Cum a reușit o tânără să adune 6000 de voluntari pentru a face lecții cu copiii din centrele de plasament? De la marketing pentru un hotel de 5 stele la job-ul de ,,mamă" pentru 2000 de copii defavorizați

Majoritatea dintre noi urmăm aproximativ același traseu în viață: mergem la școală, absolvim, ne găsim un job și ne concentrăm asupra unui trai cât mai bun. Iar un trai bun înseamnă un salariu mare, o casă, o mașină, o familie și o carieră cât mai de succes.

Iarina Taban are 30 de ani și până la absolvirea facultății a urmat și ea cam același traseu cu cel pe care l-am descris mai sus. După ce a terminat marketing, a intrat într-un program de internship în cadrul unui hotel de cinci stele. După câteva săptămâni și-a dat seama că nu face ceea ce trebuie, că ea este construită pentru a face ceva cu mai mult sens. Cu acest gând în suflet a plecat de la hotel și a încercat să afle mai multe despre pornirile ei într-o școală de predare a limbii engleze.

Foarte curând a descoperit menirea ei: aceea de a ajuta și de a dărui. Astfel, în 2014 a pus pe picioare „Ajungem mari” un program educațional pentru copiii defavorizați din centrele de plasament.

În aproape 5 ani de activitate a reușit să ofere unui număr de peste 2000 de copii, o nouă șansă la viață. Ce a făcut? A dat sfară în țară, mai exact printre prieteni și apoi, la propriu în țară, pentru a găsi voluntari dispuși să-i ajute pe acești copii.

În mai puțin de 5 ani a strâns peste 6000 de voluntari în București și în 24 de județe din țară, oameni care își rup din timpul lor pentru a face lecții cu copiii, pentru a ține ateliere de muzică, de pictură, de limbi străine, de dezvoltare personală, cu alte cuvinte pentru a le acorda atenție și afecțiune acestor suflete ce trăiesc o dramă îngrozitoare, aceea a lipsei unei familii.

Primele tentative de voluntariat, de implicare civică ale Iarinei au apărut când ea era prin clasa a 6-a, atunci când s-a apucat să lipească afișe în cartier, prin care îndemna oamenii să vaccineze cățeii. Puțin mai târziu a dus prima ei campanie împotriva fumatului juvenil, cu un an înainte de a intra la liceu și de a se apuca de fumat. Între timp s-a lăsat și se dedică trup și suflet „sensului”, acela de a vedea zâmbetele pe chipul copiilor.

Azi mi-a povestit despre ce înseamnă acest program, despre copiii care beneficiază de el, dar și despre cele mai emoționante cazuri de voluntari.

Ce faci tu, Iarina?

Coordonez activitatea „Ajungem mari” care este un program educativ pentru copiii din centrele de plasament. Am pornit acest program acum aproape 5 ani.

De unde ți-a venit ideea aceasta?

Înainte coordonasem un proiect de învățare a limbii engleze, în centre de zi, cu voluntari liceeni care le predau copiilor de două ori pe săptămână. Văzând rezultatele după două, trei ședințe, mi-am dat seama că trebuie să facem mult.

Ce fel de copii erau?

Erau copii defavorizați care veneau în centre de zi să mănânce, să-și facă temele ca într-un fel de program de after school, dar care locuiau acasă cu părinții sau cu alte rude și care aveau posibilități financiare reduse.

Dar tu ce ai terminat?

Marketing și brand management.

Și de ce faci astfel de programe? Care e povestea ta?

Mereu mi-am dorit să fac ceva cu sens și care să-i ajute pe ceilalți. Mi-a fost foarte greu când am lucrat ca intern în marketing într-un hotel de cinci stele pentru că nu vedeam foarte bine rostul meu: ce fac eu? Pe cine ajut? Pe oamenii aceștia foarte bogați care stau în camere care costă foarte mult? Nu era ceva cu care rezonam.

Apoi m-am angajat într-o școală de engleză și acolo vedeam că ceea ce se întâmplă le aduce beneficii copiilor și așa am început să cred într-o cauză. Astfel că nu a trecut mult până să apară ideea proiectului social și să trec de la part time în asociație la a-mi da demisia și a mă implica total în lucrul pentru copiii care au nevoie.

