Cum a apărut Funky Citizens și cum se naște activismul și spiritul civic în clasa I? Povestea lui Cosmin Pojoranu, tânărul ce se luptă cu nedreptățile sistemelor românești încă din adolescență

Cosmin Pojoranu este tânărul care alături de cele trei focșănence au construit Funky Citizens. Azi se ocupă de comunicarea organizației, însă se implică trup și suflet în aproape orice proiect civic, educațional sau organizațional al asociației, orice proiect care îi pune pe jar imaginația și spiritul civic.

Urmăresc de ceva timp activitatea Funky Citizens și de multe ori mi-am spus în gând: „ce mișto că există oamenii ăștia și cât de utili pot fi schimbării pe care o așteptăm cu toții”. Iată că am avut ocazia să-l întâlnesc pe Cosmin Pojoranu, iar povestea lui mi s-a părut de-a dreptul savuroasă. Mi-a mărturisit cum încă din clasa I a luptat împotriva șpăgii, cum și-a descoperit spiritul civic și activismul în liceu și în ce fel a pus umărul ca să facă lucrurile să conteze. Am vorbit despre părinții lui, despre Funky Citizens, despre căutările tinereții, despre dosarul 10 august, dar și despre ce putem face cu toții pentru a vedea luminița aceea pe care o așteptăm la capătul tunelului. Dar mai ales, despre cum putem scurta tunelul în care ne aflăm. Enjoy!

Cosmin, aș vrea să începem cu clasarea dosarului 10 august. Cum ați primit decizia asta voi, la Funky Citizens?

Ca o dezamăgire profundă. Sincer, nici nu am citit foarte bine motivația procurorilor, dar sper să nu rămână totuși așa, sper să mai existe o cale prin care să revină asupra deciziei. La fel cum a fost și cu dosarul Revoluției care e tărăgănat de 30 de ani. Și acela s-a mai închis, s-a mai redeschis…

Dar Revoluția s-a întâmplat în 1989, noi vorbim acum de lucruri întâmplate în 2018. Ar trebui să fie o diferență mare de timp și judecată…

Absolut! Însă există un precedent de dosare care au fost închise, iar apoi redeschise. Din acest motiv eu sper că suntem abia la pauză, nu la finalul meciului. Ideea e că din 2017 încoace, pentru asta am ieșit în stradă, pentru o justiție independentă. Acum nu mi se pare ok să venim noi din afara sistemului și să punem o presiune pe sistem cerând să se facă lucrurile bine. Ori avem independență și separăm puterile, ori nu, nu cred că există zone gri aici.

Personal, dacă vrei să mă întrebi – până acum ți-am spus părerea oficială, într-un mod PR-istic – mi se pare scandalos, mai ales că am fost și eu acolo, am luat gaze și am văzut ce s-a întâmplat. Nu vreau să spun că mă așteptam la această decizie, dar au trecut deja doi ani și semnele erau acolo. Dacă oamenii voiau să facă treabă și să demonstreze că respectă drepturile cetățenilor, această democrație pe care o construim de 30 de ani, s-ar fi mișcat, cum le place lor să spună, cu celelritate.

Cum spuneam, există dosare mult mai vechi care personal mă indignează foarte tare că nu sunt rezolvate, cum ar fi dosarele Mineriadelor sau cel al Revoluției.

Demarați vreo acțiune în sensul acesta?

Nu m-am sfătuit încă cu colegii, dar o să avem o ședință și probabil că o să vorbim puțin și despre acest lucru. Sincer, nu văd ce am putea noi să facem pentru că la un moment dat există o graniță la care te blochezi, e granița aceea dintre instituție și cetățean. Până la urmă e ca și cum mi-ai cere mie să rezolv problema traficului din București, ori asta necesită soluții complexe. Eu pot să merg cu bicicleta și cu RATB-ul, dar cam atât pentru că nu pot să mă apuc să trasez legi, asta revine decidenților care au pixul în mână. Nu e o chestie pe care o spun prea des deoarece noi suntem responsabili cu speranța și cu optimismul, dar aici chiar nu avem ce face, pentru că nu suntem procurori.

