Căutare

Share this article

Dana Craiu este, probabil, cel mai cunoscut neurolog pediatru de la noi, iar în ultimul timp a devenit o voce puternică în cel mai amplu proiect de susținere a chirurgiei epilepsiei la copii, Oameni mari pentru copii mici.

Dana Craiu are 53 de ani, iar în urmă cu 6 ani a devenit cel mai tânăr profesor universitar de la noi. Este soția nu mai puțin celebrului pediatru Mihai Craiu, iar fiul lor, Călin este unul dintre cei 30 de arhitecți acceptați la UCL (UK), dintre aproape 2.700 de candidați din toată lumea.

Epilepsia, ca toate celelalte boli ale creierului, ajunge foarte ușor într-o zonă a curiozității dar și a nesiguranței, a incertitudinilor. Deci cât știm și ce mai urmează să știm despre epilepsie?

Se cunosc multe despre epilepsie astăzi, poate nu totul. Dar ce știm sigur este că vorbim despre o boală a creierului și nu este nimic mistic, supranatural în producerea crizelor epileptice, ci este vorba doar despre descărcarea neuronilor cerebrali.

Obișnuiesc să le explic pacienților mei și să îi invit să-și închipuie că tot ce funcționează în corpul nostru (inima, creierul, nervii periferici) este pe bază de electricitate; toate informațiile sunt electrochimic codate și ele se transmit electric. Dar, dacă descărcarea neuronilor cerebrali, care se petrece în mod natural și uzual, atunci când vorbim sau mișcăm degetele, se face de-odată și într-o măsură semnificativ mai mare decât în mod normal, atunci se produce o criză epileptică, adică ceea ce vedem noi clinic.

Deci nu este nimic mistic aici.

Nici nu mă gândeam la asta, ci mai degrabă la enigmele pe care le păstrează încă această boală.

În fiecare zi se descoperă noi cauze, în special genetice, ale epilepsiei. Ce știm acum este că poate fi produsă atât de cauze structurale: tumori ori leziuni cerebrale, malformații, dar poate fi produsă și de infecții, de boli autoimune sau vasculare. Însă din ce în ce mai des descoperim că majoritatea epilepsiilor au cauze genetice.

Sunt o grămadă de gene cunoscute deja, știm o listă de peste 400 de gene care provoacă boala, dar sunt convinsă că suntem abia la început.

Ce rezolvă proiectul la care lucrați acum și de ce ați ales exact epilepsia?

Nu pot să spun că am ales-o eu sau m-a ales ea pe mine.

Sunt pasionată de epilepsie și pentru că mentorul meu, doamna profesor Sanda Măgureanu, iubea epilepsia și avea foarte multe cunoștințe despre această afecțiune. Eu, fiind lângă ea, am și învățat foarte multe lucruri, dar am și văzut foarte multe cazuri.

Am avut și oportunitatea, la începuturile formării mele, să câștig o bursă în Olanda, pentru studiul chirurgiei epilepsiei și video SEEG, unde am găsit un domeniu, în anii 2000, cu deja o tradiție de peste 50 de ani în chirurgia epilepsiei. Așadar, acolo am învățat foarte multe, iar acest lucru cred că a cântărit semnificativ în decizia ulterioară.

Când m-am întors, am dezvoltat primul laborator de video SEEG la noi în spital, la Obregia. Am lucrat efectiv doi ani de zile în acest loc și am învățat, am crescut, am studiat văzând pacientul și evoluția bolii în video SEEG, în fiecare moment.

Dana Craiu, neurolog pediatru, care pune la punct cel mai modern plan de intervenție chirurgicală la copiii epileptici

Modalitățile de chirurgie pe care le aplicam noi atunci erau altele decât cele pe care le avem acum: foloseam electroencefalograful la suprafață și mai foloseam montarea eclectrozilor dar tot într-un SEEG de suprafață.

Am tratat primii 20 de pacienți, împreună cu doamna doctor Irina Ogrăzeanu, în acest mod:  SEEG-ul intraoperator, iar ea opera în funcție de ce vârfuri găseam noi. La sfârșitul operației făceam din nou SEEG de control, pentru ca după aceea să putem „închide” operația. Efectul a fost că dintre cei 20 de pacienți, doar unul a mai dezvoltat crize.

Ce facem acum și ce a început doctorița Ioana Mândruță, ca pionierat în România, chirurgia epilepsiei cu electrozi plantați în profunzimea creierului, reprezintă o altă metodă, o altă filozofie. Practic poți „vedea” tridimensional rețeaua electrică implicată în crizele epileptice ale pacientului: de unde pornește criza și ce structuri sunt implicate.

Asta vrem să facem și la copii. Am vrea să putem folosi și în pediatrie această metodă, de mulți ani foarte populară în străinătate, și pentru adulți, și pentru copii.