Dar nu ai o poveste tragică în spate care te-a îndemnat să faci bine?

Nu, pur și simplu așa sunt eu construită. A fost în spate această nevoie de a face ceva cu sens. În marketing îmi era destul de greu să fac asta, sau cel puțin la momentul respectiv și în industria respectivă. Oricum, cred că ar fi fost puține industrii în care aș fi putut să cred cu adevărat și să pot să vând.

Am făcut PR pentru asociația respectivă unde se preda limba engleză și când a apărut ideea de a face mai mult, mi-am dat seama că trebuie să fac ceva al cărui scop să fie 100% pentru a ajuta copiii.

Astfel am intrat într-un centru de plasament și acolo era un copil care m-a impresionat mai mult decât toți copiii din centrele de zi în care mai fusesem pentru că era foarte clară trauma abandonului. Acel copil fusese adus din asistență maternală și tot ce făcea era să-și înfigă degetele în mâna mea și să plângă încontinuu. Era un copil după ce a crescut 1 la 1 cu un adult, s-a trezit printre alți 40 de copii care aveau același nevoi ca și el și astfel nu își găsea locul. Cel mai important este că fusese abandonat de părinți, de asistentul maternal care îl crescuse și tot ce voia era ca un adult să îi ofere afecțiune. Mi-am dat seama că nu pot să-l iau acasă, nici pe el, nici pe ceilalți 40 de copii din acel centru și că trebuie să fac ceva, să găsesc un program coerent care să nu se încheie odată cu finalizarea unei finanțări. Am pornit fără nici o finanțare și nu avea ce să se termine, așa că am decis să oferim sprijin pe termen lung pentru acești copii.

Cum a fost copilăria ta?

Copilăria  mea a fost mai frumoasă la Bârlad, la bunici, decât la București, pentru că acolo aveam libertate să ies din casă, spre deosebire de aici unde totul era un pericol. Acolo era altă libertate chiar dacă bunicii locuiau în oraș, pentru că mergeam la casa lor de la țară unde aveau mulți stupi și unde eu puteam să stau să citesc toată ziua.

Erai genul acela de copil care salva toate animalele de pe la bloc?

Da, chiar am făcut o campanie de vaccinare a cățeilor în clasa a 6-a, înainte de campania de prevenire a fumatului juvenil.

Povestește-mi…

Eram în clasa a 6-a când împreună cu o prietenă îndrăgisem foarte tare cățeii de pe lângă școală și ne jucam în fiecare zi cu ei, după ore. La un moment dat am descoperit că au început să dispară și am aflat că mureau din cauza parvovirozei pentru că nu erau vaccinați.

Dar de unde știați voi asta la 12 ani?

Cred că am fost la un cabinet veterinar și cineva ne-a spus care sunt simptomele. Așa că am printat afișe și le-am lipit prin cartier ca să îndemnăm oamenii să vaccineze cățeii. Însă apoi a venit Băsescu și toți cățeii au dispărut.

Așa că am trecut la campanii împotriva fumatului. Mama prietenei mele era implicată într-o campanie și am vrut și noi să susținem cauza. Mergeam la evenimente, împărțeam flyere, aveam tricouri, nu mai știu ce făceam… Cert e că asta se întâmpla cu doi ani înainte să termin generala și să intru la liceu unde m-am apucat de fumat.😂

E mai greu acum să le explic adolescenților că nu e bine să fumeze.

Să revenim la „Ajungem mari”. Tu te-ai făcut mare și cum îi ajungi pe copii aceștia să se facă mari? Cum ai pornit?

