Maruca Băiașu, actriță: „Mi se par multe lucruri nedrepte. Mă uit la ce se întâmplă în Palestina. În Ucraina. Mă uit la ura sistematică contra femeilor. La violența împotriva femeilor. Suntem acaparați de realitatea brutală a unor oameni care consideră că ce cred ei e mai bine, se impun, ne impun”

Maruca Băiașu s-a născut la București, dar verile se refugia la Baia Mare împreună cu sora sa. Acolo erau bunicii materni și toate năzdrăvăniile pe care niște copii le puteau visa. La 15 ani și-a dat seama că vrea să fie actriță. Era foarte timidă și aici era locul în care prindea curaj și se deschidea. La 15 ani a debutat cu rolul principal în „Scurtcircuit”, un lungmetraj inspirat de tragedia de la Maternitatea Giulești. 

A jucat apoi în „Bani negri” alături de Alexandru Papadopol și Adriana Irimescu. Și în „Duel in trei” (regia lui Iura Luncașu) alături de Adrian Titieni, Gabriel Radu sau Toma Cuzin. Iar acum o putem vedea la Teatrului Metropolis, în „Goodbye, Lenin!” și „Bestiar”.

Dar de unde vine numele de Maruca Băiașu? Care este stereotip din societatea din România pe care ar vrea să-l demonteze? Și ce nu știe nimeni despre ea? Aflăm din interviul de mai jos:

Ai un nume special, care este povestea din spatele lui? De unde a venit inspirația? 

Mulțumesc, e meritul părinților mei. Treaba a fost foarte simplă, în sensul că, pentru ei era clar că, dacă urmau să aibă o fată, o vor numi Maruca, de la Maruca Cantacuzino, al cărei partener a fost Enescu iar dacă urmau să aibă un băiat, Paul.

Cât de mult simți că numele tău a influențat cine ești astăzi?  

Nu m-am gândit niciodată la asta pentru că nu cred ca a avut vreo influență puternică în dezvoltarea mea personală sau profesională. Și de fapt, mai degrabă, a fost un nume care a stârnit confuzie. Cel mai des, mi s-a spus Măruca (probabil de la Mara). La grădiniță așa am fost strigată. Deși îmi corectasem educatoarea, rușinea, prosteasca dorință de a nu supăra autoritatea și mai știu eu ce-o fi fost în capul meu, m-au făcut să renunț la a mai încerca să corectez. 

Maruca Băiașu și momentul în care și-a dat seama că vrea să fie actriță: „Mă ajuta să mă deschid cum eu nu aveam curajul să o fac în viața mea de zi cu zi. Eram foarte timidă și rușinoasă și acolo puteam să fiu altfel”

Tu ești din București, nu? Cum a fost copilăria ta aici? Și ce visai să devii atunci, înainte de actorie? 

Da, m-am născut în București, dar am avut norocul ca bunicii materni să fie din Baia Mare, astfel că verile mă refugiam alături de sora mea acolo. Ne jucam împreună, mâncam înghețată, înotam la baraj la Firiza. Bucureștiul îl asociam mai mult cu școala, deși iernile, când încă erau ierni cu zăpadă si frig, mergeam trasă de bunicul meu pe schiuri până în parcul Carol, la Mausoleu. Și acolo schiam. Pseudo-schiam, că eram mică și n-aveam idee ce făceam.  

Mă împingea bunicul meu ușor de la spate. Asta e o amintire frumoasă. Cât despre ce voiam să devin, nu știu. Făceam religie la școală, iar profa era super drăguță și blândă așa că vreo două săptămâni m-am gândit să mă fac profă de religie. Apoi am vrut să fiu designer de interior pentru că mă jucam ceva în care organizam interioare pe calculator, am vrut să fiu prezentatoare pentru că mi se păreau mereu frumoase și deștepte. Deci cam asta..

Ți-ai dat seama devreme că vrei să fii actriță. Îți amintești momentul exact în care ai spus: „asta vreau să fac”? 

Da, după filmările de la Scurtcircuit. Aveam 15 ani, era primul meu proiect și probabil ceva din vârsta asta fragedă m-a făcut să văd partea cu adevărat frumoasă a meseriei. O mână de oameni care lucrează pentru același lucru, într-un spațiu imaginat care, sub ochii mei, prindea viață. Eram mică și entuziasmată și îmi plăcea mult ce făceam. Mi se părea o provocare și mă ajuta să mă deschid cum eu nu aveam curajul să o fac în viața mea de zi cu zi. Eram foarte timidă și rușinoasă și acolo puteam să fiu altfel. M-a păcălit 🙂 

Nu aveam teamă de cameră și mă gândeam cât de frumos este să poți face așa ceva, să primești un text, să înveți niște vorbe și pentru câteva secunde să fii altcineva.