Din când în când, doamna doctor Mândruță reușește să mai investigheze și câte un copil mai mare, dar cei mici nu primesc această investigație.

De ce?

Casa de Asigurări de Sănătate de la noi are niște reguli foarte clare care nu ni se aplică nouă. Noi suntem o secție de neurologie pediatrică și suntem captivi într-un spital vechi de neurologie și psihiatrie, care, între timp, s-a transformat în spital de psihiatrie, Spitalul Alexandru Obregia.

Suntem singura secție de neurologie pediatrică, dar nu avem ATI, neurochirurgie, pediatrie, nu avem celelalte secții care sunt necesare unei chirugii ale epilepsiei așa cum se face în străinătate.

Doctorița Mândruță face parte dintr-o secție de neurochirurgie de adulți, care se află într-un mare spital, multidisciplinar, iar la diverse niveluri există secții disponibile.

Și nu vă puteți muta acolo, la Municipal?

Nu. Noi am încercat să mergem în Spitalul Marie Curie, atunci când ei au anunțat că fac noua clădire. Între timp însă, după negocieri, îmbrățișări și bucurie, au realizat că toate secțiile lor vor rămâne în partea veche a spitalului. Iar noi nu încăpem, fiindcă suntem totuși, o secție foarte mare; am putea defini un spital de sine stătător cu ceea ce suntem acum.

Dacă ne întoarcem în timp și vă întreb de ce ați decis să alegeți neurologie pediatrică, ce mi-ați răspunde?

Eu am făcut Facultatea de Medicină Generală, deci pentru adulți. Spun asta fiindcă în acele vremuri existau două facultăți, iar pediatria era de sine stătătoare. Ele s-au unit mult mai târziu.

Când am terminat facultatea, deja eram căsătorită cu Mihai și mergeam să văd cazuri la el, la spital.

Când m-am apucat de învățat pentru rezidențiatul de medicină generală și am ales cardio, mi s-a părut îngrozitor de dificilă materia, așa cum era ea pusă în cărți. Atâtea amănunte, n-am înțeles nimic. Și mi-am zis: „vai, eu nu pot să învăț toate astea!” mai ales că știam cum sunt structurate cărțile din medicina pediatrică.

Valeriu Popescu, cel care scrisese volumele de pediatrie importante pentru rezidențiat, făcuse materia așa de clară și ușor de învățat! Așa că am decis să dau rezidențiatul în pediatrie.

Am dat examenul, l-am luat printre primii, am fost a 8-a pe listă, și am putut să aleg. De chirurgie nu putea fi vorba, fiindcă era o lume a bărbaților atunci și nu voiam nicidecum o luptă cu ei. Mai existau câteva specialități dintre care puteam alege ceva, dar până la urmă am discutat cu domnul profesor Manolescu, profesor de farmacologie la pediatrie și mentorul lui Mihai.

Profesorul Manolescu mi-a zis: „dragă, cel mai bine este să îți alegi o disciplină foarte îngustă, în care să poți ajunge foarte sus ca și cunoștințe. Altfel, o să înveți toată viața și nu o să fii mulțumită!”

Dana și Mihai Craiu, un cuplu de pediatri pasionați de munca lor

Așa că am ales neuropsihiatria, cum era atunci, pentru că anul următor, când s-au separat, am ales neurologia, pentru a rămâne lângă doamna profesor Măgureanu, pe care o știam din facultate și pe care o iubeam.

A fost minunat stagiul lângă ea, chiar și pentru un student. Era fascinant modul în care preda, în care vorbea cu pacienții și, mai ales, cum reușea să îi facă să accepte sugestiile ei terapeutice. Niciunul dintre pacienții pe care i-am văzut plecând din cabinetul ei nu era îndoit de ce i s-a recomandat. Asta mă fascina.

Dar cum este relaționarea cu copilul pacient?

Este o artă. Iar în neurologia pediatrică este cu atât mai importantă fiindcă micuțul trebuie să te accepte. Până și sugarul trebuie să facă asta.

Noi le spunem studenților noștri: „întâi trebuie să te joci cu sugarul!” Părinții se uită cam ciudat la noi când începem să ne scălâmbăim la copil, însă așa începem consultul, cu joacă. Iar la sugar se vede imediat dacă te-a acceptat ori nu.

Când îl pui pe pat stă strâns ca un gândăcel, mai ales că este naturală reacția de apărare față de un străin, deci un potențial agresor. Iar când începi să te joci cu el, îl vezi că începe să te împingă cu piciorul. Acela e momentul în care știi că a consimțit să te apropii de el. Abia atunci poți să începi examinarea neurologică, pentru a putea vedea reflexe, simetrie, adică lucrurile cele mai fine din comportamentul lui.

