Cum a ajuns Mihai Călin să se căsătorească cu fata care credea despre el că e „arogantul ăsta pe care nu-l suport”? Ce a învățat de la bunicul său deportat în Siberia? Și ce amintiri are despre Partidului Comunist Român

Mihai Călin joacă unul dintre rolurile principale în filmul de debut al regizorului Bogdan Mureșanu „Anul nou care n-a fost”. Este un rol care i se potrivește mănușă, având un milion de povești spuse și nespuse din vremea comunismului și de la Revoluție, povești pe marginea cărora am povestit la o „cafea virtuală” multă vreme. Am vorbit cu Mihai Călin despre copilăria sa, despre „nea Nicu” și înjurăturile spuse pe muțește, despre asumare, despre teatru, armată, facultatea de Energetică și despre ProTV. O poveste care concentrează toate aceste povești în numai câteva minute de lectură.

Mihai, aș începe prin a vorbi despre noul film în care joci și tare mi-ar plăcea să-mi dai puțin din casă, să-mi spui ce rol ai și cum te identifici cu el…

Povestea a fost puțin ciudată pentru că atunci când am dat probă, dar și după, Bogdan (n.r. regizorul) nu mi-a dat să citesc decât această parte, acest scurt metraj în care particip eu, nu tot filmul. Știam că punctul de plecare e „Cadoul de Crăciun” scurt metrajul care a avut mare succes și care a plăcut multor oameni și știam că celelalte povești sunt tot în zona asta, însă a avut el un soi de superstiție în momentul acela să nu dea scenariul întreg. Dar nici nu era nevoie. Sunt șase povești diferite, dar toate se referă la zilele acelea, 20-21 decembrie 1989, în care este mult dramatism, multă tensiune, dar și mult comic, cumva. Comicul unor situații absurde. Și acum, dacă stai să te gândești la ce am trăit noi, sigur că e tragic și dramatic, dar e și total absurd și, evident, comic. Toată situația politică, socială, foamea….

Cel puțin puse în contextul de azi…

Exact! Nu a fost nevoie de foarte multe explicații, am comunicat foarte bine la filmare, știam toți despre ce e vorba pentru că situațiile respective le trăiserăm pe pielea noastră, fuseserăm în aceeași supă cu toții. Cu toții știam cum e să-ți spună părinții: „ai grijă ce vorbești! Nu spune ce gândești! Stai în banca ta! Nu ieși în evidență!”. Țin minte din școală cum trebuia să scrii orice eseu, compunere, cum trebuia să începi cu „în lumina lucrărilor plenare ale comitetului central al Partidului Comunist Român, datorită indicațiilor neprețuite ale tovarășului Nicolae Ceaușescu, secretar general al Partidului Comunist Român, președintele Republicii Socialiste România, tată neprețuit și îndrumător al nostru, al tinerei generații care construim socialismul…” asta înainte de tema pe care o aveai de expus în lucrare. Am făcut exercițiul acesta cu studenții și toți s-au prăpădit de râs 😊. Acum chiar că e de râs, dar atunci, dacă nu scriai chestia asta, lucrarea nu ți se lua în considerare.

Toată absurditatea și presiunea din zilele acelea le-am retrăit la filmări.

Țin minte că aveam vreo doi prieteni cu care vorbeam, aflaserăm ce era la Timișoara și toată lumea aștepta să se întâmple ceva.

Câți ani aveai?

Aveam 21 de ani și jumătate 😊. Făcusem un an de armată și eram în anul III la Politehnică, la seral și și munceam. Aveam experiențe din trei zone diferite.

Munceai ce?

Eram pe post de electronist, aveam serviciu 4 ore pe zi – studenții beneficiau de jumătate de normă, așa că lucram de la 7 la 11 dimineața, iar după ora 4 după-amiaza mă duceam la facultate, la Energetică.

În fabrică lucrai?

Nu era propriu-zis fabrică, era o întreprindere, un service pentru aparate de automatizări, IAMSAT se numea 😊

Ce personaj joci în film?

