De la IMGB, la investigații care au răsturnat sisteme după Colectiv, Mirela Neag, jurnalista de la Libertatea care a scris, împreună cu colegii ei, istorie - LIFE.ro
Mergi la conținut

Mirela Neag este jurnalist de investigație și o știm după semnătura din anchetele legate de Dosarul Rizzi, de Gala Bute, de corupția din sistemul de sănătate care a ieșit la iveală în urma incendiului de la Colectiv.

De ani de zile, o vreme cu discreție desăvârșită, Mirela Neag a semnat, alături de Cătălin Tolontan și de Răzvan Luțac, articole de presă care au răsturant sisteme, cutume, care au semnalat corupția și au dus oameni puternici în fața judecătorilor. Iar această perseverență are în spatele ei o consecvență față de un principiu ce pare, pentru unii, desuet: adevărul cu orice preț.

5 ani de la incendiul din clubul Colectiv. Cum te uiți tu acum la această perioadă? Cu mânie, cu frustrare, cum?

Mirela Neag: Când aud că au trecut 5 ani mă blochez un pic, fiindcă eu, împreună cu colegii mei, Cătălin Tolontan și Răzvan Luțac, am lucrat continuu și am publicat numeroase informații care continuă să apară. O dată la câteva luni mai aflăm ceva ascuns despre Colectiv, iar pentru noi timpul pare că nu s-a scurs atât de repede ca în realitate.

Sincer îți spun că dacă atunci, imediat după tragedie, am trecut și eu printr-o grămadă de emoții de toate facturile, care m-au răscolit și m-au revoltat, acum încerc să nu mă las influențată de trăiri care vin firesc după ce aud că procesul nu e încheiat, că apar încă lucruri noi, care ni se dezvăluie fiindcă vreau să ne păstrăm luciditatea, obiectivitatea, să nu mă las să alunec într-o parte sau alta.

Anul trecut, când am intrat în posesia filmării pompierilor din timpul intervenției la clubul Colectiv, imediat după tragedie, a fost unul dintre momentele în care am trăit la intensitate maximă ce am văzut, dar, în același timp, a fost nevoie să mă detașez ca să pot lua o decizie.

Prima oară, Cătălin Tolontan m-a lăsat pe mine să mă uit la film. Singură.

Pentru mine, filmul a fost șocant, fiindcă nu cu mult timp înainte văzusem filmările de pe cele 4 camere de luat vederi din interiorul clubului. Proprietarii locului ni le puseseră la dispoziție. Nu mi-a venit să cred că incendiul, din momentul în care a izbucnit focul și până s-a stins, a durat mai puțin de un minut, adică 55 de secunde.

Când am văzut filmulețul, primul lucru șocant pentru mine a fost că știam, văzusem înainte că focul se stinsese dinainte să sosească pompierii, iar aceștia practic alergau haotic, dintr-un loc în altul, complet lipsiți de vreo organizare la fața locului și, mai ales, niciunul nu se uita în jos, spre victimele care agonizau pe asfalt. niciunul nu a acordat primul ajutor. Și am stat să caut legislația, care sunt obligațiile pompierului după ce se stinge focul.

După ce focul este stins prima lor misiune este să ofere primul ajutor victimelor și vedeam că tot victimele, cei care se puteau mișca, îi ajutau pe cei care cereau ajutor.

După ce am văzut filmulețul, Cătălin m-a întrebat despre prima mea impresie. Și i-am spus. Apoi el i-a dat filmulețul colegului meu, Răzvan Luțac, să-l vadă și să spună ce crede. Apoi filmul a ajuns la alți colegi și la specialiști, iar la sfârșitul acestui proces am tras o concluzie,  fiindcă ne doream să nu se strecoare vreo greșeală.

Ce-ar însemna o greșeală de acest fel într-un material jurnalistic?

Mirela Neag: O greșeală ca asta ar putea fi fatală, mai ales pentru noi, care am mers serios pe investigații în ultimii ani. Iar toată munca noastră de până atunci se năruie, pentru că cititorul și-ar pierde încrederea în noi, ceea ce este daună majoră.

Pe de altă parte, publicarea acelui film a stârnit reacții virulente, adesea contradictorii.

Mirela Neag: Vreau să-ți spun că am făcut ședință de redacție atunci, iar părerile au fost la fel de împărțite. Unii au spus că filmul este prea dur, alții s-au întrebat ce câștigăm dacă publicăm acest video, fiindcă ulterior am primit reacții chiar și de la colegii din presă, despre interesul nostru legat de această publicare. Noi am protejat chipurile victimele, rănile, orice ar fi furnizat un indiciu legat de identitatea lor, iar eu am susținut în tot acest proces ceva ce cred sincer: indiferent de cât de dur este un adevăr, el trebuie spus fiindcă numai așa se poate repara un rău făcut și doar așa cei ce vin după noi pot trage o lecție din asta.

Mirela Neag, un jurnalist de investigație reputat

În dezbaterile din redacție am spus că munții de cadavre de la Auschwitz sunt în toate cărțile de istorie și apar în continuare în filme și documentare. Fiindcă acea tragedie nu poate fi trecută în uitare.

Dacă acele documente apar și acum, și acest filmuleț trebuie publicat așa cum este, pentru ca lumea să afle adevărul. Altfel nu învățăm absolut nimic dacă încercăm să protejăm autorități, cetățeni sau colegi din presă.

Pe de altă parte, dacă mă gândesc la reacții și comentarii lăsate la finalul unui articol online sau pe rețelele de socializare, aș zice că ele, de fapt (și mă bazez aici pe un studiu pe care l-am făcut noi în urmă cu vreo 6 ani) ele vin din partea unui număr foarte mic de cititori. Concluziile acelei analize ne-au arătat că doar 1% din cititorii unui articol scriu un comentariu. Atunci am tras concluzia că acele comentarii nu sunt cu adevărat relevante, deși la început să știi că acele reacții te afectează foarte tare.

Dar dincolo de ce simțeam eu atunci, să știi că totdeauna am militat pentru libera exprimare a opiniilor.

Chiar dacă sunt denigratoare?

Mirela Neag: Chiar și așa. Noi toți avem nevoie să știm că ne putem spune părerea. Iar eu, după 25 de ani de presă, am învățat acest lucru: să respect și opinia celuilalt.

Întotdeauna am avut doi stâlpi de susținere în meseria mea: informația pe care o ofer cititorului să fie corectă și de interes public. Dacă aceste două condiții au fost îndeplinite, am mers înainte, indiferent de comentarii sau de reacții.

Cum ți-a folosit expunerea publică din ultima vreme, participarea în documentarul Colectiv, care, iată, este propunerea noastră pentru premiile Oscar?

Mirela Neag: Când am început să publicăm, împreună cu Cătălin Tolontan, investigațiile, iar prima de răsunet a fost cea cu dosarul Rizzi, după care a urmat Gala Bute și ulterior, în ultimii 5 ani, anchetele din sistemul de sănătate și de corupția din interior, Cătălin era „putătorul de cuvânt” al acestor materiale de presă.

Mirela Neag, împreună cu Cătălin Tolontan

Doar că de la un punct încolo el a zis: nu mă mai lăsați numai pe mine să „fur” imaginea pentru că nu e corect față de voi. O vreme mă tot suna și-mi spunea că au cerut interviu sau o reacție cei de la Antena1, Realitatea Tv sau ProTv. Și eu refuzam sistematic, fiindcă expunerea la tv nu m-ar mai fi lăsat să-mi fac munca de teren. În plus, nu mă deranja absolut deloc să vorbească numai el în numele noastru.

Rezistența mea nu a durat multă vreme, așa că de la un punct a trebuit să accept să apar și eu. Dar foarte rar. A venit filmul Colectiv și nu am bănuit o clipă amploarea pe care o va căpăta. Credeam că va fi un documentar cum au fost și altele și că va trece oarecum neobservat. Or, acum, când îi văd dimensiunea popularității nu aș zice neapărat că-mi convine.

De ce?

Mirela Neag: Din simplul motiv că era o vreme când făceam teren și nu mă știa nimeni, intram în spitale și-mi puteam face meseria nestigherită. Acum mă mișc un pic mai greu și trebuie să apelez la multe alte tertipuri. (râde)

Cum ai decis să fii ziarist?

Mirela Neag: Eu întotdeauna am vrut, de când eram mică, să devin polițistă. (râde)

Dar părinții mei, în special tata, s-au opus să urmez o școală militară după liceu și m-au îndemnat să merg la facultate. Le-am ascultat sfatul, nu contest, dar mi-am spus atunci că, după ce voi termina facultatea, voi face tot ce mi-am dorit, adică polițistă.

MIrela Neag,stânga, împreună cu cea mai bună prietenă a ei, Lizica

Am ales la întâmplare o facultate la care să dau. Prietena mea cea mai bună, Lizica, a intrat la metalurgie și m-am dus și eu cu ea, dar am dat examen la seral, fiindcă mi-am zis că, dacă tot nu fac școala vieții mele, măcar să pot munci, să am banii mei să-mi pot face planurile de plecat pe munte, sporturi și ce mai făceam eu în acele timpuri.

Și m-am angajat la IMGB, ca forjor termist, unde îmi era șef Bogdan Enoiu. Acolo m-am ocupat de tratarea termică a pieselor pentru reactoarele de la Cernavoda, de pildă. (râde)

Cum ai scăpat de acolo?

Mirela Neag: Am fost în prima șarjă de șomeri ai României, în 1990.

Ai ieșit în piață în 21 decembrie?

Mirela Neag: Sinceră să fiu, în vremea aia aveam alte priorități: mă interesa să plec pe munte, să schiez și trebuia să mă pregătesc pentru Revelion. Aveam un salariu extraordinar de bun ca forjor termist (râde) și aveam bani să colind munții.

Făcusem aranjamentele să plecăm la Balvanyos, eu și cu mai mulți stundeți de la politehnică, iar în ziua aceea eram pe Lipscani, unde căutam nasturi pentru o fustă. Așa m-am trezit în agitația ce se crease în centru.

Mă miram de ce nu găsesc niciun magazin deschis pe Lipscani. (râde)

Cu cine ieșeai pe munte?

Mirela Neag:  Cu prieteni de la facultate.

E vreo persoană publică între ei?

Mirela Neag: E cineva dar nu pot să-ți spun numele. Nu e în politică, dar este un bun profesionist în administrația publică. De fapt, ca toți cei din generația mea, nu ne-am dus în politică și acesta este și marele meu regret, ca decrețel, că nu am reușit să dăm un lider.

Dar ați reușit să răsturnați câțiva dintre ei!

Mirela Neag: Da. Dar uite că cea mai numeroasă generație nu a reușit să dea un lider. Toți ne-am retras, ne-am văzut de muncă, majoritatea ne-am dus în privat, fiecare a vrut să-și facă bine treaba, am tras pe rupte și ne-am trezit părinți, le-am oferit lor ce ne-a lipsit nouă și iată-ne la 50 de ani, uimiți că ne pleacă în străinătate copiii fiindcă noi am uitat să le oferim o țară.

Poate fi un eșec al decrețeilor.

MIrela Neag, împreună cu coelga ei, Andrada Lăutaru

Când am primit preavizul și vestea că vom fi șomeri, prima generație de șomeri ai României, mulți dintre cei din jurul meu pângeau. Iar Bogdan Enoiu mi-a spus atunci: „pleacă, nu te uita în urmă! În curând o să te urmez și eu!”

Exact cum văzusem în filmele americane, a doua zi mi-am luat România Liberă, iar în ultimele zile de serviciu la IMGB am luat de-a fir-a păr toate anunțurile de locuri de muncă. Unul mi-a atras atenția: „firmă româno-americană, angajăm culegători de texte (să cunoască dactilografie)”. Eu habar n-aveam ce însemna culegător de texte, dar știam să dactilografiez. Așa că m-am dus la ei, chiar atunci. M-am urcat în metrou și am pornit spre centru. Era o companie ce se numea Jordan.

Calculatoarele noastre din acea vreme erau acele dulapuri Felix. Or, aici lucram pe MacIntosh, în niște birouri noi, frumoase, cum văzusem în filmele americane. Eu, venită de la IMGB, dintr-o secție unde navigam printre cuptoare, iar pe jos aveam pământ bătătorit, îți dai seama că am rămas uluită.

Am dat proba, mi-au mers degetele bine și m-au întrebat de când pot merge la ei. Iar când le-am spus că mai aveam două săptămâni de preaviz la IMGB mi-au propus tura de noapte, fiindcă aveau foarte multe comenzi de tehnoredactare de reviste.

Am început munca la ei și o vreme a fost haos, fiindcă ziua eram în fabrică, iar noaptea eram la ei. Ațipeam o oră și o luam de la capăt. După câteva zile nu mai știam pe ce lume mă aflu. Dar într-o săptămână la americani am câștigat cât luam într-o lună la IMGB, unde, zice-se, aveam un salariu mare.

Am învățat să tehnoredactez, am terminat facultatea, apoi am mers în redacția cotidianului Meridian. Acesta și Cotidianul erau singurele publicații din România tehnoredactate computerizat.

Acolo am fost culegător de texte, apoi redactor, iar când a apărut nevoia de corespondenți la departamentul de sport, m-am oferit să scriu. Aveau nevoie de cineva care să cunoască volei și baschet și care să poată semna niște cronici. Așa că am acceptat, iar zilele de sfârșit de săptămână le petreceam la meciuri de handbal, de baschet, de volei de unde veneam cu texte pentru ziar. Iar două luni mai târziu am devenit redactor la acest departament și după o jumătate de an eram deja la departamentul politic, unde m-am îndrăgostit iremediabil de acest domeniu. Acolo am fost acreditată pe Camera Deputaților.

Mie mi-a plăcut toată viața sportul.

Mirela Neag, pe pârtie.

La 6 ani m-am dus singură și m-am înscris la baschet. Tot atunci mi-am dorit costum de schi, care costa cât o jumătate de salariu. Dar am plâns, mi-am implorat părinții, încât în final au făcut un efort și mi l-au cumpărat. Cu toate astea însă am schiat prima dată cîțiva ani mai târziu, când mi-am luat primul salariu, m-am urcat în tren, m-am dat jos la Bușteni, mi-am închiriat o pereche de schiuri, m-am pus pe ele și am învățat, singură, să schiez.

E ceva oare ce nu ai făcut singură?

Mirela Neag: Totdeauna am făcut ce-am vrut.

Povestea cu polițista de unde crezi că venea?

Mirela Neag: Nu știu. Poate din familie. Întotdeauna mi-am dorit să prind hoți.

Am terminat facultatea, eram jurnalist deja, iar asta mi-a ocupat toată mintea, iar orice oportunitate de admitere la Poliție era amânată de la un an la altul.

Tatăl tău unde lucra?

Mirela Neag: Tata a fost militar de carieră în structurile ministerului de interne.

Ce-ți aduce bun, ce-ți aduce rău tipul acesta de investigație jurnalistică pe care îl faci tu?

Mirela Neag: Nu știu ce ar putea fi rău aici. Să zicem că ar fi niște amenințări, telefoane, presiuni care, îți dai seama, nu mă lasă indiferentă. Dar, sincer îți spun, niciodată nu au reușit să mă sperie atât de mult încât să mă descurajeze, să mă determine să renunț. Au fost momente când mi-a fost teamă, dar nu îndeajuns cât să fac un pas în spate.

Le-am și spus multora care mă întreabă: în momentul când mi se va face frică atunci voi renunța la jurnalism.

Când a fost situația delicată?

Mirela Neag: Au fost mai multe situații delicate: și la Rizzi, și la gala Bute, și cele legate de Colectiv. Presiuni de tot soiul. Le-am discutat cu Cătălin și cu colegul meu, Răzvan Luțac, de fiecare dată și am mers înainte.

Iar bunele pe care ți le aduce munca asta?

Mirela Neag: Satisfacția. Când ajunge la noi un document important, când avem o informație prețioasă simți adrenalina. De fapt, cred că simt ce simte fiecare om care face ce-i place. Iar pentru asta sunt un om norocos.

Cine te-a făcut așa justițiară?

Mirela Neag: Cred că de când mă știu eram așa. De mică, fiindcă eram responsabilă cu piața, cu toate cumpărăturile, dacă vedeam vreun vânzător să mă păcălească mă revoltam și greu mi-ar fi închis gura. Și am rămas la fel. Dacă văd că încearcă cineva să mă păcălească și cu două roșii stricate, nu mă las.

Așa mi se pare corect: să spui în gura mare un lucru pe care nu-l vezi în regulă. Nu trebuie să-l accepți, oricât de mărunt ar fi el. Părinții noștri au greșit, dar nici ei nu au știut să-și apere drepturile. Și nici pe noi nu ne-au învățat. Probabil din acest motiv și tranziția asta a fost atât de grea, iar politicienii și-au bătut joc de 30 de ani de acest popor, care nu a fost niciodată învățat să-și apere drepturile.

Ce ai făcut cu sporturile pe care le-ai început?

Mirela Neag: Baschetul a rămas, pentru mine, marea pasiune. Din păcate a trebuit să renunț, fiindcă antrenorul de la clubul meu a renunțat la echipa de fete și a rămas doar cu cea de băieți.

Cu echipa de volei am ajuns în liga întâi și doi ani de zile am făcut atletism de peformanță, dar când am ajuns la liceu am renunțat pentru volei. Iar în clasa a XII-a am renunțat și la volei fiindcă programul meu era deja infernal: dimineața eram la serviciu, seara eram la ore, deci când aș fi putut ajunge și la antrenamente?

Când ai simțit că l-ai făcut mândru pe tatăl tău?

Mirela Neag: Cu articolele despre gala Bute. Aceea a fost o investigație care a durat câțiva ani, iar tata a asistat la toate eforturile mele, la toate frământările.

Apoi tata îl vedea pe Tolontan la televizor, vorbind despre asta, vorbind despre Băsescu, Udrea și toți cei implicați și-mi zicea: „Mirela, e bine ce faci? Intri într-o bătălie fără să știi dacă o vei câștiga”. Încerca să mă avertizeze de toate pericolele dar nu mi-a spus niciodată să renunț.

Din păcate însă s-a prăpădit înainte să prindă partea culminantă a anchetei și deznodământul ei.

Semănam cu el, să știi.

Te-a ajutat vreodată în munca ta?

Mirela Neag: Nu. Niciodată.

Cât de greu este să îți faci sursele. Mi se pare că sunt două lucruri contradictorii aici: ziceai de această generație a decrețeilor care nu a avut curajul să-și asume leadershipul politic și să schimbe radical țara. Dar, pe de altă parte, iată, din aceeași generație vin aceste surse din interiorul administrației publice și vă oferă acele documente riscând job și libertate. Cum explici tu asta?

Mirela Neag: Totdeauna am spus că sursele sunt adevărații eroi. Nu noi riscăm, ci ele.

Adevărul este că întotdeauna am protejat sursele. Niciodată nu le-am expus. Excepțiile pe care le-a cunoscut ulterior și restul presei sunt pentru că ele și-au dorit asta. De pildă, cu doctorița Camelia Roiu noi am discutat, i-am spus părerea noastră că nu era momentul să se expună, să iasă în față, fiindcă societatea nu era pregătită pentru asta.

Ei vă caută pe ei sau voi îi găsiți?

Mirela Neag: Întotdeauna ei ne-au căutat. Iar motivele care stau în spatele acestor inițiative ale surselor sunt foarte diferite, iar iubirea de țară e doar unul dintre ele, printre gelozie, răzbunare, invidie sau, pur și simplu, lehamite, așa cum au fost sursele de la Malaxa, care s-au dezvăluit, fiindcă așa au dorit, în film. Ele au început să plângă când au venit la noi și ne-au mărturisit: „nu mai putem dormi liniștite, fiindcă știm că suntem complice la o hoție care se derulează de ani de zile.” Iar tragedia de la Colectiv a fost cea care le-a determinat să vină către noi, fiindcă atunci s-a furat și mai mult,

Ai greșit vreodată?

Mirela Neag: Am greșit. Alături de Cătălin Tolontan și de Răzvan Luțac, toți am semnat, am greșit cu informația din articolul mamuților radioactivi. Am greșit cifra radiațiilor și, deși nivelul era unul periculos, fiindcă era de 200 de ori mai mare decât normalul, noi am scris 20.000 de ori iar asta a distras atenția, desigur, de la conținutul și relevanța informației.

Atunci am râs cu lacrimi și râd și acum. Mi se părea că jucăm în Urzica. (râde) După atâtea investigații bune, ne-am compromis cu mamuții radioactivi.

 Cum crezi că te vede fiica ta?

Mirela Neag: Fata mea mă vede foarte detașat. Nu vibrează cu mine. Ea vrea să fie psiholog.

Soțul tău ce muncește?

Mirela Neag: Nu am fost căsătorită niciodată, grație, cred, profesiei mele. Pentru că trebuie să recunosc, jurnalismul ne omoară viața personală.

Și cum ai reușit să-ți crești copilul?

Mirela Neag: Cu sacrificii. Am rămas fără mamă relativ tânără, s-a dus în jurul vârstei de 50 de ani. Tata m-a ajutat cum a putut, dar nu în sensul în care mă întrebi tu. Așa că am apelat la serviciile bonelor. Am avut noroc de trei bone compatibile cu fiica mea, iar eu, când am terminat munca, am venit acasă și m-am ocupat de ce aveam aici.

Dar sunt în constantă criză de timp.

Acum, cu pandemia, mi s-a mai echilibrat programul, în sensul că stau acasă mai mult, dar tot muncesc: pe telefoane, pe laptop, mai și ies când trebuie. Acum stau mai mult alături de copil. Doar că este vremea când copilul nu mai vrea să stea alături de mine! (râde)

Când o să te oprești?

Mirela Neag: O să muncesc atâta timp cât o să am forță.

Vă invidiez câteodată, pe voi, jurnaliștii care publică povești despre oameni, mai mult sau mai puțin frumoase. Am și eu colege care fac asta, doar că îmi dau seama că eu nu pot. Nu mă văd făcând asta. Îmi trebuie ceva care să mă incite, fiindcă am fost o agitată toată viața.

Share this article

Pe aceeași temă

Citește mai multe


Creșterea taxelor | Ce se întâmplă cu banii de pensii ai românilor și cu investițiile la bursă
Cu investiții totale de 23,5 mld. lei pe bursă – adică aproape un sfert din banii de pensii private ai românilor – fo...
Creșterea taxelor | Biriș pune punctul pe ”i”: Pierdem miliarde din PNRR sau supărăm mediul de afaceri?
Pus în fața unui deficit bugetar scăpat de sub control, Guvernul României are în prezent de ales: crește impozitele ș...
Cum se simte oboseala cauzată de cancer. Apare aproape în toate tipurile de neoplasme avansate
Cum se simte oboseala de la cancer? Oboseala este un simptom comun al cancerelor avansate, însă acest tip de oboseală...
Asociația Caritas Alba Iulia, despre reforma sistemului de asistență socială: Serviciul social nu e muzeu
Asociația Caritas Alba Iulia, despre reforma sistemului de asistență socială: Serviciul social nu e muzeu Sectorul fu...
Animalul de companie are o respirație urât mirositoare? Iată câteva cauze
Nimic nu se compară cu afecțiunea câinelui, cu excepția cazului în care animalul de companie are un caz grav de halit...
Cum dansează pe manele mireasa lui Oțil și nașa Roxana Ionescu. Ramona Olaru și Diana Munteanu, campioane și ele
Dani Oțil și Gabriela Prisăcariu au făcut cununia religioasă duminică, 30 iulie, la 2 ani de când au devenit soț și s...
Spune-le și altora