La doar 15 ani ai debutat cu rolul principal în „Scurtcircuit” – lungmetraj inspirat de tragedia de la Maternitatea Giulești. Cum ai trăit această experiență intensă la o vârstă atât de fragedă? 

Sincer, nu știu. Aici cred că e meritul lui Cătălin și al Giorgianei care m-au făcut să mă simt extrem de comod, mi-au dat încredere și mi-au explicat concret despre eveniment. Am fost înainte de filmări prin spitale, am văzut și o naștere, am lucrat pe text cu ei. Și da, înțelegeam gravitatea situației și durerea părinților care și-au pierdut copiii, în mine aveau loc reacții emoționale doar că nu le puteam cuprinde cu totul și înțelege până la capăt. Era mult peste capacitatea mea emoțională de atunci.

Ai fost implicată și în campania de strângere de fonduri pentru incubatoare, după film. Ce ți-a rămas cel mai tare în suflet din acea experiență? 

Îmi aduc aminte că am fost într-un salon cu bebeluși în incubatoare, erau foarte mici și fragili. Într-unul dintre incubatoare era un bebeluș despre care am aflat că fusese abandonat. Avea și ceva complicații și a fost lăsat în urmă. Mi s-a rupt sufletul. Era mic și foarte păros și mă gândeam că e singur. Că eu sunt norocoasă, că oamenii din jurul meu sunt norocoși, că sunt privilegiată și că acel copil nu a cerut asta, nu a cerut să se nască dar iată-l acolo și de aici încolo… baftă. 

Atunci a fost printre primele dăți când am conștientizat că viața e mai frumoasă în funcție de unde sau când te naști. Că e nedreaptă. Apoi m-am gândit la povestea cu maternitatea. La copiii care erau în incubatoare. La părinții care așteptau să îi ia acasă. Sigur că firul logic al tragediei mi-l puteam face și dăm vina pe haosul sistemic. Se putea evita, sigur că da, vechea poveste. Dar la întrebarea de ce li s-a întâmplat fix acelor copii și fix acelor părinți nu are nimeni răspuns. Că așa a fost să fie? Oribil.

Maruca Băiașu: „Eu mereu găsesc câte o monedă pe jos pe oriunde mă duc și o bag în buzunar și îmi spun: o să am noroc”

În „Bani negri” ai jucat alături de Alexandru Papadopol și Adriana Irimescu. Cum a fost pentru tine colaborarea cu acești actori consacrați?  

Aveam 19 ani și era un privilegiu să fiu pe set cu actori care aveau atâta experiență de lucru înainte. Și rapid am descoperit și niște oameni extrem de deschiși, care m-au primit, m-au acceptat, m-au încurajat. 4 luni am filmat și tot 4 luni m-am bucurat de tot ce mi se întâmplă în fiecare moment. Și da, înveți privind. Și i-am privit mult.

Personajul tău, Maria, este descris ca fiind „cel mai corect moral”. Ce te-a atras la acest rol și ce ai împrumutat din tine pentru a-l construi? 

La casting am avut două texte mari și late și câteva informații sumare despre personaj. Ulterior aveam să descopăr întreaga partitură și întreg parcursul. Concret, nu știu ce am împrumutat din mine, dar ce pot să zic sigur este că în momentul în care mă gândeam la personaj mă întrebam ce aș face eu, Maruca, în situația dată, de ce, cum. 

Și apoi în limitele textuale și sub îndrumarea lui Daniel am descoperit împreună cea mai bună direcție. Maria e adolescenta care își dorește să fie văzută și auzită de tată. Și face lucruri în direcția asta. Și e corectă moral, din scriitură. De aici a început căutarea.

Pentru rol ai acceptat chiar și o schimbare de look – ți-ai tuns părul. Cum a fost pentru tine transformarea asta? 

Pentru mine faptul că făceam proiectul conta și din momentul în care m-a sunat Daniel și mi-a zis că am luat proba, tunsul a devenit consecința dorinței mele de a face parte din proiect. Nu am avut rețineri. Când l-am tuns efectiv, a existat în mine o oarecare emoție, care cred ca era normală, pentru că pentru următoarele 4 luni aveam să am o jumătate de păr creț lungă și o jumătate scurtă, scurtă.

În „Duel in trei” (regia lui Iura Luncașu) ai jucat alături de Adrian Titieni, Gabriel Radu sau Toma Cuzin. Cum a fost pentru tine această experiență? 

Eu mereu găsesc câte o monedă pe jos pe oriunde mă duc și o bag în buzunar și îmi spun: o să am noroc. Și poate că pe set mă ajută treaba asta cu moneda, pentru că și acest proiect a deschis pentru mine posibilitatea unei alte întâlniri minunate și a șansei de a juca cu profesorul meu, pentru că domul Titieni mi-a fost îndrumător în anii de master. Din nou, am descoperit niște oameni foarte calzi, colegi pe care te poți baza, care te ridică în secvență și te tratează de la egal la egal. 

Ce urmează pentru Maruca Băiașu pe marele ecran? Sau poate o să te vedem în vreun serial? 

Vara asta am filmat un pilot pentru un sitcom și m-aș bucura dacă în viitorul apropiat s-ar demara filmările pentru primul sezon. Și urmează și un lungmetraj.

Maruca Băiașu: „Societatea te dresează, prin normele sau obligațiile ei, să fii mai ușor de controlat”

Ai spus că teatrul îți aduce bucurie și energie. Îți amintești un moment recent de pe scenă care te-a emoționat profund? 

Da, eu lucrez cu copiii la Academia Buftea, iar la „Bestiar”, unul dintre ei a venit însoțit de mama sa la spectacol. Jucam și la un moment dat se râde în sală. Gândesc: al cui e râsul asta? Mi-e foarte cunoscut. Îmi pică fisa. Aplauze. Reperasem direcția. Dreapta mea, deci stânga, în public. Mă uit țintă, îi zâmbesc. Mă vede, se rușinează, se ascunde după scaun. Mihnea e mic, e de la grupa copiilor născuți între 2017-2019. Se termină spectacolul. Doamna cabinieră, care este o scumpă, vine și îmi spune că mă așteaptă cineva în sală. Iau un kinder (îmi luasem să mănânc înainte de spectacol), fug, salut mama, mă așez pe scările care duc spre scenă, întind mâinile și Mihnea se aruncă în brațele mele. A fost poate printre cele mai emoționante momente trăite de mine în ultima perioadă. Îl întreb dacă i-a plăcut. „Nu știu”. Râd, zic: bine, îi dau o ciocolată, salut mama și mă duc înapoi să mă demachiez.

Ai două spectacole pe scena Teatrului Metropolis – „Goodbye, Lenin!” și „Bestiar”. Care dintre ele te provoacă cel mai mult și de ce? 

Amândouă mă provoacă în moduri foarte diferite. La „Goodbye, Lenin!”, Eugen ne-a încurajat să punem mult din noi în ce facem, aproape ca într-un proces terapeutic, să ne descoperim și noi odată cu personajele. Deci întâlnirea cu textul și acest tip de lucru s-a contopit cu personalul iar când privesc în urmă se simte ca ceva foarte intim și plin de căldură. Mi-a plăcut foarte mult felul lui Eugen de a lucra cu adevărul și jocul dintre teatru și film care au creat profunzime și au dat și mai multă carne poveștii. 

La „Bestiar”, spectacolul este performativ, oscilez între mai multe personaje, cânt, dansez. Eu nu am mijloacele foarte bine dezvoltate și mă judec aspru dacă nu sunt undeva într-un club unde să dansez sau să cânt/urlu în voia mea. 

Mi-e mai greu la capitolul ăsta, nu am atâta exercițiu pe cât aș vrea. Dar Bestiarul a avut o echipă minunată care mi-a venit în ajutor acolo unde eram nesigură. Și a existat o continuă comunicare între noi și Denisa iar asta a contat cel mai mult. Ne-a oferit tuturor spațiu de explorare, de discuție, de descoperire. 

„Goodbye, Lenin!” urmărește în paralel destrămarea Germaniei comuniste și a regimului socialist din Est, dar și intersecția politicului cu microrealitatea cetățenilor. Cât de mult este implicată Maruca Băiașu în această microrealitate a cetățenilor români? Și cât de mult o afectează această parte pe actrița Maruca Băiașu? 

Trăiesc aici, deci clar microrealitatea mea se intersectează cu microrealitatea cetățenilor români, cu politica românească și apoi, la scară mai largă, cu cea externă. Resimt o angoasă când mă gândesc la amploarea pe care o ia extrema dreaptă. Observ o amplificare și a celei stângi. Oricum ar fi, extremele nu-s bune. 