În film sunt un regizor de la televiziunea română, care este chemat cu câteva zile înainte de Crăciun că s-a întâmplat ceva – nu vă spun ce – și trebuie rezolvată problema filmării revelionului. Revelionul 1989 – 1990 s-a filmat cu multe săptămâni înainte, ca și acum de altfel. Pe vremea aceea se dădea la aprobat, la securitate și abia apoi intra pe post.

Și se întâmplă ceva cam în jurul datei de 19 decembrie și trebuie refilmată o parte din programul de revelion în sistem de urgență maximă, sub o presiune foarte mare. Și totul este în grabă, cu mare grijă pentru că povestea asta cu programele de televiziune era foarte importantă deoarece însemna propaganda comunistă. Dacă se întâmplau greșeli sau apărea pe post cine nu trebuia, era grav, cădeau multe capete.

Tu ești acel om nou făcut de socialism sau ești răzvrătit în sufletul tău?

Omul nou făcut de socialism nu exista. Nici măcar securiștii sau oamenii de partid nu erau oameni noi. Sigur, erau târâți în creierul lor de toată propaganda pe care și-au asumat-o, dar nici ei nu credeau în acest om nou și în valorile comunismului. Totul era o minciună, toți știau că nu funcționează, dar își salvau pielea și mergeau mai departe ca să-și prezerve privilegiile și viața bună.

Citește și: De la „Celentano din Las Fierbinți”, la „Anul nou care n-a fost”. Adrian Văncică: „Lumea nu mă ia să joc roluri de psihopat, tot pe comedie mă caută”

Acest regizor știa foarte bine că totul este un căcat, dar că trebuie să meargă mai departe pentru că nu are ce să facă. Mai are o presiune, cea cu fiul său student. Era fenomenul brigăzilor artistice la facultăți: erau niște concursuri studențești în care multe facultăți aveau brigadă artistică, grupuri umoristice gen Divertis. Fiul acestui regizor face parte dintr-un asemenea grup umoristic care a făcut niște satire la adresa conducerii comuniste și a lui „nea Nicu”, cum se spunea, astfel că este sub urmărirea Securității. Și iată cum acest om, pe lângă problema profesională, are și această gravă problemă personală pentru că fiul era în pericol de a fi exmatriculat, ceea ce era foarte grav. Exista posibilitatea pe vremea aceea, depinde ce sentință îți dădeau, să fii exmatriculat fără drept de reînscriere, adică pierdeai orice posibilitate de a mai face facultate, ceea ce era o plafonare îngrozitoare. Dar de aici și absurdul unor situații care devin comice. Ce mai pot să vă dezvălui – sigur că nu Bogdan Mureșanu (n.r. regizorul filmului) a inventat-o, dar a avut o idee excelentă pe care a și aplicat-o excelent: această împletire a celor șase povești. Nu sunt ca la „Amintiri din epoca de aur”, un film foarte frumos de altfel, însă cele șase povești ale acestui film se întrepătrund și trec dintr-una în alta, apar personaje și într-o poveste și în alta… s-a mai folosit ideea asta, însă aici e foarte bine făcută. Mi se pare un film foarte bun.

Mă gândesc că nu doar ți se pare pentru că altfel poate nu ar fi avut premiera la Veneția 😊

Asta e sigur 😊.

Hai să ne întoarcem puțin cu povestea pentru că mă intrigă viața ta de dinainte de teatru și film, mă intrigă acești ani ai comunismului și aș vrea să faci puțin portretul familiei din care provii… Cu ce se ocupau părinții, cum era viața ta de dinainte de liceu, de exemplu?

Viața mea era foarte liniștită, într-un cartier dintre cele mai frumoase ale Bucureștiului – mă refer la cartierele dormitor, cartierele comuniste – în Drumul Taberei, un cartier nou, cu multe spații verzi, cu nici 10% din numărul de acum de mașini, puteam juca fotbal pe stradă, cu multe șantiere de blocuri în apropiere, cu multe tăieturi și julituri pe care le făceam acolo, jucându-ne cu…

Carbit?