Câți ani ai tu, Cosmin?

Fac 35 anul acesta.

Mulți înainte! Adică nu ai prins nici Revoluția, nici Mineriada, la modul conștient 😀

Așa e. Am o singură amintire de la Revoluție și aceea e că vedeam tancuri pe stradă în locul mașinilor și nu înțelegeam de ce. În Berceni, unde stăteam noi, era o unitate militară vis a vis și acolo era zumzet mare. Iar de la Mineriadă îmi amintesc nu știu a câta oară, cum minerii s-au bătut cu jandarmii, live pe ProTV.

Asta a fost ultima tentativă de Mineriadă, nici nu au ajuns în București….

Exact! Și tot îmi era frică.

Dar de unde spiritul acesta civic la tine?

Asta e o întrebare grea pentru că nu m-am gândit atât de mult la sursă. Probabil că e vorba de mediul în care am crescut.

Ce meserie au părinții tăi?

Ingineri, evident, toată lumea era ingineră pe atunci. Dar mi-ai deblocat o amintire legată de sursa spiritului civic. În clasa I, la Liceul Mihai Eminescu, învățătoarea ne ceruse șpagă în natură, niște ouă – nu știu de ce că noi ne aveam găini, nu aveam de unde să avem ouă. Maică-mea s-a super enervat și m-a mutat la altă școală. Iată că de mic am gravitat în jurul acestor descurcăreli românești, iar acasă, în familie, mereu auzeam de la ai mei tot felul de plângeri legate de sistem și de cum se întâmplă lucrurile. Mie îmi place să am o atitudine legată mai degrabă de „can do”. Adică e important să ne văităm, să plângem pe umărul cuiva, dar nu e important să avem și un plan al acțiunii. Dacă chiar scopul tău e să schimbi ceva, hazul de necaz e bun la început, apoi devine neproductiv dacă nu faci ceva.

Ca să revin la întrebarea ta, ai mei au lucrat cam toată viața pentru stat. Taică-meu, la începutul anilor ’90 repara ceva pokere la un cazino din centrul Bucureștiului, apoi a fost director la Sala Polivalentă, apoi a lucrat la RAPPS în vremea lui Năstase, iar maică-mea foarte, foarte mult timp, peste 20 de ani, a lucrat unde crezi tu? La ANAF. 😀

Chiar și eu mă cert cu ea când nu reușesc să-mi dau seama ce taxe trebuie să plătesc. Săraca de ea nu are nici o vină, însă de multe ori eșuăm în a ne explica unul altuia legislația fiscală care se schimbă atât de des și e comunicată atât de prost. De altfel, lucrarea mea de licență de la Facultatea de Științe Politice este un studiu de caz pe comunicarea instituțională, în speță ANAF. Iar taxele și fiscalitatea reprezintă mitul fondator al acestei asociații despre care vorbim azi, Funky Citizens.

Iar dacă tot m-ai întrebat de unde spiritul civic, cred că am moștenit mult și de la taică-meu, el fiind destul de revoluționar și implicat. Pe de altă parte, când am început să merg spre zona ONG-istică, nu a fost nimeni din familie de acord cu mine: „Dar de ce nu te angajezi tu într-o corporație, dar de ce nu scrii o carte, dar de ce nu te duci în presă?”. „Mulțumesc pentru sugestie, mai bag niște fise aici și vedem apoi”. Mai târziu au început și ei să înțeleagă că a fi ONG-ist e o slujbă legitimă, o profesie din care pot și trăi.

Tu imediat după facultate te-ai făcut ONG-ist?

Pe scurt, cred că ce m-a influențat cel mai tare a fost perioada liceului. Liceul a fost unul destul de liberal, e vorba de liceul Coșbuc unde era o atmosferă foarte liberă în care te încurajau oamenii să faci ce vrei. Acolo am început eu cu un dram de activism. Eram băgat în tot felul de comunități, cu grafferi, cu hip-hop-erii, de-ale tinereții căutări, dar tot aveam o frondă constantă în mine.

