învățat să predăm la școală, la grădiniță, ne-a dus la țară, la clase de dublu-simultan, să vedem toate contextele posibile în care am fi putut să ne aflăm după Bacalaureat.

Care ți-ar fi fost opțiunile dacă nu alegeai Pedagogic?

Cristina Cojocaru: Adevărul e că nu îmi doream ceva anume, iar opțiunile mele prin clasa a VII-a sau a VIII-a nu existau. Tot ce știam era că trebuie să muncesc să intru la liceu.

Copilăria mea și școala s-au petrecut foarte mult aproape de bunici, în satul lor, Târnava, lângă Videle. Acolo influența bunicului meu, Mitică Miriște, de la care îmi place să cred că am luat curajul fără de care nu aș fi putut începe de la zero, cu niște bani împrumutați o grădiniță privată în București și-a spus cuvântul.

Bunicul era omul care îmi spunea aproape în fiecare seară povestea lui Harap-Alb. O știam pe dinafară, dar niciodată nu-l refuzam când se pregătea să o zică. Mă vedeam în rolul mezinului, temerar, pentru care niciun obstacol nu era insurmontabil.

Apoi erau poveștile din timpul războiului cu care el îmi fascina serile înainte de somn. Rețineam și durerea de atunci, dar și curajul de mai târziu, când a făcut tot ce trebuia pentru a deveni comerciant, în vremea comunistă, când asta putea deveni foarte ușor sfidare a regimului. Îmi povestea cum a început, cum a făcut librăria, aprozarul în curtea casei noastre, cum a deschis prăvălia unde vindea lumânări sau făcea bomboane, niște peștișori din zahăr ars, pe care eu le vindeam la școală. Se trezea la 4.00 dimineața în fiecare zi, topea zahărul, îl turna în forme, iar până se făcea lumină afară bomboanele erau gata uscate. Tot timpul avea degetele jupuite de la fierbințeală.

Cristina Cojocaru, fondatoarea Little Genius. Foto: Laszlo Raduly

Am fost norocoasă să fiu alături de un astfel de om de la care am învățat tot ce sunt acum: bunătate, bun simț, să fac lucruri frumoase, să ajut comunitatea, să învăț și să dau mai departe empatia și, cu toate că nu am văzut niciodată școala ca pe un business, ci ca pe o pasiune, ceva ce fac cu multă plăcere și bucurie, cred că spiritul antreprenorial de la el l-am moștenit.

Acolo, în satul bunicului, am terminat școala primară și câteva clase de gimnaziu și-mi amintesc că aveam numai medii de 10. Am văzut însă diferența când m-am mutat de la școala de sat la cea din oraș, unde am realizat că nivelul meu era undeva la nota 8. Și a trebuit să muncesc mai mult să recuperez.

În plus, am avut și marele noroc să nu mi se întâmple cum am auzit că se obișnuia: unde sunt părinții profesori sau învățători se pune o mare presiune pe elev. Eu nu am simțit-o niciodată, mama mi-a transmis că nu are nicio importanță nota, nu m-a întrebat niciodată ce notă am luat și nu a intervenit niciodată la școală pentru mine. Dacă am avut vreo problemă trebuia să mi-o rezolv singură, nu a făcut vreodată temele cu mine și mi-a spus că de mine depinde ce muncesc la școală. Mi-a spus mereu să-mi las timp de joacă, fiindcă voi avea tot timpul în viață să învăț.

Eu, pe de altă parte, am fost foarte studioasă, cel puțin până în clasa a VIII-a. Aș zice că am fost cam „tocilară”. (râde) Eram competitivă, eram convinsă că sunt bună, iar dacă simțeam că e nevoie să scriu de trei-patru ori mai multe teme, o făceam fără ezitare. Îmi stabileam singură reperele pe care alegeam să le depășesc.

În clasa I, când învățam să scriu, pentru că învățătoarea mea, doamna Ioana Bănaru, ființa pe care o adoram, îmi spusese că întotdeauna caietul este oglinda elevului, nu puteam admite să am vreo pagină neglijent scrisă, cu ștersături sau cu multe corecturi. Rescriam până ieșea perfect. Mărturisesc însă că în liceu am scăpat de aceste repere de perfecțiune. (râde)

Ce avea special învățătoarea ta?

Cristina Cojocaru: Ce avea special? Cred că ceva ce am preluat și eu mai departe: un ton foarte calm și cald, chiar și dacă te certa simțeai că te încurajează, de fapt. „Cristina, tu poți mai mult!” spunea.

Mi-amintesc că am fost la olimpiadă în clasa a IV-a și am ieșit de acolo foarte supărată pentru că știam că am greșit din pricina emoțiilor. Iar ea mi-a spus că nu are nicio importanță greșeala, ci să îmi știu adevărata valoare. Adevărul este că apoi m-am ambiționat și la proba de matematică, rezolvând și exercițiile de clasa a V-a, am luat nota 10.

Doamna Bănaru ne-a pus întotdeauna să gândim. Nu mi-amintesc vreodată să fi copiat vreo problemă din carte. Tot ce trebuia să fac era să citesc bine problema, să o înțeleg, să trec datele în caiet și să o rezolv. Lucram mult la clasă, dar accentul era întotdeauna pe calitate, nu pe cantitate. În acele clase de ciclu primar am învățat să punem o structură în gândire, în modul de lucru, în rutina de fiecare zi.

Când am ajuns la gimnaziu sau la liceu și profesorii ne puneau să copiem de pe tablă, nu am înțeles de ce și mă răzvrăteam.

Copiii din școala Little Genius. Foto: Laszlo Raduly

Nu era o variantă mai convenabilă să-ți fie mama învățătoare?

Cristina Cojocaru: Nu cred. Mi-a fost doi ani de zile profesoară de limba franceză, de limba rusă și de muzică și cred că ne-a fost de ajuns amândurora.

Eram o elevă destul de la locul ei până apărea ceva deranjant. Atunci treceam instantaneu de la extrema cuminte la cea rebelă. De pildă, la o oră de istorie, profesorul a intrat în clasă, întârziase, noi eram lipiți de sobă, fiindcă era frig, iar el ne-a împins spre bănci. În secunda doi am fost la biroul directorului și i-am spus întreaga problemă fiindcă nu mi se părea normal ca profesorul să întârzie la oră și, în loc să prezinte scuze, să se poarte urât cu noi.

Ce ai învățat tu în aceste interacțiuni din liceu?

Cristina Cojocaru: Am învățat să îmi gândesc și să îmi creez proiectele de lecție, să predau, să lucrez cu copiii, dar în esență nu eram atât de concentrată, fiindcă știam că nu voi face mai departe pedagogie. Eu alesesem jurnalism. (râde)

De ce jurnalism?

Cristina Cojocaru: Nu îmi plăcea nimic altceva și nu voiam deloc pedagogie. Îmi plăcea mult să scriu.

De ce nu ești astăzi jurnalist?

Cristina Cojocaru: Am intrat în facultate, mi-a plăcut și cred că am persistat în această alegere până am terminat studiile. Dar vezi tu, eu am început să lucrez ca educatoare, fiindcă trebuia să mă întrețin în Capitală, iar asta nu mi-a mai lăsat timp pentru a practica meseria de jurnalist.

Imediat ce am venit în București și am intrat la facultate am dat examen la Grădinița 122 din Băneasa, unde se anunța o concurență aspră, 3/loc. Am intrat cu o medie bună și, fericită de acest succes, înainte de a-i spune mamei că m-am titularizat în București, am plecat la mare. Mama știa că am dat examen în Alexandria. (râde)

 Când m-am întors de la mare am realizat unde era, de fapt, această grădiniță. De oriunde aș fi plecat făceam o oră și jumătate până acolo. (râde)

M-am obișnuit însă și mi-a plăcut enorm ce am realizat acolo. Atunci mi-am dat seama că meseria pe care mi-o doream și care mă alesese fără să fi fost conștientă de asta era cea de educatoare.

Îmi plăcea să lucrez cu copiii.

Să-i văd cum mă așteptau dimineața, cât de fericiți erau când mă vedeau, ce activități puteam face cu ei în interior sau pe-afară m-au făcut să realizez că așa vreau să îmi continuu cariera. Îmi amintesc cum am lipsit într-o zi în care mi-a fost foarte rău și când am rugat pe cineva să îmi țină locul, iar când m-am întors copiii m-au rugat să nu mai lipsesc niciodată, fiindcă „doamna a țipat la noi!”.