Nu, cu carbit nu m-am jucat pentru că m-am speriat că a explodat o „jucărie” din asta și băiatul respectiv s-a ales cu arsuri pe mână, însă auzisem și cazuri în care s-a lăsat cu pierderi de vedere, motiv pentru care nu am pus niciodată mâna pe carbit, dar cu cornete cu țevi de plastic pe care le găseam în șantiere, jucam Frunza, Lapte Gros, Castel, Dea V-ați Ascunselea pe cocoțate, pe ouate, pe toate chestiile 😊

Mihai Călin: „Bunica mea era rusoaică și a trecut prin multe chestii grele în URSS-ul lui Stalin, bunicul a fost deportat în Siberia vreo 2 ani și mi-a spus multe povești cu foamete, cu arestări, cu refugii, cu război”

Singur la părinți?

Da. Nu că ai mei nu ar mai fi vrut să aibă mai mulți copii, dar nu s-a putut din motive medicale.

M-au dat la școală la șase ani (am împlinit în august 6 ani și pe 15 septembrie am mers la școală), ceea ce a făcut ca până la facultate să fiu mereu cel mai mic din clasă, dar nu a fost niciodată o problemă.

Am avut mereu o relație bună cu ai mei, de iubire, de înțelegere, nu pot să spun că m-au răsfățat și nici nu aveau cum din punct de vedere financiar…

La șase ani, când am mers la școală, a fost o discuție în familie și până la urmă au luat hotărârea să nu intru în diviziile de copii cu cheia de gât, astfel că au chemat-o pe bunica, mama mamei mele, care locuia la Craiova și a rămas să locuiască cu noi. Veneam de la școală și beneficiam de masa pusă de bunică-mea, de mâncarea ei, dar mai ales de poveștile ei, o foarte bună povestitoare, care trăise multe lucruri la viața ei, ceea ce m-a salvat oarecum pentru că am înțeles de mic ce înseamnă comunismul. Mi s-a spus cumva adevărul, dar tot timpul cu avertismentul: „Ai grijă, așa ceva nu se spune mai departe”.

Bunica mea era rusoaică și a trecut prin multe chestii grele în URSS-ul lui Stalin, bunicul a fost deportat în Siberia vreo 2 ani și mi-a spus multe povești cu foamete, cu arestări, cu refugii, cu război… de câte ori vedeam un film cu război la televizor și vedeam câte un tren cu deportați, bunică-mea zicea: „Uite așa era și la noi, numai că deportații erau ruși și soldații tot ruși”. Ceea ce se întâmpla în comunismul sovietic, astfel că știam deja că tot ce se întâmpla în comunismul nostru era o minciună. Îl mai auzeam pe tata, când îl vedea pe Ceaușescu la televizor „Du-te dracu…”. Asta nu putea să audă nimeni altcineva.

Cum de ai mers pe calea asta tehnică, către Politehnică?

A fost simplu. Pe vremea aceea nu aveai multe opțiuni: te duceai către Politehnică dacă făceai un liceu de mate-fizică sau industrial, foarte puțini mai mergeau la filologie, ASE, ăia care erau în stare să învețe foarte mult pe dinafară se duceau la Medicină și cam astea erau opțiunile.

Prin clasa a X-a am descoperit ceea ce vreau să fac în viață și anume teatru, cu ajutorul profesoarei noastre de română și franceză, Marina Creci, fiică de actori, care, la o lecție ne-a pus să citim din Caragiale pe roluri și apoi a făcut o echipă de teatru și timp de doi ani am făcut spectacole pe care le jucam în aula facultății de fizică, pe care le jucam în fața a șase sute de colegi.

Pe vremea aceea la Teatru, adică la IATC, cum se numea facultatea erau 4 locuri la băieți, 4 locuri la fete și vreo 5-600 de candidați și nu intra mai nimeni din prima. Din generația mea și câteva promoții mai mari ca mine cunosc o singură persoană care a intrat din prima, Ilinca Goia.

Cred că era și important copilul cui ești…

Și asta. toți făceau meditații cu profesori din facultate. Picai prima dată și spuneau: „Lasă că are timp să se mai pregătească…”. Eu am aflat cumva de mersul lucrurilor, m-am dus acolo când se dădea examenul și am văzut că toți se știau între ei, am aflat că se intră după a doua, a treia, a șasea încercare și mi s-a părut ceva imposibil. Nu puteam să pierd patru ani din viață ca să intru la teatru. Plus că era o întreagă presiune, mai ales dacă erai un elev bun într-un liceu bun, nu puteai să dezamăgești profesorii, familia și, mai mult decât atât, dacă picai, plecai în armată și după ce te întorceai nu aveai cum să intri imediat că trebuia să reiei învățatul și mai pierdeai un an.

Și era și rușinea părinților..

Bineînțeles. Chiar dacă ai mei nu au pus presiune, vecinii, rudele întrebau: „Și ce a făcut Mihaiță?”. „A picat!”. „Aoleu!”. Din motivele astea nu am dat la teatru. La balul majoratului nostru a fost invitat Ovidiu Iuliu Moldovan, un actor important și foarte cunoscut, care a văzut un spectacol al nostru și m-a chemat apoi în cabinetul directorului. M-a felicitat, m-a invitat la o premieră a lui la Teatrul Național și ulterior în cabina lui unde am purtat o discuție: „Uite, după părerea mea tu ești foarte talentat și ar trebui să faci actorie, doar că e foarte dur concursul de admitere și nu-ți poate garanta nimeni că o să intri din prima. Trebuie multă muncă, perseverență, așa că gândește-te”. Nu a fost nimeni care să-mi dea un șut în fund și să-mi zică: „Du-te mă și dă examen!”. Până la urmă am dat la fizică, dar am picat pentru că nu am învățat destul. Eram eu elev bun, dar, așa cum se spunea „brânză bună în burduf de câine”. Am făcut armata, am suferit, am suferit, m-am simțit la 18 ani ca ultimul om, ultimul ratat din lume, îi dezamăgisem pe toți, dar mai ales pe mine.

Apoi a urmat armata, am dat examen din armată pentru că eram decreței, eram mulți, erau și mulți copii de ștabi și a fost un ordin oarecum confidențial să ne dea voie în vară, celor care am depășit 10 luni de armată, să dăm examen. Dar nu s-a spus tuturor, însă comandantul nostru de batalion ne-a spus, așa că am învățat vreo 10 zile și am intrat al 9-lea din coadă la seral, la Energetică și astfel am făcut fix un an de armată, nu un an și patru luni.

A fost armată din aia grea, detașat pe nu știu unde sau la București?

Am fost la Buzău. Nu a fost chiar așa groaznic, am fost la munci agricole vreo lună și jumătate, dar din fericire, am fost la struguri, nu la porumb sau la sfeclă. Oricum, muncă multă, nu eram obișnuit cu asta, așa că după câteva luni taică-meu mi-a pus o pilă și m-am transferat la Asociația Sportivă Armata Buzău, că eu făcusem volei mulți ani și ei aveau echipe de soldați sportivi care erau în cadrul unui regiment, dar noi aveam și haine civile, puteam ieși în oraș. Eram pilos acolo, recunosc. Adică nu eram suficient de bun încât să joc în echipa armatei. Vreo șapte luni am stat acolo pe pile, nefăcând mare lucru, dar fiind la intendență, am văzut cum se fură în armată și am mai învățat un lucru extrem de prețios, pe care nu o să-l uit niciodată: mi-am jurat că nu o să mai fiu vreodată pilos. Ceilalți știau că sunt cu pile, eu știam că ei știau și asta îmi dădea un sentiment foarte nasol de umilință. De asta, după aceea, când am avut ocazia, am refuzat și nici nu am pus pile vreodată pentru cineva. Mi-am dat seama că viața asta în care ai un privilegiu pe care nu-l meriți, e groaznică.

La teatru când ai ajuns?

Eu tot cu teatrul eram în cap, îți imaginezi. În anul I învățam, lucram, mi-am dat seama că nu o să fiu niciodată un inginer foarte bun pentru că nu mă pasiona, însă am aflat că facultatea de energetică avea echipă de teatru, am jucat un rol micuț acolo, dar la un nivel amatoricesc. La începutul anului II, am aflat că există Teatrul Studențesc Podu. M-am dus acolo și am început să merg zilnic la Podu.

Până la urmă ai dat și la ATF?

Am vrut să dau în 1989, dar aveam nevoie de dosarul de la Energetică, ceea ce era ilegal. Pe vremea aceea, ca să dai la altă facultate, trebuia să renunți la facultatea ta, nu puteai să încerci, măcar să vezi dacă intri, ca să ai o asigurare ceva. Am vorbit cu secretara de la noi, i-am spus ce vreau să fac, ea a zis că încearcă să mă ajute, dar să vin în ultima zi de înscrieri, ca să lipsească dosarul cât mai puțin. Când m-am dus, mi-a zis: „Îmi pare rău, nu mai pot să ți-l dau pentru că secretarul șef a zis că știe că mulți vor să facă asta și aleatoriu va face verificare la dosare”. Lucrul acesta era caz penal, se făcea pușcărie pentru asta, nu cum e acum că furi câteva milioane de euro și iei cu suspendare. Revoluția din 1989 a schimbat tot, astfel că am dat admitere în 1990, am intrat și mi s-a schimbat viața.

Ești unul dintre primii actori pe care i-am văzut la TV în anii aceia de tranziție…

Da, la Pro TV în 1996, care se lansase la 1 decembrie 1995.

Era un vibe nou, era ceva nemaivăzut…cel puțin pentru generația noastră…

A fost cumva la fel cum a fost România, adică, dacă stai să te gândești, după decembrie 1989, până în 1996, când a pierdut alegerile Iliescu, în România nu s-a întâmplat nimic. Sigur, era libertate venită la pachet numai cu lucruri nasoale: șomaj, inflație, mineriade, greve, bătăi pe stradă, dar nicio reformă. Televiziunile se plafonaseră și când a venit Sârbu cu acest know how american, singurul patron de televiziune de meserie, cu investiții mari și tot ce era mai bun din punct de vedere profesional a fost atras acolo. Țin minte că a fost un party în toamna lui 1995, la care au participat cei care urmau să lucreze în ProTV. La acel party au fost proiectate niște imagini cu teeser-e despre cum urma să fie ProTV. După ce au rulat imaginile acelea cred că 20-30 de secunde nu a scos nimeni nicio vorbă pentru că nimănui nu-i venea să creadă că se poate așa ceva în România.

Dar pe tine de unde te-au luat? Din facultate?

Nu. În 1994 urma să fie premiera filmului „Pepe și Fifi” al lui Dan Pița, unde eu am avut un rol secundar, dar important. Am fost invitați înainte de premiera românească la festivalul de film de la Montreal. Pița mi-a zis: „Hai și tu! Festivalul plătește doar pentru regizor și un actor principal, dar fă și tu rost de bani că ai invitație”. Pe vremea aceea, dacă aveai invitație, puteai merge la ambasadă să iei viză și, pentru cine nu știe, se stătea o zi și o noapte la coadă ca să iei viză de Franța, de Germania sau Italia. M-am împrumutat de niște bani, mi-am cumpărat biletul Paris – Montreal, tur, retur, dar nu mai aveam. Am vorbit cu Pița într-o seară și m-a întrebat dacă am făcut rost de bani. I-am zis că nu și atunci mi-a zis că mă sună el peste 5 minute. „Am vorbit cu Adrian Sârbu, l-am chemat la o vizionare, a văzut filmul, i-a plăcut, te duci mâine dimineață la el și îți dă banii de drum”. Nici nu știam cine e Adrian Sârbu. Când m-am dus la el, a zis: „Am văzut filmul, mi-a plăcut, e bine ce faci tu acolo, dar ai o voce cam de scapete așa… Câți bani vrei?”. M-am blocat pentru că nu mă întrebase nimeni vreodată asta. Mă gândeam că am nevoie de bani să-mi iau biletul București-Paris și să-mi plătesc datoriile. „Hai că habar nu ai pe ce lume ești. Du-te acasă și vino mâine să-mi spui câți bani vrei”, mi-a zis. Până la urmă mi-a cumpărat biletul de avion și mi-a mai dat vreo 3-4 sute de dolari de buzunar. Așa l-am cunoscut pe Adrian Sârbu, pe Andrei Boncea îl știam din facultate și după câteva luni mi-au propus colaborare. Participam în emisiunea de dimineață la Florin Călinescu, dar după o lună și jumătate m-am retras pentru că mi-am dat seama că nu-mi place, deși câștigam de 10 ori mai mult față de salariul meu de la teatru. Era o atmosferă incredibilă, devenisem vedetă, eram pe afișe, mă asocia lumea cu imaginea ProTV-ului, dar nu-mi plăcea. În primul rând că nu funcționam dimineața așa devreme, nu voiam să abandonez teatrul și astfel că într-o vineri l-am sunat pe Boncea și i-am zis că nu mai vreau. În plus, nu prea puteai colabora cu Călinescu și te simțeai în plus. Andrei mi-a zis: „Pleci tu de la banii ăștia?”. Mă scosese din sărăcie, dar tot am plecat. După câteva luni m-au chemat să fac emisiunea aia „Știi și câștigi”, unde apărea în bretele 😊. Aia mi-a plăcut foarte mult și am făcut cu mare plăcere emisiunea respectivă.

Mai e un subiect pe care aș vrea să-l abordăm, asta după ce am observat, la o simplă căutare pe Google, tot felul de titluri senzaționale legate de povestea ta de dragoste. Cum sună povestea asta?

Asta s-a întâmplat în 1999, pe când aveam vreo 31 de ani…

Mihai Călin: „Eram singur într-un restaurant și am văzut o fată la o masă, care îmi plăcea. M-am tot uitat la ea, am văzut că era cu un tip, dar abia apoi am aflat că nu erau împreună”

Erai vedetă 😊

Da, vedetă mare 😊. După 2001 nu am mai fost că au făcut alt tip de emisiuni, nu prea îmi mai plăcea și mă lămurisem: nu-mi doream să fiu vedetă. De atunci am mai apărut doar în seriale de televiziune, nu emisiuni.

S-a întâmplat așa că eram singur într-un restaurant și am văzut o fată la o masă, care îmi plăcea. M-am tot uitat la ea, am văzut că era cu un tip, dar abia apoi am aflat că nu erau împreună.

După mult timp, mi-a spus și povestea ei, din mintea ei, atunci: „Uite-l și pe ăsta de la televizor, arogantul ăsta pe care nu-l suport, că se tot uită la mine”. Asta gândea soția mea 😊. După câteva luni am dat nas în nas în facultate, dar de data asta era blondă, șaten deschis așa. Eu eram asistent la facultate, la actorie și ea era studentă la coregrafie.

Ne-am mai văzut de vreo două ori, am intrat puțin în vorbă și la un moment dat am făcut cunoștință. Ea mi-a întins mâna, a zis: „Silvia”, eu am întins mâna, am zis „Mihai” și ea mi-a zis apoi: „De unde știi?”. „De unde știu ce? Că mă cheamă Mihai?”. „Pe mine mă cheamă Silvia Mihai”. Amândoi am râs…

Și iată-vă după 20 și…

După 25 de ani 😊

Aveți un băiat împreună…

Matei, care are 19 ani. Viața trece ca un glonț, după numele unei cărți 😊

Și ce se face Matei când va fi mare?

E mare deja. A terminat liceul, a luat BAC-ul, e în vacanță… e atras tot de zona artistică. Are în minte să facă regie film, dar, în același timp, spune că e prea mic pentru asta, ceea ce este adevărat pentru că experiența vine cu timpul. Probabil că va încerca un an de diverse munci, voluntariate, ceea ce e foarte bine pentru că nu mai există urgența, presiunea de a intra la facultate…

Ce gândire matură!

Într-adevăr! Am zis că cel mai bine să facă ce-i place, indiferent ce-o fi, indiferent că e cu facultate sau fără. Cred că există un lucru pe care poți să-l faci cel mai bine și care poate să-ți aducă cea mai mare bucurie, fără să simți că tragi la galere.