Eu venind din zona de scris, scriam proză scurtă când eram mai mic, am visat să mă fac jurnalist, am făcut niște demersuri în sensul acesta, apoi am eșuat puțin în advertising deoarece mi-a fost frică să nu mor de foame, în liceu eram foarte setat să facem revista liceului. De aici începe totul, asta e povestea.

Revista liceului era ținută sub cheie de niște fete de-a XII-a. Când ne-am dus și le-am spus că vrem și noi să scriem, ne-au dat cu flit. „Bine, treaba voastră! O să ne facem revista noastră în paralel și va fi mult mai cool decât a voastră”. Ele scoteau revista o dată la o lună sau două, te obligau să o cumperi și nu scriau nimic interesant în ea. Noi am făcut-o o dată la două săptămâni, gratuită și cu un conținut foarte relevant pentru audiența noastră. Și am apelat și la ceea ce azi se cheamă pompos crowdfunding, care atunci se chema chetă pentru a avea bani de tipar.

Ne-am apucat să facem această revistă și când ne-am întrebat cum să se cheme, ne-am spus că nu e important cum se cheamă, ci important e ce scriem, să nu cădem pradă PR-ului gol, motiv pentru care i-am spus „Oricum”. Aveam o echipă, câțiva redactori, coordonam redacția, făceam eu designul fără să știu prea multe noțiuni de design, dar ne plăcea să învățăm făcând. Am printat primul număr la taică-meu la birou că avea o imprimantă mai pricopsită, iar apoi am mers cu ea prin liceu să facem chetă pentru a xeroxa revista și să o distribuim. Ținta noastră era să avem minim un exemplar distribuit pe clasă și să încurajăm oamenii să citească și să dea mai departe. Cred că cel mai mic tiraj a fost de șapte exemplare și am scos vreo 11 numere. Cert e că lumea chiar o citea pentru că avea multe lucruri interesante și caterincă precum faptul că am comentat meciul de baschet al echipei liceului, care era destul de slabă, dar și lucruri serioase legate de educația de atunci.

Cam asta am făcut în clasa a XI-a, motiv pentru care nu m-am dus foarte mult pe la ore pentru că m-am îmbibat foarte mult în această muncă.

După ce am terminat liceul am încercat să facem revista pe București, ne-am asociat cu Răzvan (n.r. Răzvan Crișan, proprietarul M60 și Kane) care era președinte la ceva consiliul elevilor – am mirosit noi oportunitatea de business – am obținut o mică finanțare de la British Council, am scos un număr pilor, 20×20 de centimetri, bun de răsfoit în bancă, revistă de cultură urbană. Asta a fost prima încercare antreprenorială pentru că eu am încercat mai întâi să fac business și abia apoi m-am îndreptat către activitatea ONG-istică. Mi-am dat seama că sistemul e strâmb și că nu poți să faci business într-un mediu nesănătos, într-o societate în care trebuiau mai întâi reparate niște lucruri.

Cât de departe ai dus această revistă?

Evident că am eșuat. Am scos un număr, am vrut să evităm sistemul de distribuție Rodiped și ne-am propus să-i facem distribuitori volanți pe liceeni. Doar că a fost o mare grevă atunci, nu a mai mers nimeni la școală vreo două săptămâni, ne-a expirat numărul și nu mai aveam bani de altul pentru că noi ne bazaserăm pe încasări. Evident că ne-am super deprimat, am decis să rămânem în formulă și să mergem mai departe.

Cine erați voi?

În principiu eram foști colegi de clasă, dar toți din Coșbuc.

Asta se întâmpla când tu erai student, nu? Adică nu aveai o presiune din partea familiei și a societății, de genul „ia-ți băiatule un job!”

La mine a fost mereu presiunea asta, sincer, pentru că taică-meu a fost mereu foarte exigent. El nu cred că mi-a spus vreodată: „Bravo!” în față. Parcă acum a mai început să zică, dar până acum mă lăuda în fața altora, niciodată nu-mi spunea în față.