Țin legătura și acum cu mulți dintre ei, chiar dacă sunt adulți, și-mi place să văd cum au evoluat.

Și totuși, uite, Liliana Curea, la fel ca tine, a ținut câteva generații la o grădiniță de stat dar finalmente a ales televiziunea. Tu cum ai ales?

Cristina Cojocaru: Știu despre alegerea Lilianei Curea.

Îmi amintesc că am participat la un casting pentru un post de prezentator. Rămăsesem una dintre cele trei finaliste, moment în care am discutat cu cineva care mi-a spus să mă gândesc foarte serios ce îmi doresc și ce aleg: mai aveam câteva luni până când terminam contractul de educatoare la o grădiniță de stat, eram asociat într-o grădiniță privată și mi se deschidea și oportunitatea unui post de prezentator tv.

Adevărul este că nu mă vedeam continuând în sistemul educațional de stat.

Am prins o oportunitate, am devenit asociat într-o grădiniță privată și am imaginat un loc unde speram să am trei grupe de copii, grupă  mică, mijlocie și mare, eventual o grupă de pregătitoare, unde să mă pot întoarce din când în când să lucrez, să mă joc, să fac activități cu copiii.

Cu ce gânduri ai început tu? Cu un loc în care să-ți găsești o alternativă de job sau un business?

Cristina Cojocaru: Nu m-am gândit niciodată la grădiniță ca la un business. O vreme am mers în paralel cu ultima grupă de copii la stat, după-amiaza veneam la grădinița mea, iar seara făceam cursuri de masterat. Deci plecam de-acasă la 7.00 dimineața și mai ajungeam la 10.00 seara.

O grupă mică, mijlocie, mare, poate și o clasă pregătitoare, unde să pot petrece câteva ore după-masa. După o vreme însă mi-am dat demisia de la stat și am rămas aici 24/24 de ore. Începuturile întotdeauna sunt dificile. (râde)

În 2006 nu existau prea multe opțiuni de promovare, nu existau decât flyerele, iar eu nu aveam buget pentru print. Am făcut un credit, am împrumutat niște bani și am început.

De la cei câțiva copii, iar într-un an sau doi grădinița s-a dezvoltat uluitor.

 Care era diferențiatorul tău? Ce aveai tu special?

Cristina Cojocaru: Am întrebat de multe ori părinții cum au ales grădinița, iar răspunsul era legat de faptul că le-am inspirat încredere, am fost onestă și le-am prezentat sincer și transparent ce ofeream. Au simțit ceva în vibe-ul pozitiv al locurilor pe care le-am creat.

De ce ai făcut și ciclu primar și gimnazial?

Cristina Cojocaru: În 2013 am trecut la organizarea ciclului primar, am avut 10 copii, 6 la clasa pregătitoare și 4 la clasa I-a. Mai târziu am simțit că ne-am dezvoltat foarte mult și mulți părinți și-au dorit să continue tot cu noi și după clasa a IV-a. Așa am decis să deschidem și clase de ciclu gimnazial.

Dacă-mi amintesc bine acum, în plinul plan de dezvoltare instituțional pe care l-am făcut în 2006, gândit de mine și depus la ARACIP, era menționată și dezvoltarea către ciclurile superioare, primar și gimnazial, dar nu cred că atunci m-am gândit serios la această opțiune.

Nu e complicat cu ciclul gimnazial? Mă gândesc acum ca un dezvoltator de educație și pare simplu la primar: ai o grupă de clasa a II-a, ai o învățătoare, dar dacă ai o clasă de a VI-a ai nevoie de profesori pentru fiecare materie. Cum procedezi?

Cristina Cojocaru: Avem profesorii de limba română, matematică și limbi străine, iar acolo unde avem alte nevoi, ne luăm colaboratori. Nu mi se pare imposibil, ci doar o responsabilitate sporită.

