fbpx

Căutare

Share this article

Dacă este ceva fără de care nu aș putea trăi zilele acestea, sunt poveștile oamenilor care mă inspiră, iar Diana Ionescu este cu siguranță unul dintre ei.

Doctorița Diana Ionescu este directoarea medicală a spitalului de copii Victor Gomoiu și medic primar ORL. Dar înainte de orice este omul care știe să povestească absolut minunat. Și, întâmplător sau nu, chiar are ce povesti pentru că a moștenit o grea misiune: aceea de a avea o mentalitate cinstită și de a lupta împotriva oricăror nedreptăți.

Nepoata Elisabetei Rizea și cu un tată arestat în ”Procesul intelectualilor”, Diana Ionescu a știut dintotdeauna că există un singur drum în viață, iar acela, chiar dacă este cel mai lung și anevoios, trebuie să fie cel drept.

Am povestit despre toate acestea, dar mai ales despre perioada prin care trecem de aproape doi ani de zile și provocările pe care pandemia COVID le-a adus pe masa fiecărui medic.

Și deoarece conduce un spital de copii, a avut de făcut o menționare extrem de importantă: și copiii pot suferi de complicații post COVID, iar lucrurile acestea au fost descoperit în urma testelor efectuate la spitalul Gomoiu. Dar mai bine vă las pe voi să citiți și vă promit că nu veți simți cum vor trece cele câteva minute până la finalul interviului. 😀

Sunteți medic ORL și director al spitalului Dr. Victor Gomoiu?

Sunt medic primar ORL la spitalul de copii Victor Gomoiu din București. Noi zicem că e cel mai modern spital din țară. Prima dată am vrut să spun din București, însă am ales să spun din țară pentru că este într-adevăr un spital extraordinar, în ciuda faptului că medicina nu este chiar extraordinară în România, cel puțin din punctul de vedere al locațiilor și dotărilor. Noi suntem un spital nou construit și dat în folosință acum mai puțin de patru ani, iar acest lucru își spune cuvântul.

Diana Ionescu
Diana Ionescu împreună cu colegele din spital

Conduceți spitalul de acum aproape 4 ani?

Sunt director medical de acum aproape 4 ani de zile, da.

Când lucrurile arată așa de bine, lăudăm directorii…

Nu este numai meritul meu, e meritul unei echipe, împreună cu managerul și cu toți colegii mei. Până la urmă medicina se face numai în echipă. Nu a fost simplu și nimic în medicină nu pare să fie simplu. Toată lumea vehiculează ideea că medicina e o meserie nobilă și, intrinsec, ar putea fi frumoasă. Este, categoric, din punctul nostru de vedere cea mai grea meserie din lume și printre cele mai nobile, dar să nu uităm totuși că stăm în contact direct cu suferința umană. Vezi zilnic suferință umană, vezi moarte și tristețe, iar asta te schimbă ca om și nu e chiar frumos, în sensul acela al cuvântului înțeles de toată lumea.

Noi, când ne strângem între noi spunem: „mi-a venit un caz foarte mișto” sau „am un caz foarte frumos”, însă acelea sunt cele mai grave cazuri care necesită cele mai multe resurse și pe acelea le numim noi „frumos”; e puțin anacronică chestia asta, regulile sunt puțin schimbate și medicina te face să vezi lucrurile altfel pentru că ce e frumos, nu e frumos.

Adică ce e frumos e provocator…

Da, nu e banal, e complex, e altfel. Medicina e mai mult decât cunoaștere, e empatie. Iar când vorbești de pediatrie, ce fac eu, eu mult peste, deoarece ai de-a face și cu aparținătorul și cum și noi suntem părinți, știm că lucrurile întrec orice dimensiune atunci când e vorba de copilul tău.

Pot să vă întreb câți ani aveți? Sau nu se spune vârsta? 😀

Anii unei femei nu se spun niciodată. Suficient de mulți pentru experiență și suficient de puțini pentru a vrea să merg mai departe 😀. Pot să vă spun doar că băiatul meu are 20 de ani.

Vai! Nu aș fi spus niciodată asta. Mă gândeam că aveți un copil de 10-11 ani….