În plus, eu chiar voiam să fac asta pentru că începusem să văd cât de greșit funcționau multe lucruri în țara asta, cât de crăpat era sistemul educației și eram destul de vehement în a schimba lucrurile.

Ce facultate ai ales?

Am intrat și la Jurnalism și la Științe Politice, ambele la buget, dar a trebuit să aleg una dintre ele pentru că nu puteam să le fac pe amândouă fără taxă. Am ales să fac Științe Politice pentru că la Jurnalism era mult prea mare birocrația, o chestie care mă enerva teribil. Sincer, acesta a fost singurul motiv pentru care am făcut această alegere. Trebuia ca eu, din Berceni, să mă duc până la facultate, să schimb două autobuze ca să văd notele, în timp ce la Științe Politice aveau interfață online, ceea ce-mi scutea două ore din viață. Efectiv acesta a fost criteriul după care am ales facultatea când mi-am dat seama că nu le pot face pe amândouă în paralel. Dar, între noi fie vorba, nu m-am prea ținut de facultate pentru că eram preocupat de chestii mult mai interesante.

La un moment dat, după eșecul cu revista, ne-am întrebat: „Care e scopul nostru?”. „Să facem chestii relevante pentru tineri”. Ne-am reinventat puțin și am început să facem alte chestii. Acest Răzvan care era „tha money guy” a reușit să-i convingă pe cei de la Ursus să sponsorizeze o serie de concerte care se chema „Simultan”, șase concerte în același timp în mai multe cluburi, la care puteai merge cu un singur bilet. Am tot încercat să facem tot felul de concerte inovatoare pentru tineri, apoi am intrat puțin și pe zona de educație unde am avut câteva proiecte foarte faine: prima competiție independentă de design, mentorship pentru bridge de gap între ce învățai la facultate și piața muncii, Youth Summit la care am încercat să răspundem la întrebarea „România ce vrei să te faci când o să fii mare?” pentru că tocmai intrasem în UE și vedeam noi necesar să setăm niște valori. Eram naivi și idealiști atunci, dar am cunoscut foarte mulți oameni cu care am rămas și azi în contact.

Voiam să facem și primul festival de muzică din București, dar ne-au luat fața ăștia cu Bestfest-ul că erau mai mari și tot așa până în 2008 când s-a terminat facultatea. Între timp m-au și exmatriculat de la facultate că nu prea mă duceam pe acolo și din două locuri la buget am ajuns fără nici unul. Dar s-a întâmplat mai mult din greșeală pentru că eu nu eram atent la datele examenelor, aveam multe alte lucruri pe cap, aveam o firmă, emiteam facturi 😀

Ai fost vreodată angajat într-o corporație?

După exmatriculare m-am reînmatriculat la taxă și a fost exact anul în care s-a trecut la sistemul Bologna, așa că am terminat în același timp cu colegii care făcuseră patru ani de facultate. Eram puțin sictirit, fusesem cumva aruncat în bazinul vieții, cunoscusem țepele în business și întâlnisem multe semne de corupție pe drum. Era supărat și am spus că plec. Și asta am făcut. M-am dus la un master în Barcelona, un oraș absolut remarcabil și după un an am luat decizia neașteptată să mă întorc. Mi-a plăcut ce am văzut acolo, m-am mai calmat puțin și am spus că mai bag o fisă și încerc să implementez una sau alta aici.

Dar mă simțeam destul de prost pentru că în Barcelona părinții mi-au finanțat șederea și am cedat acestor pisălogeli ale părinților de a-mi lua un job. Prin twiter am găsit un anunț de recrutare copywriter și m-am întors, dar într-un București mai sumbru ca oricând – sau așa mi s-a părut. Atunci am avut prima oară atacuri de panică din cauza depresiei ce mă încerca.