Fără nici o finanțare pentru că deja încercasem în alte două ONG-uri să fac mai mult, să fac ce-mi propusesem pentru copii și nu prea mi-a reușit. Eu îmi propusesem așa: să aduc mai mulți voluntari săptămânal la ei, voluntari din mai multe domenii, de vârste diferite și cu mai multă experiență de viață față de fetele de liceu care erau implicate deja ca voluntare. Acești voluntari pe care eu mi-am propus să-i aduc trebuiau să susțină ateliere de română, mate, engleză, muzică, fiecare ce știe să facă. Era proiectul „Dă-ți pasiunea ta mai departe!”. Apoi mi-am propus să scoatem copiii din centrele de plasament ca să descopere lumea din jurul lor: la teatru, la film, la muzee, în parcuri de aventură, pe stradă, în autobuz, în diverse medii ca să vadă cum trebuie să te comporți. Am vrut să-i ducem în tabere de dezvoltare personală unde să pompăm încurajări în ei până când, în a cincea zi, copilul care nu s-a jucat absolut deloc, să spună: „da, mă joc!”. Să îi ducem în diverse locuri de muncă, să vorbească cu oameni angajați acolo și să afle motivațiile lor.

Cam acestea au fost proiectele pe care am vrut să le fac inițial și pentru că nu am avut susținere în primele două ONG-uri, mi-am zis că nu trebuie să mai aștept să încerc și în altă parte deoarece simțeam că trebuie făcut ceva rapid pentru acești copii și am ales să încep singură.

Norocul meu, dar și cea mai mare încurajare au fost că vorbind cu oamenii din jurul meu, cu prieteni, cunoștințe, toți mi-au zis: „Și eu pot să ajut!”. Mă vedeau foarte hotărâtă, știau că obținusem niște rezultare înainte cu voluntarii care predaseră engleză și așa au decis să mă susțină. În primul proiect, în mai puțin de un an, am reușit să implic deja 300 de voluntari în 24 de centre sociale de zi din București și încă 3 județe.

Un prieten mi-a spus că poate să-mi facă site-ul, altul mi-a făcut logo, veneau oamenii spre mine. Cineva mi-a spus că poate să propună cauza mea ca fiind singura caritabilă la evenimentul pe care îl organiza, la un maraton de strângere de fonduri. Au fost extrem de multe astfel de fapte bune, se tot găseau resurse.

La fel de important e că fetele de 16 ani care erau voluntare în proiectul de predare a cursurilor de engleză m-au urmat și în „Ajungem mari”, m-au încurajat, m-au susținut și îmi aruncau confeti în cap atunci când eu plângeam că nu știam cum să răzbesc: „Nu se poate! Tu ai zis că faci proiectul acesta, apoi îl faci!”, îmi spuneau.

Cum arată în cifre „Ajungem mari”?

Sunt aproximativ 2000 de copii pe care de trei ani îi ajutăm, în centrele de plasament din București și 24 de județe din țară. Și mai înseamnă 6100 de voluntari implicați până acum, iar acum pregătim o nouă serie de voluntari. Pe fiecare modul avem între 1300 și 1500 de voluntari implicați care merg săptămânal la copii, timp de șase luni.

Cât de mari sunt copii?

Între 4 și 21 de ani.

Și ce domenii atingeți?

Atingem pregătire școlară, fac teme și recuperează, atingem dezvoltarea abilităților sociale prin ateliere de creație, de joacă, de dezvoltare personală; de fapt, orice atelier, orice curs este până la urmă și unul de dezvoltare personală deoarece voluntarii îi încurajează pe copii să-și depășească temerile, să interacționeze, să facă tot felul de lucruri utile. Atingem încurajarea talentului copilului și ne ocupăm ca el să-și urmeze talentul la anumite cursuri. Reușim mai bine în București pentru că aici avem mai mulți voluntari și din cauză că în țară este încă dificil de promovat voluntariatul.

Dar tu cumva ai atins toate ideile pe care ți le puseseși pe hârtie de la început, nu?

Da. Am renunțat la un singur proiect, cel prin care să învățăm copiii să meargă pe bicicletă și să le oferim biciclete. Am făcut asta doi ani, era o pasiune a mea și mi se părea că momentul în care înveți să mergi pe bicicletă este unul unic în viață pe care îl ții minte toată viața.  Copiii oricum țin minte tot ce au făcut cu voluntarii și întreabă uneori de voluntari care au fost la ei în urmă cu doi ani sau își amintesc că au fost la ferma animalelor acum 3 ani. Am renunțat la biciclete pentru că nu aveau mereu în centre unde să le depoziteze, la fel cum se întâmpla și într-un apartament de tip familial. Dar ieșim cu copiii cu bicicletele în parc și îi învățăm acolo.