Complicat este să găsim oamenii care aibă aceeași viziune cu noi. Ne dorim un spațiu, școală sau grădiniță, unde copiii să se simtă bine, să vină fericiți la școală. Punem accent pe achizițiile intelectuale, dar ele nu se pot petrece dacă micuții nu vin cu drag. E ca la un loc de muncă unde mergi cu dezgust și delăsare. La școală este esențială starea pe care o au copiii când intră pe poartă.

Elevii își petrec mare parte din timp la școală și este minunat să îi vezi cum cresc și se dezvoltă frumos, ca într-o familie frumoasă. Sunt copii care au venit la un an și jumătate și au terminat clasa a IV a la noi. Acum au posibilitatea să urmeze și gimnaziul, iar mulți părinți ne sună să ne întrebe de liceu. Vor să revină la noi,

Uitându-mă în urmă, chiar dacă au fost perioadele de început, tare grele, sunt tare bucuroasă de ce văd acum.

Copiii la noi trebuie să se simtă încurajați, motivați, iubiți, să simtă că acolo e cineva pentru ei, nu pedepsiți pentru o greșeală. Nu vrem niște profesori la catedră, ci niște parteneri ai copilului în educație.  

Cristina Cojocaru, fondatoarea Little Genius. Foto: Laszlo Raduly

Cred că toată lumea spune ce zici tu acum. Nu cred că vreo învățătoare care le umple elevilor caietul de corecturi cu roșu nu declară la fel. Cum te asiguri tu că realmente se întâmplă acest lucru în școala pe care ai creat-o?

Cristina Cojocaru: Cred că această învățătoare despre care vorbești tu dacă face ce zici și zice ce spuneam eu mai devreme nu conștientizează deloc impactul pe care îl are asupra copilului.

Nu-mi amintesc de caietele mele corectate cu roșu. Vreodată. Nu-mi amintesc de roșu pe caiet. Învățătoarea mea îmi spunea unde am greșit și mă corectam singură.

Pare un detaliu.

Cristina Cojocaru: Pare, dar imaginează-ți impactul emoțional pe care îl are asupra copilului caietul cu atâtea mâzgălituri pe el. Nimeni nu s-a născut învățat, toți greșim și din aceste greșeli învățăm. Dacă elevul a mâncat o literă sau a scris un cuvânt greșit este de ajuns să îi atragi atenția să se mai uite o dată peste exercițiu.

Această comunicare este ușor de realizat în mediul privat, unde sunt mai puțini elevi în clasă. În mediul public, unde sunt 30 de copii în clasă este mai greu, e drept.

Dacă profesorul știe să îi motiveze poate lucra cu ei orice.

În plus, cred că este importantă consultarea cu copiii, cu elevii: „cum ți-ar plăcea să facem ora de matematică?”. Să apară mai des această întrebare dinspre profesor înspre elev și să vezi cât de mult se schimbă implicarea elevilor. Ei au foarte multe idei strălucite, de ce să nu-i consultăm?

Nota mică nu este o motivație?

Cristina Cojocaru: Poate că profesorul este nevoit să dea și o notă mică, dar ce trebuie să știm toți este că pe elev nu îl ajută cu nimic. Până la urmă trebuie văzut unde este problema copilului, fiindcă de cele mai multe ori nu este la el, ci în familie. Or, asta trebuie conștientizat. Nu există copil care să nu poată, ci doar ritmuri diferite de dezvoltare și un alt tip de impact al profesorului asupra lui.

Cu ce te mândrești tu la această școală?

Cristina Cojocaru: Îi văd pe copii și observ că s-au obișnuit să spună tot timpul ce gândesc. Anul trecut am avut un cadru didactic foarte bun, talentat, dar care nu a reușit să creeze o conexiune cu elevii. Copiii mi-au spus, am discutat cu mai mulți dintre cei implicați, inclusiv cu doamna profesoară și am realizat că pur și simplu elevii nu erau obișnuiți cu stilul de profesor care dictează lecția de la tablă, ci cu discuții, dezbateri. Or, asta nu se întâmpla. Așa încât am luat măsuri și am renunțat la colaborarea cu doamna profesoară.

Ne dorim profesori care înțeleg că învățământul este centrat pe elev, care să împărtășescă aceleași valori cultivate de școala noastră: autonomia, independența, libera exprimare, învățarea experiențială.