Aveam emoții la început, la fiecare pacient. Mai ales când primeam sugari, mi-era „frică”, dar acum îmi plac cel mai mutlt, fiindcă mi se pare cel mai ușor de relaționat cu ei.

Cât de mult v-a ajutat experiența interacțiunii cu propriul copil în munca de cabinet?

Copilul l-am făcut devreme, nu aveam experiență de cabinet. (râde)

Aveam 27 de ani când s-a născut Călin și eram în primul meu an de rezidențiat. A fost un copil foarte dorit, a apărut după 5 ani de căsătorie.

Cum ați integrat mămicia în programul de medic la început de carieră, doritor să facă treabă bună?

Ne-a ajutat mult mama. Fără ea nu știu cum aș fi reușit să ne descurcăm. Ar fi fost foarte greu pentru copil, fiindcă dacă noi, și eu, și Mihai, am fost dedicați meseriei noastre, aveam puțin timp de dat copilului. Acum îmi dau seama că ar fi fost mai bine să-i dedic mai mult timp lui Călin.

Din fericire, mama s-a mutat la București, într-o garsonieră chiar lângă noi, și venea dimineața și pleca seara. Era ca la serviciu.

A fost un moment delicat când s-a îmbolnăvit bunicul și a trebuit să meargă mama să aibă grijă de el, iar noi am angajat o femeie care făcea de toate: curățenie, mâncare, plimba copilul, făcea totul.

Am avut mare noroc cu ea, fiindcă a fost foarte bună și blândă cu Călin.

Eu îi dădeam tot salariul, cu tot cu gărzi, și-i făcusem și carte de muncă. Iar când Călin a împlinit 3 ani și a putut merge la grădiniță, femeia mi-a zis: „doamnă, am găsit un serviciu mai bine plătit decât la dumneavoastră, sunt vânzătoare la Obor”. Deci, ca vânzătoare la Obor câștiga mai bine decât mine, medic.

Călin, fiul Danei și al lui Mihai Craiu, pregătit de balul de absolvire a Liceului Mihai Viteazul

V-ați gândit vreodată să vă apucați de altceva?

Da, chiar din primul an de facultate.

Aveam o fostă colegă care se făcuse coafeză-manichiuristă și care câștiga bani de nu știa ce să facă din ei, iar eu nu aveam cu ce să-mi cumpăr bilet de tramvai. Îmi dădea mama. Să nu mai spun că tot mama ne-a gătit cât am stat în facultate; ne dădea toată pensia ei.

Era stânjenitor pentru noi, în primii ani de viață împreună, fiindcă munceam amândoi, și eu, și Mihai dar nu aveam de niciunele. Am avut noroc că locuiam în casa bunicului lui, pe care ne-o dăruise nouă. Practic aveam unde să locuim, iar mâncarea și banii de necesități îi luam de la mama.

Însă ne-am dorit foarte mult să facem meseria asta. Ne-a plăcut și încă ne place. Suntem niște idealiști amândoi.

De fapt, medicina, iar asta o spun toți colegii mei medici, este o meserie vocațională. Știi că nu vei câștiga bani încă din momentul în care ajungi la facultate.

Asta nu este o meserie în care, în primul rând, câștigi bani. Aici satisfacțiile vin din alte lucruri: ajuți semenii, poți dezvolta anumite tratamente ori lași ceva în urma ta.

Sigur că la vârsta mea și muncind cu disperare am promovat, am ajuns destul de repede să fiu profesor universitar, în 2014, și am fost unul dintre cei mai tineri profesori. Aveam 47 de ani. Pentru România, unde numai matusalemicii ajungeau acolo, este o performanță. Însă eu am reușit să public foarte mult, să fac parte din studii europene și am avut o pistă bună de promovare.

A meritat?

Eu zic că da. Nu pot să spun că-mi pare rău de ce am făcut.

Depinde întotdeauna de ce-ți alegi: o viață liniștită sau să faci ceva pe plan profesional. Eu am ales al doilea drum. Sigur, copilul meu nu a fost fericit, dar acum și el muncește la fel.

Călin nu a făcut medicină, tocmai pentru că ne-a avut pe noi ca model și ne-a spus că el va face altă meserie, fiindcă el vrea să aibă viață! Și a ales arhitectura.

A terminat la Sheffield, în UK, a făcut primul an de practică, iar acum va începe masterul la UCL. A fost unul dintre cei 30 acceptați din 2.700 de candidați din întreaga lume. Deci suntem foarte mândri de el. Și va munci, fiindcă a ales un master de 1 an, când putea să aleagă să facă aceeași materie în 2 sau 3 ani.

Nu v-a izbit un pic atunci când v-a spus că nu vrea medicină din cauza dumneavoastră?

Ba da, fiindcă mi-am dat seama că are cumva dreptate. Altfel văzând lucrurile nu prea îi dau dreptate, fiindcă orice meserie ai face, dacă vrei să o faci bine, trebuie să muncești. Mult.