M-am angajat la Kubis, o agenție de online la început de drum. Mie îmi plac foarte mult începuturile și am vrut să pun și eu umărul, până ce am început să văd unele nedreptăți și pe acolo. M-am transferat la Headvertising, unde am încercat să aduc niște digital în viața lor. Acestea au fost job-urile mele, timp de vreun an de zile. 😀

Când începe povestea Funky Citizens?

În 2011. Elena e de vină. Era un concurs, Restart Romania și Elena a fost unul dintre idea leader-ii care au fost selectați în finală. Toți cei 10 finaliști primeau resurse de comunicare, consultanță de business și programare pentru a-și face ideea mai bună. Ghici la cine au venit pentru comunicare? La Headvertising. Iar ăștia de la agenție s-au prins cum stă treaba și m-au trimis pe mine să vorbesc cu Elena. După ce am ascultat-o mi s-a părut wow!. Eram puțin plictisit în peisajul de agenție și am văzut la Elena fix genul de creativitate pe care o aveam la Oricum și îmi era super dor. Am făcut proiectul ei care avea un nume foarte prost, am câștigat 5000 de dolari, premiul respectiv și după mi-am spus că trebuie să facem lucrul mai departe, împreună. Mi-am dat demisia și împreună cu ea, sora ei și încă o tipă, am construit această organizație. Eu am venit fix după ce aceste trei focșănence au fondat Funky Citizens.

Cum caracterizezi tu azi Funky Citizens?

Eu mereu am fost atras de comunități și nu vreau ca Funky Citizens să fie o chestie a oamenilor de aici. Cred că Funky Citizens este oricine care se identifică cu valorile noastre. Numele mi se pare iarăși destul de prost, dar e unul memorabil, prinde bine, ceea ce e de bine. Pentru mine Funky Citizens e o stare de spirit a omului care nu se mulțumește cu a bârfi la bere problemele din țară, ci chiar pune mâna și face ceva și nu o face într-o manieră plicticoasă, ci într-una inovatoare și creativă.

Care e proiectul pe care tu-l consideri cel mai tare de până acum? Din ce ați făcut voi?

La Funky e un mediu destul de antreprenorial, adică dacă ai o idee te duci și o faci. Nu e ca în cazul altor ONG-uri unde trebuie să aștepți mai întâi să faci rost de bani. Noi facem și dacă nu avem bani pentru că știm că vom găsi resurse. Așa am făcut acest proiect de care m-am atașat eu foarte mult și care se cheamă 80east. Pe scurt, e un apartament în București – de fapt era pentru că a venit pandemia și l-am închis – pe care l-am decorat în stilul anilor ’80 și pe care îl vizităm alături de copii, cărora vrem să le arătăm cum se trăia în comunism ca să înțeleagă și ei drepturile și libertățile din democrație, dar prin contrast cu absența lor din comunism.

Era un fel de escape room pentru copii, aveau probe interactive, se jucau puțin pe acolo, iar la final aveam un debriefing. E un proiect din zona noastră de educație civică. De fapt astea sunt proiectele mele preferate, cele din zona de educație civică unde luăm ceva complicat și explicăm pe înțelesul oamenilor. De asta am făcut și o constituție funky, ilustrată a României.

Dar o să redeschideți acest apartament după pandemie, da?

Da. Momentan suntem cu lucrurile într-un depozit și căutăm o finanțare să-l securizăm permanent. Aș vrea să fac chiar o rețea cu toate aceste locuri similare.

Ai dat vreodată șpagă în viața ta?

Greu de crezut, dar nu. A dat maică-mea pentru mine, singura dată când am fost internat în spital, dar nu am știut. 😀 Dar singurul loc în care aș da șpagă este, într-adevăr, în spital. Acolo intervin alte discuții, e vorba de viață și doar acolo aș da. Chiar am fost să scot bani pentru o șpagă pentru o prietenă internată în spital și așa am aflat că la parterul respectiv, unde se vând de toate, se vând și plicuri. Nu cred că se poate eradica corupția, se poate doar diminua pentru că eu cred că a fost prezentă încă de la începutul omenirii, de când mergeau ăia la vânat și se certau pe ciolanul propriu.