De vorbă cu Ariel Constantinof, bloggerul exmatriculat din liceu din cauza libertății de opinie. Despre bullying, nedreptăți, activism, prima firmă de curierat pe bicicletă din România, dar și monetizarea pasiunilor și primul business social

Pe Ariel Constantinof probabil îl știu toți cei ce azi au în jur de 30 de ani. Acum vreo 15 ani apărea în toată presă exprimându-și nedreptatea suferită. Liceul privat la care mergea de 9 ani luase decizia să-i dea 4 la purtare din cauza textelor pe care copilul de atunci le scria cu umor pe blogul său personal, neputând să-l exmatriculeze datorită legii educației românești. Ariel Constantinof era copilul care la 7 ani vedea pentru prima dată România, fiind crescut în Israel și care ani de zile s-a străduit să se exprime corect și cursiv în limba noastră. Când a început să scrie texte pe blogul său, profesorii, primii care ar fi trebuit să aprecieze efortul depus, l-au condamnat pentru umorul și limbajul specific oricărui adolescent. A fost un șut care de fapt i-a adus celebritatea și la vremea respectivă l-a transformat pe Ariel în ceea ce azi se numește influencer.

De atunci au urmat tot felul de proiecte, toate având un iz activist și social, așa cum se transformase și spiritul lui Ariel Constantinof. El a fost primul care a adunat o comunitate de bicicliști și a organizat marșuri de sute de persoane, la fel cum tot el a fost cel care a creat probabil primul business social și prima firmă de curierat pe bicicletă din București.

Prin 2017, după ce toți i-au spus că se luptă cu morile de vânt, a primit probabil cea mai dură lovitură din partea statului. Atunci s-a supărat pe România și a plecat. Însă a revenit după ce și-a făcut baze prin mai multe locuri din lume, astfel încât să nu mai depindă niciodată doar de țara asta.

Azi, spiritul lui Ariel Constantinof nu s-a stins. Are în continuare idealuri mari și probabil oricând se pune problema de a lupta pentru dreptate, o face cu pieptul gol. Până atunci spiritul lui activist și social îl îndeamnă să pună umărul la orice acțiune. Anul acesta, România se alătură din nou mișcării globale dedicate generozității, Giving Tuesday și sub #puneinimă, îi îndeamnă pe toți românii să dăruiască. Iar o zi se transformă într-o săptămână în care toți putem dărui ceva, oricât de mic și nesemnificativ care, pentru alții poate muta munții din loc. Ariel Constantinof s-a implicat în această campanie și chiar dacă spune că nu a făcut mare lucru, personal îi mulțumesc că dă mai departe mesajul, ceea ce ne poate face pe toți mai buni, măcar o zi, dacă nu o săptămână.

Câți ani ai, Ariel?

29. Fac 30 în ianuarie.

Care e contribuția ta la campania Giving Tuesday?

Să știi că nu îmi place întrebarea asta deoarece cred că aș putea să mă implic mai mult decât o fac. Toată implicarea mea a fost să primesc un email sau să fi avut oportunitatea să lucrez înainte cu niște oameni care sunt implicați și care mi-au spus: „Hei, noi facem asta. Știm că anul trecut ți-a plăcut ce am făcut și ne-ai dat niște share-uri. Nu ai vrea anul acesta să ne spui mai multe?”. Când cineva îți spune lucrurile astea nu ai cum să refuzi. Tind să cred că această implicare a mea nu e prea mare. Însă când le spun asta, ei îmi spun că nu e adevărat, că pe mine mă știe lumea și eu spun de ei.

Nu-ți place întrebarea pentru că ți se pare că ai făcut prea puțin?

Nu cred că nu-mi place întrebarea, ci cred că poate nu valorific eu destul cât ajut. Din întrebarea ta, simt că aș fi putut să fac mai multe..

Cred că tu simți, că știi 😀…

Se poate și asta 😀

Dar tu faci și alte lucruri de bine…

Da. Așa ți s-a părut? Cred că am un istoric destul de lung și cred că de-a lungul anilor așa a fost. Dar cred că am și sindromul impostorului și uneori încep să mai uit că am făcut niște lucruri în trecut. Cred că lumea mă laudă mult mai mult decât simt eu că ar trebui, sau poate într-adevăr nu-mi dau eu seama cât de mult mă implic.

La un moment dat m-am supărat pe România, am vrut să plec din țară și cred că și de acolo sindromul acesta al impostorului pentru că nu am vrut să-mi arăt fața și efectiv am vrut să fug. Oamenii mă știau drept cine eram eu înainte, iar eu nu mai rezonam cu cel de atunci. Faptul că noi ne vedem acum pentru acest interviu e un soi de mini premieră după niște ani de ascuns fața și refuzul de a vorbi.

Cine erai tu cel dinainte? Cum îl vezi pe Ariel de dinainte de a se supăra pe România?

Oamenii îmi spuneau că mă lupt cu morile de vânt și mi se făcea pielea găină când auzeam asta, nu de bucurie, ci de supărare. Mă supăra să văd oameni, prieteni dragi în care credeam, care să-mi spună că mă lupt cu morile de vânt, când eu știam că nu e așa și că orice făceam era pentru că aveam credință în lucrul respectiv. Eram un om care credea că totul se poate schimba și totul poate să fie bine dacă mă lupt. Probabil că atât mi s-a spus că mă lupt cu morile de vânt încât atunci când chiar m-a lovit ceva mai tare am zis: „Gata! Renunț”. Nu e ca și cum nu mă loviseră multe până atunci, au fost ani de când făceam lucruri în România, când m-am bătut și am trecut cu bine peste toate. A fost doar un clic.

De ce te-ai supărat pe România? Sau cine te-a supărat?

Nu cred că m-a supărat cineva, m-am supărat eu singur pe faptul că e greu.

Se întâmpla în 2017… coincide puțin cu ordonanțe, cu proteste, cu mișcări activiste?

Era și asta. mergeam deja la proteste, stăteam în frig, eram supărat pe ce se întâmplă, însă afacerea mea s-a închis în aprilie 2016 și a mai durat până la începutul lui 2017 ca să clarific situația.

Despre ce afacere vorbim?

Am avut Tribul, firmă de curierat pe bicicletă, a fost efectiv primul business de acest fel strict pe bicicletă. A mai fost un brand înaintea noastră, dar nu era doar pe bicicletă și care era SRL, nu asociație. Eu îmi doream să fiu un social business. A fost foarte șocant pentru toți contabilii care, când auzeau asta în România anului 2011, îmi spuneau: „Nu se poate. Pentru ce vrei tu să faci e nevoie de SRL, nu asociație”. Eu le spuneam că dacă afară se poate, trebuie să se poată și la noi pentru că acesta e conceptul unui social business. Nu era nimic ilegal, era doar ceva ciudat ce nu mai făcuse nimeni. M-am luptat cu acest zid până ce s-a putut. Mi-am făcut asociația, banii intrau, plăteam salariile și ce rămânea foloseam pentru a monta rasteluri de biciclete, să organizez proteste pentru bicicliști, să dau ceva înapoi, așa cum este conceptul unui social business.

Business-ul acesta s-a născut în urma unei mișcări de bicicliști pe care am creat-o când eram mai mic și care se numea „Bike Walk„ și care a strâns sute de oameni. Acolo am cunoscut bicicliști și întâmplător, încet, încet mi-am spus așa: „Eu mi-am dat BAC-ul, lucrez într-o agenție, am 19 ani, am mintea de antreprenor de ceva timp și vreau, și pot să fac ceva al meu„. Acest protest/marș de biciclete (nu era pe modul negativ, dimpotrivă, era pe bucurie) m-a ajutat cu nebunia asta.

După șase ani Tribul nu mergea strălucit, aveam în continuare foarte multe probleme, am avut un curier care s-a accidentat, au apărut tot felul de probleme cu actele la Protecția muncii, iar eu eram complet șocat de situație.

Dar ce s-a întâmplat atunci?

Un biciclist a lovit o groapă în parc, m-a sunat poliția, m-a chemat la secție, m-a pus să dau declarație și mi-a spus că sunt pasibil de închisoare și o amendă de 10 mii de lei. Eu nu aveam banii aceia, eu nu făceam bani din Tribul, eu îmi câștigam pâinea făcând treabă de influencer. Când s-au întâmplat toate acestea și a fost presiunea mare atunci m-am supărat pe România. Atunci mi-am spus: „Da frate, mă lupt cu morile de vânt, nu mi-e bine, mi-e foarte rău, m-am hrănit mult cu lupta asta pentru că am dus-o din pasiune și credeam în ea, însă acum a venit timpul să mă pun pe mine pe primul loc”.

Business-ul l-ai închis pentru că nu ajungea unde sperai tu sau pentru că te-au năpădit problemele?

M-a năpădit fix întâmplarea aceasta, fix acest accident. Nu am oprit chiar imediat pentru că aveam sute de comenzi. După vreo lună am anunțat oficial că am luat decizia să închid pentru că nu mai puteam să duc. Am vrut să dau în primire firma, însă nimeni nu a vrut să o preia. Am sperat ani de zile, domeniul l-am închis destul de recent, însă acum cred că a fost mai bine așa. Așa cum vedeam eu valorile Tribul, cred că nu ar fi putut nimeni să ducă afacerea în locul meu.

Și ai plecat din țară?

Da. În 2016 m-am dus în UK, unde era mama mea, mi-am făcut acte pentru că m-am gândit să rămân acolo, am început tot felul de proceduri de stabilire, însă nu am rămas. Dar acele mișcări pe care le-am făcut la momentul respectiv m-au ajutat mai târziu.

O supărare de-a mea era că nu mai voiam să dau bani statului român, iar acele proceduri de stabilire m-au ajutat să pot factura în Anglia tot ce am lucrat ulterior. Abia acum mi-am deschis o nouă firmă românească, chiar dacă îmi jurasem că nu o să mai fac asta niciodată. A fost nevoie să fac pace, să nu mai sufăr.

Cu România te-ai împăcat?

Nu știu dacă m-am împăcat de tot. După ce am tatonat cu UK, în 2017 m-am mutat în Barcelona unde stăteam la 30 de secunde de mare. Dar tot acasă m-am întors pentru că știi cum e, acasă ai pisica, acasă ai prietenii, totul era aici. Ani de zile de „faimă”, de contacte, de libertate pe care mi-o oferă Bucureștiul, e ceva greu de replicat în orice altă parte, oricât de deștept aș fi eu.

Înainte de a mă întoarce acasă am încercat să fac pace cu Israelul, țara în care eu m-am născut și în care nu mă mai puteam întoarce. Eu am plecat de acolo la 7 ani și odată ce împlinești vârsta de 18 ani armata e obligatorie. Sunt un pacifist de fel, nu mi-aș imagina vreodată să merg să lupt, chiar și într-un stagiu de instrucție, iar pentru că știam că după împlinirea vârstei de 18 ani, dacă aș fi intrat în Israel, aș fi fost recrutat, am ales să nu mai calc în țara aceea. La vârsta de 27 de ani e un fel de iertare, te lasă să revii în țară fără să te recruteze în armată. Astfel m-am întors în Israel, am căutat chirie, am început să cunosc oameni, să-mi fac contacte, să-mi fac acte, am tatonat cu ideea de a mă muta acolo. Până la urmă mi-am dat seama că nu mă mut cu adevărat nicăieri, ci că-mi fac baze peste tot. Am început să am clienți din Londra, din Barcelona, am început să am cunoștințe și prieteni în Israel care să mă primească la ei și să mă recomande clienților. Iar când mă aflam eu în aceste peripluri ale mele, mă suna cineva din București care îmi oferea proiecte. Astfel, până să vină pandemia asta eram peste tot, iar asta îmi plăcea la nebunie. Pandemia m-a prins aici și sunt fericit că a fost așa. În februarie eram în Israel și am plecat de acolo chiar în momentul în care se anunța că se închid granițele.

Cum ai descrie tu activitatea ta de azi? Cum ar spune mamaie, cu ce te ocupi?

Am un răspuns concret, dar nu e 100% adevărat și am un răspuns mai filosofic, dar 100% adevărat. O să ți le ofer pe ambele pentru că-mi place și diferența dintre ele. Răspunsul concret este că acum, mai mult ca niciodată lucrez în zona producției video/strategie de comunicare. De vreo 2 săptămâni filmez cel mai mare proiect al meu și mi se spune regizor. Lumea vine la mine și îmi spune: „Băi Ariel, vreau să fac un produs video, cum reușesc? Ajută-mă și pe mine, că tu știi„. Uneori nu ajung să fiu regizor cum sunt acum, ci am acest rol de consultant, de foarte multe ori fără să câștig nimic, doar din simplă pasiune. E cu atât mai funny când oamenii îmi cer un preț pentru consultanță. Când am pățit asta prima dată, eram: „Wow! Voi vreți să-mi dați bani doar ca să vă vorbesc?” 😀

Cel de-al doilea răspuns filosofic, dar 100% adevărat este că tind să cred că de mulți ani fac ceea ce înseamnă monetizarea pasiunii. Iau ceva ce îmi place, o fac și nu sunt mulțumit până nu am reușit să monetizez. De ani de zile, de când am fost exmatriculat, asta tot fac. Asta s-a întâmplat și cu Tribul. Îmi place să merg pe bicicletă, îmi place comunitatea, cum fac bani din asta? Curierat pe bicicletă. Îmi place să filmez, îmi place să fiu în fața camerei, fac vlogguri, dar nu fac bani din asta. Cum fac bani din asta? Îmi place să scriu, aș vrea să scriu o carte, dar eu nu am bani să-mi tipăresc cartea. Așa că am făcut crowdfunding și în 24 de ore am primit dublul banilor de care aveam nevoie, am tipărit de 2 sau 3 ori mai multe cărți și mi-am cumpărat și primul meu iPhone.

Dar tu pentru ce te-ai pregătit?

Eu nu m-am pregătit pentru absolut nimic, am făcut, cum ar zice Macanache, școala vieții. Nu am nici o facultate, am luat BAC-ul și am fugit în lume pentru că asta îmi doream. Liceul l-am început la real și pentru că am fost exmatriculat din liceu m-am dus la uman, la filologie, unde mi-a plăcut foarte mult.

Până ajungem la exmatriculare, hai să mergem puțin în copilăria ta. Care dintre părinții tăi e israelian?
Nici unul. Părinții mei sunt români, bucureșteni get beget. Erau vecini, s-au cunoscut în cartierul Pantelimon, dar rădăcina tatălui meu este evreică. Mama tatălui meu, mamaie Frida, este evreică și ea împreună cu toate rudele au început încet, încet procesul de a pleca și de a-și lua cetățenia statului Israel. Asta se întâmpla în vremea comunismului când era destul de greu să faci asta. Mamaie Frida a fost ultima care a plecat, după Revoluție și la scurt timp după ea am plecat și noi.

Adică tu erai născut?

Nu, m-am născut acolo, dar eram în burtica mamei. Mama a mai avut un copil și din poveștile ei am aflat că din cauza sistemului de atunci, la două săptămâni după ce a născut copilul i-a murit și nimeni nu a putut să o ajute. După ce a rămas însărcinată cu mine și-au dat seama că nu mai vor să treacă prin aceeași traumă și au plecat în Israel.

Apropo de supărarea mea pe România cred foarte mult că se trage și din supărarea părinților mei pe sistemul românesc. Au căutat o viață mai bună, aparent așa a fost, însă la un moment dat s-au întors datorită sufletului. Aici era familia mamei, aici erau prieteni, aici era sufletul lor.

Acum unde sunt?

Acum sunt despărțiți, tata e din nou în Pantelimon, în aceeași casă în care am copilărit când am venit aici, iar mama este în Anglia, împreună cu surorile mele. Mama a fost cerută în căsătorie în urmă cu foarte puțin timp, chiar în ziua în care a împlinit 53 de ani. Acolo este și mama ei, bunica mea care are 88 de ani.

Câți ani aveai când v-ați întors?

Șase sau șapte.

Știai limba română?

Știam pentru că vorbeam acasă cu părinții și cu bunicii, dar cu siguranță nu știam dacă știu română. Auzeam română foarte puțin și abia când am venit în România am înțeles că de fapt știu română nu foarte bine, greșeam cuvintele, copiii râdeau de cum vorbesc și de cum mă cheamă…

Așa ai fost dintotdeauna genul activist și bătăios?

Îmi amintesc foarte clar că eram copilul timid din prima bancă care ajunsese acolo pentru că nu voia să-și poarte ochelarii și nu vedea nimic la tablă.

Nu voiai să-i porți ca să nu-ți spună „aragaz cu patru ochiuri”?

Da. Îmi era de ajuns că mă cheamă Ariel și sunt mic de înălțime și cu nasul mare. După vreun an de chin am început să-i port, însă tot în prima bancă am rămas că așa se întâmplă mereu: dacă începi în prima bancă, rămâi acolo.

Tind să cred că nu am fost vreodată luptător, sau cel puțin nu descoperisem asta la mine. Față de ai mei nu-mi amintesc să fi fost luptător, mai degrabă am fost mereu închis și am analizat exteriorul. Clicul care s-a produs cred că a fost la exmatriculare. Acela a fost momentul în care m-am simțit neputincios și am simțit nevoia de dreptate.

Eu am înțeles că te-au exmatriculat datorită blogului în care îți expuneai părerile…

Așa este. Așa cum ți-am spus, eram un copil timid ce analiza ce e în jur, iar textele reflectau asta. nu erau despre mine, eu eram un observator al clasei, iar textele erau aproape jurnalistic elaborate. Eu nu știam ce fac atunci. Aveam mari probleme cu scrierea în limba română și scriind pe blog cu atenție sporită ca ceilalți să nu-mi sesizeze vreo greșeală, am învățat să scriu foarte bine. În anul în care am pornit blogul am dat capacitatea și profa mea de română mi-a spus că nu o să iau examenul. M-am supărat foarte tare și m-a durut enorm ce mi-a zis ea deoarece aveam un respect foarte mare pentru ea și o consideram ca un fel de a doua mamă. Am luat cu 8,60 și imediat după, mi-am făcut acest blog și am început să scriu în limba română. Pe mine nu mă pusese nimeni niciodată să fac texte și pentru că simțeam că am mari probleme, scriam aproape de trei ori pe zi. Cred că niciodată nu am fost atât de muncitor în viața mea, însă fiind un copil, nu simțeam că muncesc.

M-au exmatriculat deoarece fiind observator, erau pe blog niște lucruri care, povestite prin ochii unui copil, cu un soi de umor (în loc să-i zic școală, la un moment dat i-am zis penitenciar că mi se părea funny), au deranjat foarte tare. Apăruseră telefoanele cu cameră video, anumiți colegi aveau acces la această tehnologie și după ce am devenit popular, îmi ofereau pozele cu care să ilustrez textele. Una e să scrii un text și alta e să și ilustrezi. Să pui o poză din clasă cu unul care dormea cu capul pe pernă în bancă, îți dai seama ce a fost. Eu nu m-am ascuns de ei, nu am crezut că fac ceva greșit. Cu mulți profesori eram prieteni pe Yahoo Messenger, pentru că era genul de școală unde relațiile de amiciție erau încurajate. Eu îmi promovam blogul în statusul de Yahoo Messenger, fără să mă ascund de nimeni. Probabil că la un moment dat s-a dus vorba și s-a supărat cineva.

În ce clasă erai?

Eram într-a noua. Eu am ajuns la acea școală privată când se înființa pentru prima dată clasa I și în fiecare an deschideam clase noi. Clasa mea a fost și prima clasă de liceu. Eram cu aceeași colegi și profesori de 9 ani.

Și nu ți-au dat și ție un avertisment înainte? Te-au exmatriculat pur și simplu?

Nu au putut să mă exmatriculeze deoarece legea românească spune că trebuie să faci obligatoriu zece clase. Nu au putut să mă dea afară, ci doar să-mi dea 4 la purtare și să susțină lucrul acesta. În ziua respectivă m-au trimis acasă, eu eram minor, lucru care nu a fost deloc ok. Au ieșit niște scandaluri pentru că nici măcar nu i-au sunat pe ai mei să vină să mă ia, deși ei plăteau niște bani la școala respectivă și, pe parcursul orelor, eu eram cumva responsabilitatea școlii.

Apropo de activismul meu, cred că acela a fost momentul în care m-am simțit nedreptățit. Era pentru prima dată când auzeam vorba „capul plecat, sabia nu-l taie”, expresie care în Israel nu există. Acela a fost momentul în care am văzut că oamenii mă susțin și că ceea ce mi se întâmplă e o mare nedreptate. Dacă tot ne știam de 9 ani și dacă tot mi s-a spus că sunt un copil care nu știe limba română atâta timp, când au văzut că scriu în limba română, ar fi putut să aprecieze efortul meu și să mă îndrume să promovez frumos școala, să nu-i spun „penitenciar”. Acela a fost momentul în care ceva s-a schimbat în mine, mai ales după ce am văzut suportul celor din jur.

Mama a avut un moment în care a avut tendința să mă îndrume să plec capul, dar la un moment dat s-a enervat și ea și a doua zi eram în toată presa, cu nume și prenume și povestea noastră.

Am rămas în școala aceea și a trebuit să duc anul până la final, cu unii profesori care se purtau urât și cu colegii care mă considerau un personaj foarte popular.

Cred că aș fi putut să fiu complet altcineva dacă nu ar fi existat acel episod. Mi se pare că tot ce am făcut a fost o răzvrătire foarte puternică împotriva unei nedreptăți.

Apoi te-ai mutat la un liceu de stat?

Da, am fost ajutat de Consiliul Național Anti Discriminare, s-a considerat că am fost discriminat fiind evreu. Culmea, aceea fiind școală evreiască, ei m-au acuzat de antisemitism. Era aberant, mai ales că eu eram unul dintre cei 3 elevi evrei din clasă.

M-am mutat la un liceu de stat românesc, unde am cunoscut sistemul românesc, dar de data aceasta nu mai eram copil timid, ci acela care își știa foarte bine drepturile. Când m-am dus cu mama la director, înainte să fiu admis în liceu, am avut un episod absolut șocant. Omul acela se uita la noi, ne știam de 5 minute și se tot mira: „Eu nu pot să cred că nu ați adus nici măcar o sticlă de vin! Păi eu vă primesc la mine în liceu și dumneavoastră, doamnă, nu aduceți nici măcar o sticlă de vin?”. Știi ce am făcut, nu? M-am dus acasă și am scris pe blog.

Când ai făcut primii bani din popularitate?

Pe vremea aceea nu se numea influencer și cred că primii bani i-am făcut la foarte scurt timp după exmatriculare. Exmatriculându-mă, ei m-au făcut faimos. Dacă eu aveam aveam 200-300 de cititori pe zi, când am fost exmatriculat am ajuns la 3000 constant. Nu numai că au aflat de mine, dar au rămas acolo. Pentru mine a devenit brusc o responsabilitate pentru că deja nu mă mai citeau doar colegii mei, ci și oameni de 20-30 de ani.

La nici un an de la exmatriculare au venit primele campanii și am fost șocat când am văzut primii bani. Iar maică-mea a fost de zece ori mai șocată.

Ce meserie au ai tăi?

Păi nu prea au. Când eu eram mic și eram în Israel, tata era macaragiu și muncea din greu pe șantier. Iar mama era croitoreasă și lucra de acasă.

Și acum mama ce face în Anglia?

Trăiește din ajutor social. Eu mă întreb cum e posibil, dar se descurcă. I-am luat mașină de cusut și la începutul pandemiei făcea măști. A devenit antreprenorială de-a lungul anilor.