Copiii aceștia din centrele de plasament sunt toți abandonați?

Ei au familii sau își cunosc părinții. Sunt puțini copii care sunt orfani în adevăratul sens al cuvântului și care nu și-au văzut niciodată părinții. Mai sunt și copii care au fost abandonați la naștere și nu știu nimic despre părinții lor, însă, majoritatea, ceva, ceva știe despre familiile lor.

Dar toți au aceeași dramă: sunt copii care nu se bucură de afecțiunea și atenția unei familii. Uneori e mai dureroasă separarea de asistentul maternal față de cea de familia biologică.

Reușiți să adunați finanțare?

Am reușit până acum să susținem proiectele noastre. Însă, în general, finanțatorul cere proiecte noi care aduc ceva inovație, ori proiectele noastre sunt pe termen lung și presupun cam același lucru. Putem să includem lucruri noi, să alegem să facem ateliere în plus precum educație financiară, cursuri de fotografie, etc, iar aceste proiecte sunt ușor de finanțat de către companii, însă copiii au nevoie de oameni pe termen lung, au nevoie de sprijin permanent, nu neapărat de inovație. Mai reușim să acoperim partea permanentă a proiectele noastre, adică să putem să cumpărăm materialele necesare pentru ateliere și să susținem angajații din organizație, prin mecanismele de 2% și de 20%. Altfel nu am reuși.

Tu ai copii?

Nu.

Ba da, ai 2000 de copii…

(Zâmbește). Ne imaginam la birou cum ar fi să avem copii personali când noi suntem atât de prinse în proiect? Noi avem planul făcut pentru fiecare weekend, pentru fiecare zi. Nu știu unde și când vor încăpea și copiii noștri, dar vom vedea…

Tu în afară de activitatea de coordonare, te-ai mai implicat și în vreunul dintre ateliere?

Eu nu merg săptămânal la copii, în schimb merg în tabere și mai fac ieșiri și vizite de orientare profesională cu copiii. Ultimele tabere ne-au marcat puțin mai mult pe noi, fetele din echipă, poate și pentru că am stat mai multe zile și ne-am apropiat mai mult de copii, poate și pentru că s-a pus mai mult accentul pe dezvoltarea personală, nu știu, a fost ceva vara asta. Au fost copiii din Buzău și Râmnicul sărat, niște copii foarte deschiși și care nu beneficiază tot timpul de câți voluntari ar avea nevoie pentru că în zona aceea e greu să aduni oameni deschiși către voluntariat. Sunt unele orașe din țară unde nu există o cultură a voluntariatului, dar vrem să intrăm mai mult pe comunicare locală acolo și să transmitem apelul către oameni. Unii întreabă: „Cu ce aș putea eu să-i ajut?”. „Cu orice”, răspundem noi. Sunt copii care au nevoie doar de cineva care să-i învețe să citească sau de cineva care să fie acolo și să le povestească experiențe sale de viață din care ei pot învăța ceva.

Sunt oameni care care se înscriu la voluntariat cu așteptări foarte mari și spun: „Aș vrea să schimb viața unui copil!”. Nu se întâmplă asta în șase luni, mai ales cu un copil care are o poveste grea în spate.

Care e cea mai tristă poveste pe care mi-o poți spune?

E o fată pe care am văzut-o o singură dată, dar a cărei poveste m-a marcat teribil: tatăl a murit, mama era plecată în străinătate să lucreze, nu s-a înțeles cu bunica la care locuia, s-a mutat într-un centru și, deși ea învăța foarte bine înainte, prin mutarea asta a simțit că are prea mult de recuperat, că nu o să reușească și a renunțat plecând să se prostitueze.  Ultima imagine cu ea, cea pe care mi-a povestit-o un voluntar a fost cu ea întoarsă în centru, însărcinată, fumând, fără nici o motivație de a avea grijă de copil, ci doar cu gândul de a-l naște și a-l lăsa în maternitate ca să plece înapoi pe stradă.

Nu este încheiată povestea asta , eu tot sper că asta este situația acum și că ceva în viața ei se va schimba și că va fi fericită. Asta ne dorim cel mai des, fericirea copiilor, care de multe ori nu înseamnă același lucru cu fericirea noastră.

Care e cea mai veselă, izbutită poveste, mândria ta?

Cred că două povești îmi vin acum în minte… Este un puști foarte talentat la muzică și nu vrea să se știe că este din centru. Era într-o situație de risc destul de serioasă, însă are un mentor voluntar care l-a ajutat și l-a scos din multe probleme și l-a susținut.

Al doua poveste este a unui puști tot la muzică talentat care atunci când am început noi atelierele de canto nici nu ieșea pe scenă, trebuia să-l strige toată lumea ca să prindă curaj. A lucrat săptămânal la atelierele de canto, a fost încurajat tot de un voluntar și de vreo doi ani cântă la spectacolele noastre, la concertele aniversare, compune melodii și sper să înregistreze în curând. Tot cu el am avut o intervenție legată de mersul al școală pentru că refuza să mai meargă spunând că „și Connect-R sau Alex Velea sau nu știu care, nu a terminat școala și uite unde au ajuns”.

Și a rămas în școală?

Da, acum e la liceu.

Ce speri să se întâmple pe viitor? Idealist vorbind, cum arată tabloul?

Am vrea să facem un centru educațional pentru copiii din București unde să poată veni după școală, să se simtă liberi, să aibă un spațiu unde să le placă să stea și unde să aibă o grămadă de oportunități de dezvoltare: să facem club de canto, de teatru, sală de informatică, ateliere de dezvoltare personală, psihoterapie și consiliere, neapărat. Iar ce mi-aș dori pentru Ajungem mari, ar fi ca în toată țara și în București să găsim mai mulți oameni care să rămână mai mult timp alături de copii și să se creeze relații foarte strânse de mentorat, chiar dacă rezultatele se văd mai târziu.

Am avut un curs de consiliere vocațională la un moment dat și i-am spus sponsorului cu toată sinceritatea că la final, nu cred că din 10 copii vom avea vreunul angajat sau înscris la vreun curs de calificare. Și într-adevăr, nu a fost nici unul atunci, însă acum sunt toți angajați. Consilierea aceea a contat, iar rezultatele au apărut mai târziu, la fel cum se întâmplă, de cele mai multe ori, în urma fiecărui atelier sau curs.

Și tu? Rămâi forever stâlpul asociației?

Nu prea am timp să mă gândesc la asta pentru că mereu se întâmplă foarte multe lucruri. E clar că mă motivează foarte mult și nu mă văd făcând altceva. Văd echipa doar crescând și ajutând pe tot mai multe planuri.

Din ce trebuie să fii făcut ca să poți să dăruiești atâta?

Nu știu… E clar că pentru a fi în echipă, motivația cea mai puternică trebuie să vină din lucrul cu copiii. Oamenii care vin într-un ONG nu vin ca la un job normal, trebuie să fie foarte motivați de cauză.

Care este cea mai impresionantă poveste a unui voluntar?

Avem o voluntară nevăzătoare pe care atunci când am întâlnit-o la training, am pus problema: „Dar tu cum o să te descurci cu copiii?”. Ea însă era foarte încrezătoare: ”Dar cum să nu? Sunt atâtea jocuri pe care le putem face, putem alege să spună fiecare câte o poveste, putem să jucăm jocuri de rol”. Am fost foarte impresionată și am ajuns la concluzia că prejudecata mea era nefondată într-un caz cu atâta determinare.  După doi ani, e în continuare voluntară.

O altă poveste este a unei fete care a fost într-un centru și pe care a cunoscut-o o voluntară de-ale noastre într-un proiect de mentorat pentru tine prin care încerca să-i învețe „Primi pași spre independență”, cum să-și găsească chirie, un job și cum să aibă singuri grijă de ei. Fata s-a apropiat foarte tare de mentoră, a urmat pașii, a ieșit din centru, s-a angajat și apoi a devenit și ea, la rândul ei voluntar „Ajungem mari”.

Care a fost cel mai frumos dar pe care l-ai primit?

Am o scoică în ghiozdan și o iau peste tot în excursii. Am primit-o de la un copil, în tabără, într-o zi cu foarte multă emoție.