Cum arată viața cu un soț sirian? Și cum ajungi să treci de la roboți, la făuritor de echilibru interior cu Alexandra Nassar

Alexandra Nassar merge la braț cu multe convingeri bine închegate primite în interiorul familiei sale, în special învățate de la bunica sa. Fără să dorească să facă vreo demonstrație cuiva în viață, a defilat în călătoria sa cu o ardoare permanentă de a evolua de la an la an, odată cu maturizarea ce s-a așezat firesc peste ea.

Până în prezent, Alexandra Nassar a îmbrățișat mai multe roluri în viață. Visa să devină măicuță, ca mai apoi astronaut, chiar și cântăreață. În liceu a avut gândul de a opta pentru liceul militar, poliție, dar ceva a ținut-o. Acel ceva era ideea de a putea să se exprime liber, fără conțineri, fără constrângeri. Drumul său profesional a fost orice, dar nu liniar. A început cu implicarea în proiecte politice și evenimente, ca mai apoi să își lase amprenta în domeniul securității muncii – un job stabil, care îi plăcea, după spusele sale,  pentru că lucrai direct cu antreprenori și învățai mereu ceva nou.  

După mutarea din Bacău la Iași, a intrat într-un domeniu complet diferit: vindea roboți sociali. I-a plăcut mult, a găsit multe avantaje, dar tot nu o mulțumea pe deplin. Cu negocieri făcute de minte și suflet, și-a găsit sensul. Acesta poartă un nume: Armonist. Azi vorbește despre cât de sinuos a fost drumul carierei sale, dar și cât de mult a susținut-o soțul sirian în acest demers profesional, dar și ce a învățat de la acesta chiar dacă au fost voci care au „lovit” în alegerea sa pentru că el poartă altă religie.

Să o cunoaștem pe Alexandra Nassar!

Alexandra Nassar: „M-am format între Petricica și Pietrărie”

Ale, ce miros are copilăria ta? În ce fel ți-a marcat viața satul bunicilor și ce amintiri te leagă cel mai mult de acea perioadă?

Copilăria mea miroase a propolis, a flori de câmp și a tămâie. Am crescut la țară, aproape de bunica mea, o femeie profund credincioasă și blândă, care mi-a insuflat dragostea pentru Dumnezeu. Până pe la 6-7 ani, chiar dacă locuiam la câteva minute distanță, îmi petreceam zilele la ea. Îmi amintesc serile în care ne rugam împreună sau în care îmi citea pilde religioase, duminicile în care mergeam la biserică, momentele în care alergam desculță pe câmp culegând flori, o însoțeam cu animalele sau o ajutam la stupi. M-a învățat simplitatea, liniștea și bucuria lucrurilor mărunte – lecții care mi-au rămas în suflet toată viața.

Cum se numesc locurile copilăriei? Întreb asta pentru că ai enunțat atât de frumos despre acele timpuri și pentru că știu că nu cu mulți ani în urmă ai venit la Iași. Se simte cât de mult iubești „universul” unde te-ai format!

M-am născut în Bacău și până să încep liceul, am locuit în satul Petricica – locul în care am alergat pe câmpuri, am mâncat cireșe direct din copac și am învățat ce înseamnă liniștea. Ulterior, m-am mutat în oraș, apoi în Iași, unde – cu o ironie frumoasă a destinului – m-am stabilit într-un loc numit Pietrăria. Abia după vreo doi ani mi-am dat seama cât de frumos se leagă toate: Petricica – Pietrăria. Între ele, m-am format eu.

În anii deplinei maturități, mai ales acum că ești și mamă, te rog să privești înapoi, la fetița Alexandra. Cum era ea?

Fetița Alexandra era un mic univers de visuri îndrăznețe, o fire sensibilă, plină de curiozitate și energie. Avea o sete de cunoaștere aparte – citea mult, punea întrebări și își dorea să fie cea mai bună în tot ce făcea. Iubea oamenii, dar și animalele, cu o empatie care uneori o copleșea. Era acel copil „lipicios”, care se ținea scai de oamenii dragi, mereu dornic să ofere afecțiune. Îmi amintesc că unii profesori mă alintau chiar așa – „scai”. Privind acum în urmă, realizez cât de profund trăia tot ce simțea.

