De vorbă cu pilotul de raliu Alex Filip: „Cu cât victoriile sunt mai muncite, cu atât podiumul este mai strălucitor!”

Alex Filip este pilotul de raliu care a muncit pe brânci și a luat-o de jos pentru a ajunge să aibă propria mașină de curse și un nume redutabil în acest sport.

„Unde e pasiune nu există obstacole!”, spune, iar cuvintele lui trădează determinarea pe care i-o ghicești și când formulează mesajele din social media, menite să ne avertizeze pe noi toți cei care ne urcăm la volan că siguranța vine cu prevenția, că suntem campioni la accidente în Europa, nu ne întrece nimeni și că riscurile se calculează.

Când ai condus prima data o mașină?

Alex Filip: Se întâmpla foarte devreme, cu mașina bunicului meu, care și-a asumat devreme rolul de a mă crește și educa.

Bunicul era croitor faimos al Bucureștiului. Treceau prin casa lui oameni de elită ai vremii respective: Sergiu Nicolaescu, Ludovic Spiess, Titus Popovici sau Ion Besoiu. Era mai mult decât croitorul lor, era prietenul lor, era de-ai lor.

Bunicul era un tip prietenos și care își dorea din tot sufletul să-și depășească, de fapt, condiția de băiat de la țară, alungat de-acasă.

Locuiam exact vizavi de Muzeul Storck și, pentru că bunicul avea un program foarte bine stabilit, eu știam exact ora la care se întorcea acasă. Să admitem că avea ceva întârziere de 5-10 minute, dar nu mai mult. Știam asta, fiindcă zi de zi mă cățăram pe geam și-l așteptam să vină.

Avea o Dacia 1310 care mă fascina. Când rămânea acasă, în garaj, o spălam, o ștergeam, o îngrijeam ca pe o bijuterie valoroasă.

Venea încet pe stradă, deschidea ușile de la garaj și, într-o bună zi, l-am văzut că mă cheamă la el înainte să urce la volan. Ba chiar s-a așezat pe scaunul din dreapta. Mi-a făcut semn să mă urc la volan și să pornesc. Am pus mașina în mișcare ușor, pe străduța îngustă, și am dus-o până în dreptul garajului.

Botezul tocmai se făcuse.

După câteva luni m-a lăsat să bag mașina în garaj, iar după alte câteva luni, am mers cu el pe tot felul de drumuri lăturalnice și necirculate. El m-a învățat să conduc.

Abia am așteptat să fac 18 ani și cred că la câteva zile de la aniversare am luat și permisul. Trebuie să recunosc, pentru că nivelul de cultură și educație al acelor ani era așa cum știm, eram un puștan teribilist, care încerca să meargă fără niciun fel de discernământ.

Întâmplarea a făcut ca unul dintre colegii mei de liceu, Mădălin Arhire, să fie copilul unuia dintre cei mai buni navigatori ai noștri, copilot de raliu, Radu Dumitriu, iar Mădălin mi-a propus să mergem împreună să vedem o cursă la Brașov.

Iată cum se virusează oamenii!

 Alex Filip: Exact așa. Eram în liceu atunci, încă nu aveam permis niciunul dintre noi doi, ne-am dus cu trenul până la Brașov, iar de la gară ne-a preluat însuși George Grigorescu care era, la momentul respectiv, unul dintre cei mai cunoscuți piloți de raliu de la noi.

Mulți ani mai târziu mi-a devenit adversar, ceea ce a fost foarte interesant.

Ne-am dus la o cursă și, imediat ce am văzut prima mașină de curse, mi s-a părut ceva absolut extraordinar. Nu mai văzusem așa ceva până atunci și m-a vrăjit.

Mi-am dorit din toată inima să intru în lumea asta și am făcut-o pas cu pas. Parcă eram un spărgător de bancă care și-a făcut un plan foarte minuțios, pe etape, fără neapărat să fi conștientizat asta, ci instinctual am clădit o poveste.

După liceu am intrat la facultate, la Socio-Psihologie, dar am ratat admiterea la Universitate, așa că m-am dus la Spiru Haret. Dar mi-a prins foarte bine perioada de pregătire, fiindcă am avut un profesor, pe domnul Roșca, care a făcut cu mine primii pași în psihologie.

Dar care este legătura dintre psihologie și raliu?

Alex Filip: Nu pare să fie vreo legătură, nu? Dar acum, în cursurile pe care le fac, în interacțiunile mele e foarte mult despre psihologie. Acest profesor a fost îndrumătorul meu într-o perioadă în care nici nu se auzise de așa ceva. Dar la 18, 19 ani, când vine un profesor și-ți spune cum să abordezi, de pildă, o fată, cum să vorbești cu ea era ceva wow! Mă simțeam în oglinda a ceea ce văzusem la bunicul meu: mă aflam într-o elită, într-o zonă a oamenilor care stăpânesc lucruri pe care alții nu le cunosc. M-a atras.

Am intrat la facultate, în paralel, am continuat drumul meu, cu raliurile.

Am luat-o de jos și, pentru că am vrut să fiu în acest sport, în primă fază am fost mecanic. Apoi m-am angajat ca promoter la Dialog, sponsorul lui George Grigorescu, cel care ne luase, pe mine și pe Mădălin, de la gara din Brașov. Tot ce aveam de făcut era să merg împreună cu un alt coleg la raliuri și să montăm bannere, adică făceam brandig pentru Dialog. Apoi făceam cafele piloților, la start. Dar asta mi-a dat voie să-i cunosc pe mulți dintre ei, mai ales că dorința mea la acel moment era să audă de mine Titi Aur.

În Titi Aur am văzut un tip pragmatic și am luat tot ce am putut din această manieră a lui, în vreme ce George Grigorescu era, mai degrabă, pilotul visător, artist și un As al comunicării.

Când s-a întâmplat să audă de tine Titi Aur?

Alex Filip: S-a întâmplat destul de repede, dar nu așa cum mi-aș fi dorit eu, pentru că am luat startul, din dorința de a face acest sport cât mai repede posibil, și am făcut compromisul de a fi copilot. Copilotul nu este un pilot mai slab, ci o pregătire în sine. Să ne amintim despre fostul nostru președinte, Băsescu, care spunea despre Ponta că nici măcar pilot nu poate fi, creând astfel impresia că un pilot mai slab devine copilot, ceea ce este fals. Eu însă știu că nu sunt făcut pentru a fi copilot, dar pentru a intra în sport, am acceptat să fiu copilot.

Care sunt diferențele dintre cele două tipuri de caracter?

Alex Filip: Copilotul are această capacitate uriașă de a sta în umbră, deși el este omul datorită căruia pilotul poate fi mai lent sau mai rapid pe pistă. Dar el rămâne în umbra reflectoarelor, dacă vrei o comparație, el este dirijorul față de orchestră.

Tu cum știai că vrei să fii pilot?

Alex Filip: Voiam să fiu la volan, fără nicio îndoială. Un actor se exprimă pe scenă, un pictor se exprimă în culori, eu voiam la volan. Era stilul meu de a mă exprima.

Este primul semn de „așa nu!”. Dacă ești copilot și-ți trece prin minte că ai fi mai rapid decât copilotul tău, nu ai ce căuta pe scaunul din dreapta. Eu am bifat foarte multe lucruri de „așa nu!”, dar doar pentru că mi-am dorit foarte mult să fiu într-o mașină de curse.

Nemaivorbind despre toate celelalte: am stat la cort, fiindcă nu aveam bani de hotel, ne-a prins furtuna, dar asta voiam. Când e pasiune, nu există bariere.

Am reușit să strâng o brumă de bani, munceam, făceam totul pentru asta. Fiecare sută de dolari era pusă deoparte pentru mașina de curse pe care mi-o doream. Prima mea mașină a fost o Dacia Nova, pe care am cumpărat-o, dar care nu era potrivită pentru mine, așa că am avut înțelegerea celui care mi-o vânduse, de a i-o putea returna.

În 2004 am reușit să cumpăr o mașină de curse, ideală pentru un debutant, Citroen Saxo. Nu mai există mașina, nici măcar ca mașină de serie, dar era una cu pedigree, fusese mașina de competiție a fostului premier, Călin Popescu Tăriceanu.

Domnul Tăriceanu o vânduse, iar eu am cumpărat-o de la al treilea proprietar.

A costat 10.000 de dolari, ceva enorm pentru mine, mai ales că la acei bani se adăugau tot felul de alte cheltuieli, de anvelope, de benzină, de deplasare, de mecanic și așa mai departe. Mașina trebuie dusă cu remorcă până la locul competiției, eu nu aveam permis cu categoriile necesare pentru a tracta o astfel de remorcă, deci aveam nevoie de șofer. Mă rugam de unul și de altul. Au fost foarte multe artificii, dar m-a călit toată această perioadă, vreo 6 ani. Cu cât treceau anii, cu atât simțeam că trece trenul și nu mai am vagon în care să mă urc.

Așa am ajuns la prima cursă, când mi-am dat seama că tot ce știam eu despre raliuri trebuie regândit.

Am acceptat cu mare plăcere, și zic acceptat pentru că este știut că tinerii nu prea acceptă sfaturile celor mai copți ca ei, ajutorul unui pilot celebru al acelor ani, Horațiu Ionescu Cristea, care, împreună cu prietenul lui de la Brașov, Dodo Toma, m-au „moșit” în povestea asta. Ei m-au învățat niște principii ale curselor. Veneau după mine, am făcut câteva etape de viteză în coastă, am făcut etape de raliu, au fost și etape în care am plecat dezamăgit, fiindcă eu credeam că pașii se fac foarte repede, mi-am dat seama că echipaje la care strâmbam din nas ca spectator, fiindcă mi se păreau prea lenți, mă băteau și a trebuit să mă lupt și cu povestea asta.

Nu am renunțat, iar din 2005 am reușit să atrag alături de mine câțiva parteneri cu care am făcut primul meu sezon complet, am schimbat mașina de curse cu un Citroen Saxo mai nou, mai bine pregătit, iar de-acolo am simțit că toți acei ani de lucru și luptă își arată roadele.

De-acolo mai departe am început să aplic ce am văzut eu la Titi Aur și George Grigorescu.

Ce ai învățat în această perioadă în care ți s-a turnat caracterul?

Alex Filip: Am învățat ceva foarte simplu: dacă crezi cu adevărat în ceva și nu e doar un slogan, ai pasiune pentru ceva, absolut nimic nu te poate opri. Mi-am dat seama că lucrurile nu vin de la sine și cu cât sunt mai muncite, cu atât câștigul, victoria, podiumul sunt mai strălucitoare.

În plus, raliul, disciplina de muncă pe care ți-o impune m-a ajutat să învăț să mă adaptez. La Formula 1 ai un circuit pe care te învârți și știi perfect fiecare viraj, îl visezi, știi exact unde accelerezi. Nu vreau să minimizez o secundă munca piloților de Formula 1, dar vreau să spun că la raliu niciun viraj nu seamănă cu celălalt și trebuie să te bazezi foarte mult pe copilot. Și dacă nu asculți și nu pui în practică ce spune el, secundele se duc pe nesimțite.

Raliul este un joc al adaptabilității și încrederii. În general sportul te învață că pentru a fi pregătit să câștigi, trebuie să știi să pierzi. Eu cred că am învățat cel mai bine asta, mai ales în primii ani de raliu. Așa am pornit, oricât de dificil mi-ar fi fost, fiindcă eram tânăr, aveam cornițe și deloc răbdare, dar încet, încet am reușit să răzbat.

Ce a rămas din puștiul teribilist de la 20 de ani? Mai apeși pedala? Sau ești mai degrabă prudent?

Alex Filip: Raliul este o poveste, viața de zi cu zi o altă poveste. La raliu, de când am luat startul prima dată, partea de siguranță a piloților este ceva de nenegociat. O mașină de curse are ranforsare, scaune adaptate și omologate, casca și centura sunt speciale. Nimic nu e la întâmplare acolo. Iar cu anii, aceste sisteme de siguranță au devenit și mai atent verificate și vizate de federațiile internaționale.

Iată un detaliu: pe sub combinezonul meu și al copilotului se află o pereche de izmene ignifuge, o helancă pe gât ignifugă, combinezonul este de asemenea tratat să ne protejeze de foc, fața este acoperită cu o cagulă, iar șosetele sunt până aproape de genunchi și sunt tot ignifuge.

La începutul și la finalul zilei de concurs oficialii federației vin și verifică prin sondaj echipajele și echipamentele. Nerespectarea standardelor aduce sancțiuni pe care nu ți le dorești.

Ai putea zice că noi ne descurcăm, că nu e chiar așa de complicat, nu? Eu, de pildă, am avut ultimul accident în 2010. De atunci nu am mai avut niciunul în care să-mi trebuiască o cască.

Siguranța însă se referă la a prevedea niște situații. De-asta țin foarte mult să facem distincția între ce se petrece la raliu și ce facem în viața de zi cu zi.

Ce vreau să aduc prin mesajul meu către șoferi este că, așa cum în aviație procedurile sunt foarte clare, la fel ar trebui să se întâmple și în viața de zi cu zi. La raliu, să fii gata de start durează vreo 10 minute, în viața obișnuită să fii gata de drum înseamnă 3 secunde în plus să-ți pui centura. Dar mulți nu fac nici asta.

Mi-a plăcut o postare de-ale tale în care povesteai de o călătorie cu un șofer Uber.

Insert postare

Alex Filip: Orice mașină este condusă de un om cu o anumită psihologie. Creierul nostru este tentat să nege. Adică, dacă auzi despre o rudă că s-a îmbolnăvit, zici: „nu pot să cred așa ceva!”. Nu suntem obișnuiți să acceptăm. La fel se întâmplă și în trafic: „nu-mi pun centura, fiindcă merg până la colț, nu are ce să mi se întâmple!”. Iată negarea. „Merg pe autostradă, dar am grijă, iar mie nu mi se poate întâmpla!” sau „mă urc la volan după ce am băut jumătate de sticlă de vin pentru că oricum în Italia, când am fost, am băut. Acolo de ce ai voie, iar aici nu ai avea?”.

Aș vrea să fac un giveaway pentru cineva care reușește să fotografieze un polițist care poartă centura de siguranță!

Dar polițiștii nu sunt obligați să poarte centurile!

Alex Filip: Da, așa este legea. Dar mi se pare că sunt tot în zona de negare când spun, în lege, că polițistul aflat în misiune nu este obligat să poarte centura de siguranță. Am aflat și noi, când o fetiță a fost ucisă pe trecerea de pietoni de un polițist, că aceștia sunt în misiune din momentul în care și-au luat pistolul, au pus chipiul, uniforma și s-au urcat în mașina de poliție până au coborât.

Legea practic îi acoperă să nu poarte centura, dar eu spun așa: un polițist nu vede ce vedem noi într-o săptămână. Dacă stăm împreună cu ei zi de zi vom vedea probabil cele mai mari accidente, cele mai mari drame, mame care-și pierd copiii, copiii care își pierd părinții în accidente rutiere.

Suntem pe locul 1 în Europa la accidente mortale, nu ne întrece nimeni, suntem cei mai buni. 5 oameni mor în fiecare zi pe șosele, iar niște polițiști îi văd. Și cu toate astea decid că o lege îi poate apăra. Nu sunt deloc puțini polițiști care au murit în mașina de poliție pentru că nu purtau centura de siguranță.

De fapt, noi nu punem preț pe reguli. Și hai să ne amintim cum a fost cu măștile.

Tu de ce ești tentat să respecți toate regulile?

Alex Filip: Pentru că vin dintr-un sport în care fac asta de 20 de ani. Mi-a intrat în sânge să mă urc într-o mașină și să nu mă simt în siguranță dacă nu am centura pusă. Sau să nu mă simt în siguranță când îmi dau seama, fiindcă ai pomenit despre șoferul de Uber, nu respectă niște lucruri elementare: nu purta centura. Iar aici am primit foarte multe comentarii de genul „ce-ți pasă ție că nu avea centura pe viața lui?!”. Ei bine, într-un accident, în momentul în care una dintre persoanele din habitaclu nu poartă centura de siguranță, te poate omorî cu propria greutate, mai ales dacă tu ești prins în centuri.

Câte accidente ai văzut?

Alex Filip: Am văzut nenumărate accidente, iar cel mai cumplit, apropo de centura de siguranță, este unul la care am asistat undeva în zona județului Harghita. A doua mașină din fața mea s-a scurs un pic spre dreapta drumului, a trecut de acostament, în șanț și s-a răsturnat. Era un Mitsubishi Pajero, o mașină de teren, care s-a răsturnat de foarte multe ori pe câmp și nu s-ar fi întâmplat absolut nimic dacă cei doi copii de pe bancheta din spate ar fi fost prinși în centură.

Este o scenă pe care mi-o amintesc și pe care o aduc în discuție de fiecare dată pentru că poate așa mai sunt oameni care percutează: cei doi copii de pe bancheta din spate au zburat pur și simplu prin geamuri, iar unul dintre ei a murit pentru că mașina s-a răsturnat peste el.

Am văzut o scenă cu un tată disperat, urlând singur pe câmp pentru că și-a pierdut un copil pe loc, din nimic.

Și ne întoarcem la negare: „mie nu mi se poate întâmpla să iau șanțul!”. Întotdeauna altul va lua șanțul, nu? Mă gândesc acum la ce spunea Titi Aur: „dacă mergem la camera de gardă acum, niciunul dintre cei răniți de-acolo nu și-a propus ca în ziua respectivă să aibă un accident!”. Și pot să bag mâna în foc că ar fi avut un milion de argumente în spatele cărora să se ascundă, spunând: „mie nu mi se întâmplă!”