Acum îl văd că muncește zi și noapte pentru proiecte, nu se oprește nici în weekend-uri, nu se duce nicăieri și realizez că face exact ce a spus că nu va face.

Are noroc că are o prietenă care este la fel de „interior”, ca și el. Așa că se înțeleg, Slavă Domnului!

Mama dumneavoastră ce profesie avea?

Mama a fost inginer chimist și a insistat foarte mult ca eu să nu fac medicina. Îmi spunea: „toată viața ta n-o să ai familie, doar o să înveți și o să muncești!”. Și a știut bine ce mă aștepta. „Fă altceva!”, a zis. „   Uite, fă chimie alimentară!”, ceea ce ar fi fost o alegere extraordinară, mai ales în acele vremuri comuniste, când nu aveam mâncare.

Dar până la urmă am ținut-o pe-a mea și am mers la medicină.

De la grădiniță am decis că mă fac doctor și nu m-am mai râzgândit! (râde) Era și poezia aceea: „eu mă duc la grădiniță să mă fac o doctoriță!” Făceam injecții păpușilor, deci eram foarte hotărîtă cu treaba asta.

Dana Craiu, neurolog pediatru

Aveați pe cineva medic în familie?

Nu, pe nimeni. Și vă dați seama că nu mi-a fost deloc ușor să concurez cu atâția copii ai unor medici de prin toată țara.

Tata ce muncea?

Tata a fost inginer și terminase întâi ASE, apoi a făcut și Facultatea de Mașini Agricole, foarte la modă în acea perioadă. El a lucrat mult în Ministerul Agriculturii.

Cum erau? Mai degrabă exigenți sau îngăduitori?

Mama era modelul exigenței în casa noastră. De altfel și cu fiul meu ea a distribuit regulile: ce se face, cum se face, cum se stă la masă. (râde) Dar tata, cu mine cel puțin, a fost părintele care mă ținea în palme, și la propriu, și la figurat.

Am avut o simbioză noi doi și mi-a fost foarte bine cu un tată ca el.

Nu cred că exista ceva ce să-mi doresc, iar el să nu facă. Îmi explica, îmi arăta, mă lua lângă el. Mă rog, el și-a dorit să aibă băiat, dar nu știu cum s-a făcut că, până la urmă, ne-am lipit atât de tare încât cred că a priceput că nu ar fi avut o relație la fel cu un băiat.

Eu știam de la 5 ani cum se schimbă bujiile și în câți pași se repară un motor, fiindcă tata mă lua pe lângă el. Mă lua lângă el când schimba un bec, o priză sau când repara chiuveta. Deci am fost antrenată de mică. Știu să fac cu mâna mea orice.

Mama ce părere avea despre aceste îndemânări ale dumneavoastră?

Nu știu, cert este că mama a avut întotdeauna două mâini stângi. Nu știa să repare nimic, poate și pentru faptul că tata era atât de priceput.

Eu cred că l-am moștenit în multe lucruri, inclusiv în ambiția de a rezolva și de a nu se lăsa bătut. Cum zice el: „dacă te dă afară pe ușă, intri pe fereastră!”

Iar zicala de la tata a fost completată de o alta, care venea de la profesoara mea, doamna Măgureanu: „dacă bătălia pare pierdută, mai încearcă o dată!”. (râde) Era același lucru, spus cu alte cuvinte.

Iar aceste îndemnuri cred că m-au provocat să nu mă dau bătută nici cu chirurgia epilepsiei.

Acum ne zbatem să acoperim prin Casa de Asigurări consumabilele pentru aceste intervenții de implantare a electrozilor. Aparatura ne-am cumpărat-o singuri, iar în acest moment încercăm să adunăm fonduri pentru a plăti aparatul de termocoagulare, din care am reușit să achităm doar jumătate.

Deci avem aparatura și trebuie să trecem la ultima parte, achiziția electrozilor, care, pentru fiecare pacient, pot să coste între 6.000 și 10.000 de euro. Deci devine destul de costisitor. Dar, fiind singura metodă curativă, încercăm să acoperim aceste costuri și să realizăm intervențiile.

De curând am realizat, prima intervenție din Europa pentru un copil de 10 zile, care avea zilnic zeci de crize epileptice, minimum 5 pe oră. L-am internat și, pentru că avem în țară niște neurochirurgi foarte buni, unul este Sergiu Stoica, iar celălat este Sorin Târnoveanu, am luat legătura cu Cătălin Crstoveanu, de la Marie Curie, unde există o secție de ATI extraordinară și l-am operat. Acum, copilul nu a mai făcut nicio criză și este bine.

Asta este lupta noastră acum: să dăm cât mai multor copii această șansă. Aici, la noi în țară.

read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO