De pe scena teatrului, la voluntariatul pe Ambulanță. Ioana Ciorteanu și povestea tinerei care a lăsat luminile reflectoarelor și aplauzele publicului pentru a salva viețile oamenilor

Ioana Ciorteanu spune că era un copil când a ajuns în București în căutarea unui vis. Eu aș spune că și azi e un copil pentru că are numai 23 de ani. Însă un copil care a văzut multe, a trăit multe și care gândește cu o maturitate extraordinară.

La 18 ani, pentru că avea o problemă ce o împiedica să dea admitere la facultatea de teatru, Ioana Ciorteanu s-a urcat în mașină și a venit la București ca să nu o arate oamenii cu degetul pe stradă, în micul ei oraș moldovenesc.

A pătruns în lumea actorilor, a luminilor, a scenei, a intrat la Facultatea de Teatru, a fost distribuită într-un spectacol regizat de Ducu Darie, dar apoi a renunțat, înainte ca piesa să aibă premiera la teatrul Bulandra. De ce? Pentru că de când a venit în București s-a înscris în programul de voluntariat al Ambulanței. Și-a dat seama că gărzile pe Salvare erau extrem de importante pentru ea și că tot timpul numai despre asta vorbea. Așa că într-o bună zi a decis să se dedice și mai mult medicinei. Și-a luat licența la Teatru și o lună mai târziu dădea admitere la Medicină.

Azi Ioana Ciorteanu e studentă la Medicină, vrea să devin medic la Urgențe și face în continuare voluntariat la Ambulanță.

Mama ei, medic de familie în micul oraș Comănești, a încercat să o convingă toată copilăria, să-i calce pe urme. Nu a reușit. Acum, este extrem de mândră și ca să-i arate asta, a urmat-o în București, a lăsat cabinetul în care și-a petrecut atâția ani și a intrat și ea în medicina de urgență.

O poveste cum rar îmi este dat să ascult, o poveste despre căutare, curaj, inspirație și pasiune. Pasiunea de a face lucruri mărețe pentru oameni.

Ioana, tu ești actriță sau cadru medical?

Ioana Ciorteanu: Da. Am terminat facultatea anul trecut, mi-am dat examenul de licență și în aceeași lună am dat admitere la Medicină.

Dar lucrezi la vreun teatru?

Am fost la Teatrul Bulandra, în distribuția spectacolului Coriolanus, de regretatul Ducu Darie, dar am plecat. Ultimele repetiții le-am făcut la Sala Toma Caragiu de la Grădina Icoanei, care era foarte aproape de sediul de la ambulanță. Veneam cu bocancii și uniforma după mine și abia așteptam să plec de la repetiții să mă duc la Salvare, ceea ce, cumva, la un moment dat m-a influențat să mă opresc. Mi-am spus: „de ce să-i încurc eu pe oamenii ăștia aici” când pur și simplu simțeam că nu mai e locul meu acolo. Pentru mine povestea cu teatrul a început puțin mai altfel decât a început pentru colegii mei. Eu am plecat din distribuția spectacolului înainte să-mi dau licența la teatru și aveam câțiva colegi la facultate care spuneau: „Uite-te la ea. A intrat în distribuție și acum pleacă. Alții nu au avut șansa ei, au fost nevoiți să umble pe la castinguri”.

Dar cum a început povestea ta cu teatrul?

În anul 2015 am terminat liceul, voiam să dau la teatru, numai că am avut o problemă la un picior și nu aș fi putut să mă mișc pe scenă în timpul probelor de admitere. Pe vremea respectivă aveam o firmă de foto/video, mă ocupam de foto/video la nunți botezuri, tăieri de moț, cumetrii și instalări de Windows și am spus: „Ce fac? Nu pot să stau acasă un an de zile”. Mama fiind medic, orașul mic, îmi imaginam că toată lumea o să mă arate cu degetul: Uite-o, stă acasă, nu a fost în stare să meargă la facultate”, și tot felul de astfel de lucruri care, în mod normal nu ar trebui să ne influențeze. M-am suit în mașină, am luat un troler cu haine, echipamentele foto/video și chiar fundalul foto și am ajuns la București. Mi-am căutat cazare prin fundul cartierului Militari, cea mai ieftină chirie, fără să știu absolut nimic prin București. Nu știam de unde se ia metroul, unde e centrul, nimic…

De unde veneai?

Ioana Ciorteanu: Din Comănești, județul Bacău.

Dar de ce veneai în București?

Nu știu, pur și simplu. Am spus că nu vreau să stau acasă și Iașul nu era o opțiune. Sunt multe lucruri pe care le-am făcut în viață pe care nu am stat să le gândesc foarte mult. Eram copil, aveam 18 ani, nu m-am gândit prea mult, mi-am pus bagajele în mașină și am venit la București.

Eu voiam să dau la Teatru, însă nu fusesem niciodată să văd o piesă de teatru, cu excepția uneia din care nu am înțeles nimic, pe care am văzut-o când eram mică, la Teatrul din Bacău.

Așa că după câteva zile de când am ajuns în București m-am dus la Teatrul Național, la piesa „Sinucigașul”, în regia lui Felix Alexa, în care rolul principal era jucat de Dan Puric, alături de multe alte nume mari. M-am dus la teatru neștiind nici măcar care e intrarea, care e parcarea, vorba aceea, la mine în oraș nici semafoare nu sunt pe stradă….

Piesa a fost un șoc pentru mine, m-a impresionat atât de tare încât am spus: „Gata! Asta vreau să fac toată viața”. Am trecut prin toate emoțiile și așa impresionată cum eram, la final, când am ieșit din sala de spectacol, am coborât pe la Sala Studio și nu știu cum m-am încurcat că am ieșit pe la Intrarea actorilor, din spatele TNB. Întâmplarea a făcut să ies în același timp cu domnul Dan Puric și atunci mi-am spus: „Cum toți bețivii au Dumnezeul lor, așa și moldovenii”.  😀 Evident că m-am băgat în seamă cu dumnealui și am început că vreau să dau la teatru, ca orice copil care visează și el la ceva. Culmea că omul m-a băgat și el în seamă și pentru că știam câte ceva despre el, în special că nu are permis auto, am îndrăznit să-l întreb: „Nu vreți să vă duc eu acasă, că sunt cu mașina?”. Nu știu cum, omul a avut încredere în mine și a acceptat. Eu nu aș fi făcut asta niciodată. În plus, mi-a dat și numărul dumnealui de telefon. La momentul respectiv lucra la „Înșir ‘te  mărgărite” și m-a întrebat ce știu eu să fac. I-am spus că știu să fac foto, video și atunci mi-a propus să colaborăm și m-a chemat la repetiții: „Luni dimineață vii la Sala Balet, jos, la subsol, la repetiții”. Asta se întâmpla vineri. Îți imaginezi că până luni nu am mai dormit 😀

M-am dus luni dimineața, la prima oră, la repetiții, am intrat în sală și am rămas profund impresionată. „Înșir ‘te  mărgărite” este un spectacol ce are în distribuție zeci de oameni, cu momente de dans, de step, de arte marțiale, de o complexitate fantastică.

Domnul Puric m-a luat de mânuță și m-a dus în față și m-a așezat pe un scaun, spunându-mi: „Stai aici lângă mine pentru că tu vei fi ochiul critic. Regizăm împreună”. Am încasat șoc după șoc, la numai patru zile de la sosirea mea în București.

De acolo a început toată povestea. Filmam scene pentru spectacol, am făcut poze, m-am bucurat de tot ce a fost acolo, am învățat la rândul meu să bat step, să fac pantomimă, lucruri fantastice pentru mine. La un moment dat am fost întrebată de cineva de la departamentul de imagine dacă știu anumite lucruri tehnice. De atunci am rămas acolo pe partea video. Filmam ce se întâmpla la spectacole, le montam și făceam trailere pe care le dădeam mai departe către TVR, pentru promovare. Asta făceam eu la 18 ani.

Din asta trăiai?

Da. Nu era o sumă extraordinară, mai important era că la o lună de zile după venirea mea la București, eram în Teatrul Național.

Și admiterea ai dat-o în anul acela sau un an mai târziu?

Ioana Ciorteanu: Un an mai târziu. M-am dus prima dată la UNATC, știam că se intră greu, trecusem de toate etapele, iar la ultima m-am împotmolit. Știi cum e? Când ai prea multă încredere în tine, ajungi mai mândru decât e cazul: „Hai mă că am trecut de toate, au văzut toți că știu să cânt la chitară, am voce, mă mișc bine pe scenă, ce se mai poate întâmpla?”. Ei, la ultima probă, când m-am văzut cu toate proiectoarele în ochi și cu șase profesori uitându-se insistent la mine și fiind atenți la cum pronunț, am dat o din aia cu „șșș”, de am făcut varză toată proba. M-am dus la Hyperion, am dat admitere acolo, am intrat și de acolo lucrurile s-au întâmplat în ordinea lor firească.

Hai să ne întoarcem puțin în copilăria ta. Ce fel de medic e mama ta?

Mama e medic de familie la bază și am crescut doar cu ea. Mama avea 2000 de pacienți din cei 20 de mii de locuitori ai orașului, motiv pentru care toată lumea se știa cu toată lumea.

De mică stăteai prin cabinetul mamei sau nu te atrăgea?

Ioana Ciorteanu: Stăteam pentru că fiind doar eu cu ea, nu avea unde să mă lase. Cred că de pe la 2 ani și jumătate, trei, am stat pe la diverși oameni prin casă. Stăteam la cămin și apoi de la unul la altul pentru că, așa cum spuneam, toată lumea se știa cu toată lumea, iar mama era extrem de ocupată, muncea mult, cumva tot pentru mine, ca să mă crească.

Cel mai mult am stat la o familie care acum cred că e plecată în Italia, o familie care număra șase sau șapte membri, însă oamenii aceia m-au primit cu toată dragostea. Acum, gândindu-mă, îmi dau seama că am fost copilul comunității. De fapt, cu toții suntem copiii comunităților în care creștem și frumos ar fi din partea noastră să întoarcem ceea ce oamenii au investit în noi.

Când apare interesul tău pentru voluntariat și pentru Ambulanță?

Ioana Ciorteanu: Am aplicat cred că de când am venit în București și după vreo doi ani am descoperit un echipaj, echipajul cu care lucrez și acum, iar în acest echipaj există o doamnă doctor care mi-a schimbat percepția asupra vieții. Mama fiind medic, toată viața, toate babele de pe stradă mă întrebau dacă nu mă fac și eu doctor ca „mămica mea”. Cred că pentru că toată lumea insista, am refuzat tot timpul acest drum. Toată copilăria am stat numai în spitale, pe paturi din acelea de piatră, am dormit o mulțime de nopți cu mama în gardă și mă săturasem, nu voiam să mai aud de medicină. Doar că Dumnezeu îți schimbă traseul și îți spune: „Dar ce crezi că e după tine?” 😀 Astfel că am întâlnit niște oameni la Salvare care m-au luat frumos de mânuță și m-au integrat: „Tu aparții acestui echipaj, tu aparții acestei lumi”. Nu a spus nimeni asta cu voce tare, pur și simplu m-a captivat modul în care s-a lucrat, corect, frumos, cum s-a vorbit cu pacienții, totul… Am trăit câteva momente intense alături de ei și am spus: „Clar, eu nu pot să mai fac altceva”. Dacă mă întâlneam cu cineva, numai despre Salvare vorbeam.

Dar cum ai venit tu în București și te-ai gândit să devii voluntar la ambulanță?

Ioana Ciorteanu: Pur și simplu: am văzut o chestie pe Facebook la cineva și am spus. „Hm, sună interesant! Hai să văd și eu”. Habar nu aveam cu ce se mănâncă, ce se întâmplă, că urmează să intri la oameni în casă, nimic. Abia când am intrat în prima gardă și a pornit sirena mi-am dat seama în ce m-am băgat.

Am trăit mult prea multe… cum să spun fără să par ipocrită… sunt niște momente în care simți că e cineva deasupra ta și că nu se întâmplă lucrurile întâmplător. Simți niște lucruri aparte, iar la Salvare am trăit niște emoții pe care nu cred că le-aș fi trăit vreodată în altă parte.

Mi-ar plăcea în continuare să joc, să găsesc o distribuție și un regizor care să-mi placă, care să mă facă să vibrez, dar clar nu aș renunța la Ambulanță și la medicină, în general.

În momentul acesta tu poți să spui că ai închis ușa teatrului?

Ioana Ciorteanu: Nu. Drept dovadă că încă mă gândesc ca la un moment dat să mai dau un casting sau ceva. Nu zic nu pentru că toate lucrurile pe care le-am făcut în viață, inclusiv partea de foto/video, toate îmi sunt la îndemână, le-am învățat, știu să le fac. Mai mult decât atât, îmi place să scriu scenarii, îmi place să scriu în general și atunci nu am de ce să renunț. Nu e ca și cum: „Gata, m-am supărat, nu mai vreau să aud de teatru!”. Pur și simplu nu m-am mai regăsit la momentul respectiv.

Dar știi că în actorie e ca în fotbal: dacă nu ai meciuri în picioare, nu te mai caută nimeni…

Și asta e adevărat, dar cred că dacă e să fie, va fi. În cei trei ani de facultate cred că am fost doar la două castinguri, dintre care unul l-am luat. Nu am căutat, m-am dus unde mi-a plăcut, unde m-am simțit atrasă, iar dacă nu am mai simțit atracție într-un anumit loc, m-am retras.

Și anul trecut ai dat admitere la Facultatea de Medicină?

Da, am intrat la Titu Maiorescu. M-am pregătit destul de puțin și la Carol Davila era concurență extraordinar de mare. Însă, sinceră să fiu, e medicină și aici, trebuie să înveți toată ziua, altfel nu ai nici o șansă.

Și de care medic vrei să te faci când o să fii mare?

😀 Cred că e de la sine înțeles că o să vreau să fac medicină de urgență. Nu cred că o să-mi doresc ATI, dar, cum spun prietenii mei: „nu știi niciodată ce se va întâmpla”. Poate când o să fac o altă materie, un alt stagiu pe undeva, poate atunci voi spune: „asta vreau să fac”. Medicina de urgență mi-e cel mai la îndemână pentru că m-am obișnuit cu ea de atâția ani…

De câți ani?

Ioana Ciorteanu: De aproape cinci ani. M-am obișnuit să intervin alături de colegii mei, care între timp mi-au devenit cam cei mai buni prieteni. E altceva când trebuie să te gândești rapid, trebuie să le știi pe toate foarte bine, să știi exact unde sunt lucrurile în mașină, trebuie să fii extrem de bine pregătit pentru că trebuie să știi din fiecare: ai și gravide, ai și copii, ai și bătrâni, ai accidente rutiere, ai toate lucrurile pe care ți le poți imagina că se pot întâmpla rău în lumea asta.

Tu spui că de aproape cinci ani ai făcut neîntrerupt voluntariat. Adică inclusiv în perioada aceasta de pandemie?

Da.

E ignorant ce întreb eu acum, dar nu e riscant, periculos?

Ioana Ciorteanu: Cred că e la fel ca în cazul medicilor și asistenților. Când am făcut acel contract de voluntariat ne-am asumat toate riscurile. În perioada aceasta de pandemie, într-adevăr, departamentul nostru de voluntariat a decis ca cei care nu doresc să participe la cele minim 3 gărzi de câte 12 ore, pe lună, pot să nu o facă. Riscant e, dar riscant nu e numai acum, poate fi oricând. Oricând te urci pe Ambulanță, oricând pleci în misiune, poate să fie riscant. Să fim serioși, trăim în România unde oamenii umblă beți la volan, unde se întâmplă atâtea chestii. E riscant oricum și până la urmă îți asumi. Dacă împreună cu colegii și prietenii mei de la Salvare am învățat, ei m-au ajutat pas cu pas să ajung la ceea ce sunt azi, ar fi ciudat să-i las acum și să spun: „Eu nu mai vin pentru că mie mi-e frică”. Dacă ți-e frică nu prea ai ce să cauți în domeniul acesta. Meseria asta nu se face cu jumătăți de măsură. Câtorva dintre colegii mei de la facultate le explic că a face medicina nu faci altceva decât să-ți pregătești terenul pentru o lume a suferinței, pentru că altceva nu vezi. Nu vine nimeni care e sănătos la medic. Trebuie să fim pregătiți foarte bine ca să putem să ajutăm omul respectiv, dar asta nu înseamnă că nu vom fi și dezamăgiți.

Ascultându-te, în mintea mea s-au conturat două lumi total diferite: lumea frumoasă a spectacolului, a scenei, cu lumini și aplauze și lumea suferinței. Cum poți tu să faci trecerea de la una la alta?

Ioana Ciorteanu: Teatrul m-a ajutat foarte mult și în continuare eu iubesc teatrul. Nu e ca și cum m-am îndrăgostit de altcineva și gata, i-am dat papucii. Dar mai mult iubesc medicina de urgență și să știi că se completează foarte bine. La teatru, în facultate, am fost învățați să observăm, să avem un simț analitic puțin mai dezvoltat. În plus, m-a ajutat să empatizez cu omul din fața mea. Teatrul și medicina se combină foarte bine și nu regret nici un pas făcut până acum.

Un prieten de-ai mei, văzându-mă așa pasionată de medicina de urgență mi-a spus: „dă la facultatea de medicină pentru că dacă ești mic nu poți face prea multe lucruri, dar dacă ești mare, poți face multe pentru oameni”. Așa că mi-am asumat ca următorii șase ani să trăiesc într-un stres continuu, la fel cum voi trăi tot restul vieții de medic. Dar nu mă mai văd făcând altceva.

Ce spune mama?

Ce să zică? Toată copilăria s-a străduit să mă facă să dau la Medicină și eu nu am vrut. Când a văzut că până la urmă am ales drumul acesta, a fost foarte mândră 😀.

Ce voiai să te faci când erai mică, Ioana?

Când eram mică, în fiecare zi voiam să fiu altceva. Luni voiam să fiu profesoară, marți preoteasă și tot așa 😀. Și pentru că mi-ai pus întrebarea asta, îmi dau seama că de fapt, așa sunt și acum. Azi pot să fiu ceva, mâine altceva, m-am apucat de toate 😀

Poate că de aceea ești o actriță bună 😀

Sau așa 😀. Dar mă pasionează multe domenii. Însă trebuie să mă axez pe unul principal, altfel risc să mă afund într-o mediocritate multiplă 😀