Acesta e unul din regretele mele, că nu mai am încă un copil de 10-11 ani sau că nu am mai mulți copii, dar cum vă spuneam medicina câteodată te surmenează pe interior.

Diana Ionescu
Diana și fiul ei

Spitalul Victor Gomoiu e spital COVID?

Am fost spital suport dintotdeauna. Categoric că nu suntem așa de greu încercați cum au fost și cum sunt spitalele de boli infecțioase, dar când a început pandemia, am fost distribuiți ca spital de boli infecțioase non-COVID pentru că spitalele Babeș și Balș nu mai puteau prelua cazurile acestea. Și primim de doi ani de zile tot ce nu preiau aceste două spitale, vis a vis de boli eruptive, meningite și multe alte cazuri de boli infecțioase, mai puțin COVID în primele două luni de pandemie. Bineînțeles că au venit și cazuri de COVID pentru că nu aveai de unde să știi până la testare. După două luni de zile ne-au distribuit și COVID, iar în valul IV a fost cel mai greu pentru că am avut pe lângă bolile infecțioase, pe lângă COVID pediatrie – inclusiv cu secție de ATI- am avut și o secție de COVID adulți și am fost printre puținele, dacă nu singurul spital de pediatrie care a gestionat o secție de COVID adulți, iar asta datorită faptului că aveam dotarea necesară.

Cum s-a văzut valul IV al pandemiei într-un spital de copii?

A fost cel mai greu dintre toate pe care le-am gestionat până acum. Au fost mulți copii, însă, din fericire copiii nu fac forme foarte grave și ATI-ul nostru nu a fost chiar atât de greu încercat.

Ce e de menționat este faptul că sunt, au fost și probabil vor mai fi foarte mulți copii – de ordinul sutelor la noi în spitale – cu long COVID sau cu acel PIMPS (pediatric inflammatory multi syndromic system). Câteodată, inaparent – părinții nu știau că piticii au făcut COVID, ne dădeam seama din analize măsurându-le anticorpii – aveau tot felul de manifestări, de deficiențe de multiple organe și sisteme (cardiologice, gastro-enteorologice, neurologice) desfășurate în timp. Iar asta cred că e de notat. La început au spus că sunt foarte rare aceste cazuri de PIMPS, dar noi am avut în spital cu sutele, chiar trimise de peste tot din țară.

În valul IV am avut cei mai mulți copii internați, am avut zile și săptămâni în care secția de 22 de paturi + cele 7 din ATI, au fost pline.

Diana Ionescu
Diana Ionescu

Când dormeați? 😀

Când trebuia 😀 Au fost zile când am venit foarte târziu de la spital, dar cam asta e viața noastră. Am făcut gărzi mulți ani de zile, suntem învățați cu nesomnul și câteodată chiar ne place adrenalina asta.

Sunteți bucureșteancă?

Da. Născută, crescută în București, mama e constănțeancă, tata e argeșean, dar după facultate au rămas în București și m-au avut pe mine.

Argeșean de unde? Și eu sunt argeșeancă!

Sunt argeșeni cu state vechi și pot să mă laud într-un fel că mătușa mea e Elisabeta Rizea și am ceva rude în partea aceea, Câmpulung, Slănic, Domnești…

Eu aș spune că sunteți de viță nobilă…

Într-un fel da, în primul rând prin mentalitate. Au avut o mentalitate nobilă care se întâlnește destul de rar în zilele noastre.

Și mergeați acolo în vacanțe?

Mergeam și acolo, dar mai mult pe malul mării, la Constanța, la bunicii din partea mamei. Dar chiar de dinainte de a deveni celebră Elisabeta Rizea știam că este verișoară primară cu bunicul meu și în casa familiei mele se povestea de rezistență de când mă știu.

Diana Ionescu
Diana Ionescu și unul dintre pacienții ei

Bunica mea din partea tatălui, Bucura, mă ducea deseori în spatele casei și îmi arăta toate dealurile de acolo și îmi spunea: „Odată și odată o să se termine cu comunismul. Să știi că toate pământurile astea sunt ale noastre și dacă eu nu o să mai fiu, tu trebuie să ai grijă de ele”.