Mă lovesc parcă tot mai des de frică, e o frică indusă. E peste tot. Frica apare în toate taberele. Frica dezvoltă ură. Oamenii sunt dezinformați, speriați și astfel se pierde claritatea gândirii și a rațiunii. Dar numai așa, din păcate, niște unii reușesc să creeze un teren propice manipulărilor și minciunilor. 

Mi se par multe lucruri nedrepte. Mă uit la ce se întâmplă în Palestina. În Ucraina. Mă uit la ura sistematică contra femeilor. La violența împotriva femeilor. Suntem acaparați de realitatea brutală a unor oameni care consideră că ce cred ei e mai bine, se impun, ne impun.

Pe de altă parte, spectacolul „Bestiar” urmărește o luptă pentru spargerea unor stereotipuri. Pune accent pe importanța diversității și individualității, într-un mediu social care caută uniformizarea fizică în goana către recunoaștere și apreciere. Cine ești? Unde ți-e locul când ești diferit? De care turmă te poți lega? Fără susținerea unui grup, fără apartenență, există riscul să te rătăcești sau să fii mâncat. Spectacolul „Bestiar” explorează profunzimile căutării de sine și a autenticității în fața conformismului și a așteptărilor societale. Tu ai făcut această căutare de sine? Ai reușit să-ți răspunzi la întrebarea „Cine este Maruca Băiașu”? 

Cred că aș da dovadă de aroganță să spun că știu cine sunt. Și de auto-suficiență. De 4 ani fac terapie și de atunci mă tot descopăr. Cu bune și cu rele. Nu cred în certitudini și mă feresc să afirm despre mine un adevăr universal pentru că acela nu există. 

Societatea te dresează, prin normele sau obligațiile ei, să fii mai ușor de controlat. Nu cred că menirea noastră ar trebui să fie încercarea de apartenența la grup pentru a exista. Cred că mai întâi e bine să te legi de tine. Să nu ai nevoie de altcineva, să depinzi. Să fii liber și să îl lași pe cel de lângă tine să fie liber. Să nu încerci să controlezi lumea pentru a-ți crea propria realitate neliberă. E cum e. În ceea ce privește goana după recunoaștere, cu aprecierile exterioare nu faci nimic concret. Poate te fac să te simți bine dar la finalul zilei e iluzoriu. Sau poate te ajută profesional, pentru că lucrurile merg și pe auzite. Ele pot exista, nu e nimic greșit în asta dar nu le mai caut. La finalul zilei, îmi dau seama că multe lucruri exterioare nu prea contează. Că singura care este în măsură să mă ia în primire sunt doar eu. Adică eu mă încredințez mie. Cui îi place bine, cui nu, iar bine. Fiecare e liber să creadă ce vrea. 

Citește și: Cum îți este copilăria când părinții tăi sunt Maia Morgenstern și Claudiu Istodor? Tudor Aaron Istodor: „Iubește-te mai mult. Încearcă să te gândești mai în viitor, dar cu iubire”

Dacă ți s-ar da posibilitatea să spargi un stereotip din societatea din România, care ar fi acela? 

Probabil că cel cu mersul la terapie e valid dacă ești nebun, cam asta-i placa. Din punctul meu de vedere, terapia e probabil cel mai mișto lucru pe care îl poți face pentru tine. Te echilibrează pentru că înveți să te înțelegi, să te descifrezi, să te asculți. Te responsabilizează ca individ. 

A nu se înțelege că terapia scuză și găsește circumstanțe atenuante pentru diverse reacții sau decizii. Nu sunt de acord cu idei de genul: sunt un om de căcat, dar asta doar pentru că am x traume sau mama/tata/bunicul/bunica/etc mi-a făcut x, y, z. Asta nu e responsabilizare, e alint, e fugă de consecință. 

Ce nu știe nimeni despre Maruca Băiașu? 

Ce nu știe nimeni despre mine în continuare voi alege să țin pentru mine 😂

Și ce ai vrea să știe toată lumea despre tine? 

Mi-ar plăcea să știe mai multă lume că fac colaje. Asta pentru că mă bucură enorm să le fac. Pentru că am descoperit că mă exprim cel mai bine așa și mi-ar plăcea ca lumea să mă vadă autentică și prin prisma asta.

Iar, la final, dacă ar fi să îți imaginezi un rol de vis, în film sau în teatru, care ar fi acela?

Nu am. Sunt deschisă la orice 😊

Citește și: Lumea văzută dintr-un campervan și pasiunea pentru gătit: Cum a ajuns actorul Adelin Tudorache de la rolurile de Păcală și Croitorașul cel Viteaz într-o serbare dintr-o școală de sat să joace pe cele mai importante scene ale țării