De la cântăreț la căutător de mistere ezoterice: Cum a renunțat la muzică un artist promițător pentru a-și găsi sensul vieții

Poezia a continuat la mine în mod inconștient, am scris sub inspirația duhurilor rele, alteori sub pronia dumnezeiască, așa a devenit o poezie ciudată, cred. Dar, mai târziu, după „Boemia unui Mort”, aparițiile în reviste de literatură și alte proiecte editoriale, am început să văd poezia altfel, găsindu-le și alte sensuri celor pe care deja le scrisesem. Mai ales, văzând că recenzorii înțeleg diferit lucrurile, m-am pus pe studiat și am descoperit, prin 2021, că poezia este parte a religiei, adică a refacerii legăturii omului cu Dumnezeu. Și dacă o poezie nu tinde spre asta, nu poate fi socotită drept artistică, ci se consideră doar o strălucită analiză intelectuală, cel mult, după cum am învățat de la Andrei Tarkovski.

Alții, care m-au convins de asta, au fost Albert Einstein, Nichita Stănescu, Dumitru Stăniloae, Sofronie Saharov, Savatie Baștovoi, Ioan Alexandru, Zoe Dumitrescu Bușulenga, Anton Pann, Mihai Eminescu și Sfinții Părinți. Apoi, empirismul actului artistic, muzical și poetic, m-a făcut să mărturisesc aceea că „arta este o colaborare între Dumnezeu și artist. Și cu cât face artistul mai puțin, cu atât mai bine”, după cum spunea André Gide.

De la Mihai Eminescu nu știu ce am luat, concret. Dar sigur artistul nu poate fi considerat pentru tehnica sa. Mai exact, tehnica și procedurile nu ne fac artiști, ceea ce este valabil în poezie, muzică și în toate actele artistice. Fără inspirație, nu ar putea exista artă, întrucât arta nu este ceva din lumea aceasta, deci nu se poate concepe doar din pasiune, care este proprie instinctului, automatismului și purului biologism ale omului teluric. În lipsa inspirației autentice, adică revelației supranaturale sau harismelor necreate, după cum vrem să socotim, artistul poate avea distorsiuni serioase în raportarea sa la cosmos, personificând materia și dezvoltând ideologii felurite, ajungând să se confunde cu materia, abolindu-și valoarea personală.   

Artistul are menirea să se ridice deasupra complexelor, instinctelor și frustrărilor, artistul trebuie să fie liber și să nu își supună creația unor cereri de consum și de piață, altfel vorbim despre un surogat. Smerenia este condiția unui artist autentic, căruia i se rânduiește misiunea preoțească de a reface lagătura sa și a oamenilor cu Dumnezeu. Altfel spus, trebuie să avem în vedere viziunea lui Nichita Stănescu, care ne spune că „Poetul este aidoma unei moașe de țară care ajută femeia pe câmp să nască. Dar a confunda moașa cu miracolul nașterii ar fi un cîntec al surzilor. Un poet este cu atît mai măreț cu cît cei care-l citesc nu pe el îl descoperă, ci pe ei înșiși”, iar acestea sunt mărturisite de Mihai Eminescu în opera sa, cu care eu rezonez.      

Claudiu Dumitrache: „Nu e obligatoriu să vezi lumea pentru a o înțelege, dar este un mod de a o aprofunda”

Aristul trebuie să păstreze verticala, prin smerenie și discernământ, ajungând să afirme ca Eminescu: „credința zugrăvește icoanele-n biserici”. Albert Einstein nu putea să vadă un om de știință autentic fără o credință profundă. Deci, cu atât mai mult un artist nu poate fi considerat în lipsa credinței. Și, tot geniul cel din urmă mai observă că „cu greu ar putea fi considerată arta de astăzi ca expresia unei tendințe către Dumnezeu”, pentru că rațiunea artei este, după cum ne asigură Andrei Tarkovski, rugăciunea.         

A specula alt sens al poeziei și artelor, fără a merge pe mărturia elitelor și geniilor lumii, pe această tradiție la care s-a trudit și care s-a protejat până și cu prețul vieții multora, omul nu poate înainta și civilizația își pierde sensul înalt, de noblețe și bune moravuri. Psihologul și etnomuzicologul Constantin A. Ionescu ne-a asigurat că artele nu se pot aprofunda „fără să ai o pregătire spirituală și psihologică de bază”.  

Și, privind la lumea de azi, în care arta constă în a face bani și dezvoltarea personală în a fi drogat de amorul propriilor apucături rușinoase, Mihai Eminescu ne clarifică, spunând că aceste curente și idei nebunești, care au ajuns să fie puse deasupra geniilor și științelor autentice, sunt bune „numai să aibă puterea de-a aprinde imaginația mulțimii și de-a o duce pe calea aceea care n-o conduce pe ea spre bun trai, spre muncă și adevăr, ci care poate ridica o pătură nouă de oameni în sus, o pătură tulbure, despre care să nu știi bine nici ce voiește, nici ce tradiții are. Un singur remediu există în adevăr în contra acestor rele, dar trebuie aplicat cu toată rigoarea, cu tot exclusivismul: munca, acest corelat mecanic al adevărului; adevărul, acest corelat intelectual al muncii. Dar muncă, nu nimicuri, nu mânare de muște la apă; și adevăr, nu fraze lustruite și negustorie de vorbe”.

Alții ar spune că nu se discută gusturile, ceea ce poate fi comod pentru unii. Invocând această replică, scapă ușor de rușinea ignoranței și auto-suficienței lor. Însă gustul se formează în urma consumului și educației. Sunt slabe șansele să poți vedea și aprecia frumosul poeziei sau artelor dacă singurii autori citiți au fost ai unor titluri ca „Arta Persuasiunii”, „Scretele Întregii Vieți” și „Așa grăit-a Zarathustra”. Fascinat sau drogat de cele din urmă lucrări menționate, cel mai probabil, te poți considera reîncarnarea lui Dionisos, Buddha sau Aristotel.

Până la 21 de ani ai călătorit pe trei continente și ai susținut aproape două mii de spectacole. Ce locuri și ce experiențe au fost printre cele mai frumoase pentru tine? Dar dintre cele mai triste?

Au fost visuri împlinite devreme, nu mă așteptam, deși îmi doream, ca orice tânăr, să văd lumea și, în special, Statele Unite. Nu e obligatoriu să vezi lumea pentru a o înțelege, dar este un mod de a o aprofunda, după cum se zice și în înțelepciunea lui Isus Sirah. Cea mai importantă experiență este recentă, de anul acesta, când am călătorit la Muntele Athos. Acolo m-am putut neutraliza, m-am putut cunoaște pe mine, mi-am putut vedea neputința, întunericul și urâciunea. Locul favorizează acestea, deși ele se pot realiza sau conștientiza în cămara oricărui om sincer cu sine, în liniște și în rugăciune. Am petrecut cel mai mult timp la chilia părintelui stareț Pimen, de la Schitul Lacu. Aici am aflat cuvinte și tăceri de folos, de la părinții Pimen și Theologos, dar și de la mai mulți monahi și frați aflați în ascultare și luminare. Dar cuvintele nu pot descrie trăirea.   

„Memorarea și înțelegerea informațiilor noi la elevi, dar și la oricine, sunt condiționate de emoția și interesul pe care le au aceștia față de cel care emite sau predă informațiile”