Și? Le-ați moștenit?

Le-am moștenit și din păcate nu mă prea pot ocupa, din cauza multor opreliști. Avem niște terenuri în Argeș care iau impozite, dar nu cred că aș putea să le vând vreodată pentru că sunt o moștenire morală a familiei mele.

Ce meserie aveau părinții?

Tatăl meu era profesor universitar și mama a fost profesoară. Dacă tot e momentul dezvăluirilor, copilăria mea a fost marcată de multe lucruri extraordinar de frumoase, dar și de multă tristețe. Tatăl meu a fost implicat în „Procesul intelectualilor” de la vremea respectivă și au fost ceva probleme cu Securitatea de atunci și la scurt timp după ce a fost reținut, a și murit. A venit apoi Revoluția și am participat la Revoluție împreună cu colegii mei de la liceu, însă nu ne-am gândit niciodată să cerem nimic. Am rămas foarte surprinși când am văzut că unii oameni au avut anumite beneficii pentru faptul că au participat la Revoluție, noi nu ne-am gândit niciodată să cerem ceva, avem doar niște amintiri pe care le-am clădit acolo, amintiri care fac parte din noi.

Citește și: Ioana Voicu-Arnăuțoiu, violonistă și cercetătoare, fetița născută în Râpa cu brazi a partizanilor anticomuniști

Eu nu știu mare lucru despre „Procesul intelectualilor” și îmi pare rău că nu știu. Poate îmi povestiți puțin ce s-a întâmplat la vremea respectivă…

Nu aș vrea să vorbesc mult despre asta. Au fost o serie de intelectuali, printre care Andrei Pleșu și mulți, mulți alții, printre care și tatăl meu – nu aș vrea să uit pe nimeni, de aceea nu vreau să dezvolt subiectul – care au fost acuzați de subminarea puterii statului, la vremea respectivă. Și au urmat repercusiunile din anii respectivi.

Asta înseamnă că tatăl dumneavoastră a murit înainte de a ne câștiga dreptul la libertate la Revoluție…

Da.

Acasă sau în închisoare?

A murit în spital. A fost reținut, i s-a da drumul apoi și el a murit în spital. Eram prea mică să percep exact tot ce se întâmpla în jurul meu.

Și din cauza asta familia dumneavoastră nu a avut de suferit? Mă refer la repercusiunile Securității…

Nu a fost o perioadă simplă și cred că mamei mele i-a fost foarte greu pentru că se știe deja că procesul se repercuta și asupra familiei. A fost probabil marginalizată, dar așa cum spune mama, „principalul e să ai o meserie, să nu depinzi de nimeni”. Mama avea o meserie și lucrurile au mers pe un făgaș bun pentru noi două.

Diana Ionescu
Diana Ionescu, unul dintre promotorii campaniei de vaccinare

Dar cum ați ales Medicina?

Cred că a fost și ceva indus de către familie pentru că pe vremea lui Ceaușescu erau puține meserii potrivite pentru mine. Puteam să dau la Drept, să mă fac avocată și cred că mi-ar fi plăcut asta, însă nu aveam „dosarul” necesar și tocmai v-am spus de ce 😀. Puteam să mă fac profesor, dar părinții mei erau profesori și mi-au spus că doctorul este într-o clasă superioară. Mai puteam să mă fac inginer, dar pentru că eram foarte sfrijită nu mă vedeam acolo și nici nu mă prea pasiona. Mi-a plăcut foarte mult arta, am făcut Școala de Arte plastice, dar când i-am spus mamei în clasa a VIII-a că aș vrea să dau la Liceul Tonitza, mi-a zis: „Revino-ți, ce să faci la Tonitza?”. În liceu am întrebat-o: „Ce-ar fi dacă aș da la teatru?”. Răspunsul ei a fost scurt: „Peste cadavrul meu! Ai înnebunit?”. A fost foarte haios că băiatul meu când era în clasa a X-a mi-a spus: „Ce ar fi să mă fac actor?” 😀. De fiecare dată un părinte îi spune copilului lui: „O să vezi cât de greu este să fii părinte doar atunci când o să ajungi tu în postura aia”.