Citește și: Povestea româncei care a trăit două decenii în Italia și s-a întors în țară împreună cu soțul italian și cei doi copii pentru a le arăta tuturor frumusețea Dobrogei. Cum s-a născut raiul de la Complex Turistic Varvara

Ce visuri purtai cu tine la vârsta copilăriei?

Primul meu vis a fost, culmea, să devin… „maimuță”. Așa pronunțam eu atunci „măicuță”, fiind convinsă că acolo, în viața aceea plină de liniște și rugăciune alături de bunica, se ascunde fericirea. Apoi, când bunica s-a îmbolnăvit și viața noastră s-a schimbat, am început să visez să fiu astronaut – poate pentru că voiam să fug de durere cât mai departe. Mai târziu am visat să fiu cântăreață, apoi scriitor. Visurile mele au fost întotdeauna legate de expresie, de creație și de evadare. Spre adolescență m-am pierdut puțin printre opțiuni – am vrut și liceu militar, poliție – dar nu am mers până la capăt. Cred că în esență am visat mereu să fiu… liberă.

Alexandra Nassar: „Primii bani i-am câștigat din muncile câmpului”

De fel, prin exercițiul imaginației, când suntem mici, intrăm în diferite roluri și suntem pe rând ba medici, ba profesori, ba polițiști. Tu ce rol „îmbrăcai” cel mai des?

Spre deosebire de mulți copii, nu cred că am avut un rol „standard” pe care îl jucam mereu. Nu mă visam medic sau polițist. Mai degrabă, mă trezeam imitându-i pe părinți sau pe profesori. Cred că simțeam încă de atunci importanța cuvântului, a educației și a felului în care influențăm oamenii din jur. Mi se părea fascinant să fiu cea care știe, care explică, care conduce cu blândețe.

Cu ce valori ai crescut însușite de pe partea maternă?

De pe linia maternă am moștenit determinarea și o etică a muncii pe care o port și astăzi cu mine. Mama m-a învățat să țin capul sus, să nu renunț, să cred că pot mai mult. Poate că nu a spus niciodată toate astea în cuvinte, dar le-am simțit în felul ei de a fi. Am învățat de la ea ambiția și curajul de a merge mai departe, chiar și atunci când e greu. Poate datorită ei am pus mereu un preț uriaș pe citit, pe învățat, pe succes. Nu pentru că m-a obligat, ci pentru că era vizibil cât de mult o bucurau reușitele mele. A fost, într-un fel, primul meu public – și poate și cel mai important.

Dar paternă? Ce ai luat frumos pentru suflet și ai plecat în viață?

De la tata cred că am moștenit un anumit tip de calm – o liniște care m-a ajutat, de multe ori, să nu mă las copleșită de tot ce se întâmplă în jur. Chiar dacă încă lucrez la asta, simt că am în mine ceva din felul lui de a trece mai ușor peste lucruri, de a nu se afunda în probleme, ci de a le lua cum vin, fără dramatism.

Tot de la el cred că vine și bucuria de a face lucruri cu mâinile: grădinărit, meșterit, lucruri practice care mă ancorează. Nu a fost omul discursurilor, ci al exemplului tăcut. Și cred că, fără să-mi dau seama atunci, am învățat multe doar privind.

Muncești de mică și ai învățat „cum se cinstește” banul. Nu că nu aveai sprijin de la părinți, ci pentru că ai vrut să îți lași urma de timpuriu. Din ce ai câștigat primii bani? Cum i-ai făcut?

Primii bani i-am câștigat copil fiind, ajutând vecinii la muncile câmpului – la strâns porumb, la struguri, la cules. Eram mică, dar mi se părea firesc să dau o mână de ajutor și să fiu răsplătită pentru asta. Primul meu job „serios” a venit la 17 ani, ca ospătar. Am vrut să stau la chirie și să rămân în oraș peste vară, să-mi câștig singură banii și independența. A fost greu – cu bătături, oboseală și uneori lacrimi – dar munca aceea m-a întărit.