Așa puțin direcționată de la spate am ajuns aici.

Diana Ionescu
Nu există mândrie mai mare decât festivitatea de absolvire a propriului copil

Dar vă dați seama că dacă nu venea Revoluția nu aveați „dosar” nici pentru Medicină…

Nu aveam „dosar” pentru multe, dar cu toate astea am dus o copilărie foarte fericită. Am făcut liceul la Spiru Haret, am avut niște profesori senzaționali și am avut în preajma mea oameni frumoși. Dacă mă definește ceva este faptul că am avut noroc la oameni. Sunt oameni cu care sunt prietenă de la 12-13 ani și azi ne vedem cel puțin o dată pe lună toată gașca. Acum am la spital o echipă foarte faină împreună cu care am clădit lucruri la care nici nu visam în urmă cu câțiva ani, așa că, într-un cuvânt mă consider norocoasă.

Cum de ați ales specializarea și de ce pediatrie?

Specializarea nu e de pediatrie. ORL-ul e acea specializare și pentru adulți și pentru copii.

Diana Ionescu
O fotografie în timpul gărzii.

De ce ați ales să lucrați cu copiii?

Mi-a plăcut foarte mult să lucrez cu copiii, cu toate că la început nu eram foarte atrasă de idee. Așa a fost să fie. În vremea respectivă, când am dat examen de rezidențiat, așa s-a brodit să fie și dintre specialitățile pe care puteam să mi le aleg era oftalmologie, gineco și ORL. M-a ghidat puțin și socrul meu care era medic stomatolog. Eu am spus că iau gineco că era la modă la vremea respectivă. Socrul meu mi-a spus: „E o meserie foarte grea pentru o femeie, o să ai grijă și de mamă, și de copil, o să primești sute de telefoane noaptea – și acum le primesc, dar asta e altă poveste – așa că eu cred că cel mai bine ar fi să iei ORL sau Oftalmologie. La ORL ai trei organe, nasul, gâtul și urechea și gândește-te că dacă te sui într-un tren, de la un capăt la altul tot găsești pe cineva pe care îl doare gâtul, urechea sau nu respiră pe nas. E o specializare foarte bună pentru o fată”. Și l-am ascultat 😀

Ginecologia ar fi fost o specializare destul de comercială, foarte bănoasă…

Da, probabil că așa este. Cred că toată medicina dacă o faci cu băgare de seamă e grea și nu cred că există doctori buni și doctori proști. Există numai doctori în care pacientul are încredere. Și dacă pacientul are încredere în tine, ești doctor bun, dacă nu, nu. Iar asta am învățat de la profesorul meu de la Spitalul Colțea, sub îndrumarea căruia am fost și care mi-a marcat cumva existența. Așa că așa e cu toate specialitățile. Nu-mi pare rău că am luat ORL, cred că e o specializare foarte grea și ulterior mi-am dat seama că implică foarte multă învățătură.

Iar lucrul cu copiii mi-a plăcut foarte mult. Lucram la Spitalul Municipal și făceam gărzi la Grigore Alexandrescu și mi-a plăcut foarte mult să lucrez cu cei mici, mi-am descoperit o nouă valență, așa că am căutat să mă mut și să-mi găsesc un post la copii. Așa am găsit spitalul Victor Gomoiu, acum aproape 11-12 ani, unde era o secție foarte mică, în clădirea veche.

Dacă la examenul de Rezidențiat ați ascultat de socrul dumneavoastră, înțeleg că soțul dumneavoastră este tot medic. V-ați cunoscut în facultate?

Este medic stomatolog. Ne-a făcut cunoștință un prieten comun, un coleg de liceu. A fost o întâlnire aranjată, ca să spun așa 😀

Diana Ionescu
Diana Ionescu alături de soțul ei

Iar fiul dumneavoastră pe ce drum se îndreaptă?

Băiatul meu, Victor, este student la facultatea de Drept.

Cumva se întoarce la visul dumneavoastră din adolescență….

Cumva, da. Noi am încercat să-l aducem pe calea Medicinei și chiar glumeam în familie și îi spuneam: „dacă nu vrei să fii doctor, fă-te măcar stomatolog” 😀. Ne-a spus că nu-i place și s-a exprimat clar de multiple ori și ne-am dat seama că e foarte greu să faci zilnic ceva ce nu-ți place, așa că l-am lăsat să aleagă, cu mențiunea „dacă se poate, nu teatru” 😀.

Vă amintiți primul caz frumos, asta apropo de cazurile acelea „frumoase” ale dumneavoastră?

Au fost multe. După ce am luat examenul de rezidențiat, am făcut specializarea și doctoratul la Spitalul Colțea cu profesorul Cristian Popescu și acolo am învățat extraordinar de multe. Datorită domnului profesor, Spitalul Colțea a fost și este și azi foarte mult ghidat pe oncologie și îmi aduc aminte că în prima mea zi în spital, profu m-a băgat într-o operație de cancer de maxilar cu exenterație de orbită. Eu care credeam că ORL-ul este o specialitate ușurică și că o să merg într-un ambulator și o să mă uit în gâtul pacienților, m-am trezit într-o operație radicală de șase ore. Am venit acasă puțin șocată, iar de atunci au început cărămizile să se pună una peste alta.

Fiecare caz e un caz special. Am avut și copii foarte grav, dar nimic nu poate egala senzația aceea în care vezi că pacientului îi merge bine.

Diana Ionescu
Diana Ionescu și Horia Tecău

Îmi aduc aminte de primul meu caz de corp străin la un copil, la Spitalul Grigore Alexandrescu. Eram singură de gardă și a venit un copil foarte mic care înghițise un iPod. Pe vremea aceea nici nu știam ce înseamnă iPod și l-am întrebat pe părinte. Copilul avea o saturație foarte mică, respira zgomotos, am intrat într-o panică extraordinară, am zis „Tatăl nostru” de trei ori în gând, am încercat să sun câțiva colegi seniori, dar era weekend și nu a putut să vină nimeni să mă ajute. Am intrat singură cu anestezista, căreia i-am spus că îmi este foarte frică pentru că nu mai făcusem endoscopie la copii. Ea m-a încurajat: „Cât de greu poate să fie? Eu îți dau anestezie. Sunt două găuri: una pe unde respiră, una pe unde înghite, o să intri și o să poți să-l scoți”. Și așa a fost. Copilul a trăit și a fost o bucurie extraordinară și de la întâmplarea asta am rămas prietenă la cataramă cu anestezista.

Nu v-ați gândit niciodată să plecați din țară?

Ba da, cum să nu. Soțul meu a făcut un doctorat la Bruxelles și a primit foarte multe oferte de a rămâne acolo. A fost o cumpănă, dar nu știu să vă spun care a fost elementul esențial pentru care am decis să rămânem aici. Probabil rezistența aceea din munți, nu știu ce să spun 😀. Aveam aici cam tot ce ne trebuia, Victor era foarte mic și am crezut că avem o șansă aici. Și nu cred că regret că nu am plecat.

Dar există vreun regret în viața dumneavoastră?

Cred că există mai multe regrete, dar cred că acesta că nu am făcut mai mulți copii, e cel mai important.

Diana Ionescu
Diana Ionescu pasionată de călătoriile cu familia. Aici alături de soțul și fiul ei

Plângeți vreodată?

Da. De obicei nu sunt o fire plângăcioasă și chiar mă enervează plângăcioșii, dar la începutul pandemiei și în vremurile acelea în care era foarte multă disperare și nu se știa mare lucru, era foarte mult haos și viața parcă nu mai avea nici un reper de normalitate, mai bâzâiam în mașină, la volan. Plâng rar, dar în ultimul timp am plâns mai mult decât în ultimii zece ani și asta cred că din cauza stresului.

Am auzit o dată la un medic că Dumnezeu există în sala de operație. Ce spuneți?

Da. Am zis de mai multe ori că fiecare are Dumnezeul propriu și fiecare își clădește speranța pe ce crede el. Foarte mulți colegi de-ai mei sunt atei, dar cred cu tărie că fiecare avem Dumnezeul propriu.

Diana Ionescu
Diana Ionescu alături de familie și o parte din gașca de prieteni din liceu
read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO