Dogtors, super-cățeii ,,asistenți medicali". Terapia asistată de câine, o poveste scrisă din drama personală a unei fiice

Dogtors este un proiect al Asociației Magidream, un proiect menit să schimbe lumea în mai bine. Sau măcar lumea în culori terne a persoanelor cu dizabilități. Este vorba de acei câini asistenți, dresați special pentru a răspunde nevoilor persoanelor aflate în dificultate, pentru a le fi prieteni, pentru a-i ajuta să depășească anumite drame personale, și, de ce nu?, pentru a le salva viața în multe situații.

Dogtors a luat naștere în 2019, din pasiunea unui om pentru animale și dorința lui de a ajuta, combinate cu drama personală a celei care a avut această idee, Izabela Udroiu. Cătălin Cornea este psiholog canin și dresor certificat de Ministerul de Interne la Școala Militară de Dresaj Canin de la Ciorani. De 25 de ani lucrează cu câinii, având rezultate remarcabile ce i-au adus recunoașterea la nivel internațional și calitatea de membru al International Association of Canine Professionals, cu sediul în SUA. Izabela a simțit pe propria piele ce înseamnă ajutorul unui câine într-o situație de criză, atunci când cățelușa familiei a rămas ca un străjer de încredere alături de mama ei, în urma mai multor accidente vasculare și după un diagnostic al bolii Altzheimer. Împreună, Cătălin și Izabela, alături de alți oameni cu suflet care au realizat importanța acestui proiect pentru societate, pentru educație și mai ales pentru sistemul de asistență socială, au fondat Magidream și au pus pe picioare Dogtors. Visul lor este să construiască un centru național specializat în dresajul canin de asistență care să pună la dispoziția cetățenilor servicii integrate și resurse certificate de asistența vie. Mai durează puțin, însă, până atunci fac tot ce le stă în putință pentru ca oamenii să beneficieze cu adevărat de un drept al lor fundamental – dreptul la viață independentă.

Azi, Izabela Udroiu ne-a spus povestea Dogtors și ne-a împărtășit experiența personală de la care a pornit totul. Ce am aflat despre câini este absolut fabulos, iar când i-am și văzut pe Tipi Tip și Team (cățeii din fotografii care merg la școli și la grădinițe pentru a demonstra tuturor importanța prieteniei unui câine), am rămas de-a dreptul impresionată.

Ce faci tu în viața de zi cu zi, Izabela?

În viața de zi cu zi lucrez la Ministerul Afacerilor Externe…

Program de la 8 la 16.00?

Nu neapărat. Atunci când este nevoie trebuie să fim acolo. E o muncă mai aparte comparativ cu activitatea din alte zone de administrație.

Dar ce faci acolo? Când spui Ministerul de Externe sună a ceva foarte important și prețios…

Ministerul Afacerilor Externe este o instituție de elită în administrație, cu o activitate specifică. În general, se gestionează strategiile de politică externă, iar eu lucrez pe relația bilaterală România-Republica Moldova.

Adică te asiguri că există înțelegere cu frații noștri de peste Prut?

Dacă vrei tu să spui așa… Sunt mult prea mică pentru asta. Cred că mai degrabă asigur background-ul de lucru de care este nevoie în a se lua niște decizii la un nivel mai înalt.

Și după job? Când închizi ușa biroului?

Închid ușa biroului, dar nu închid niciodată ușa job-ului pentru că îmi place foarte mult ceea ce fac. Eu am ajuns absolut întâmplător să lucrez aici. Departamentul în cadrul căruia lucram la Guvern a fost transferat la Ministerul Afacerilor Externe.

A, ai lucrat și la Guvern?

Da, am lucrat în cadrul Departamentului pentru Românii de Pretutindeni și, înainte de asta, am lucrat în presă. Practic așa am ajuns să lucrez în administrație. Am lucrat foarte mult pe zona de jurnalism de investigație și mi-am dorit cumva să văd cum e și de partea cealaltă, partea care a făcut obiectul investigațiilor. Oricum, când am luat eu această decizie, presa scrisă începuse să se schimbe și a fost o decizie de impuls. Am văzut un anunț pentru organizarea unui concurs la Secretariatul General al Guvernului și am aplicat. Am luat concursul, am stat acolo aproape doi ani, am luat contact cu administrația și cu tipul de comunicare „vă transmitem alăturat”, dar și acolo a fost o activitate foarte frumoasă, cu o deschidere foarte mare și fără specificul acela de „mă duc la birou, învârt hârtii, timpul trece, leafa merge”. Era o zonă în care trebuia să citești foarte mult, să interacționezi cu foarte mulți oameni, să înțelegi ce probleme au aceste comunități din afară și ce politici ai putea să construiești acasă pentru a-i putea ajuta să-și păstreze identitatea națională în statele unde au ales să trăiască.

Dar cu ce te ocupi azi în timpul tău liber?

De ceva vreme, mai exact de pe la începutul anului trecut, am decis să dau curs unui sentiment interior care îmi spunea că mi-am găsit menirea. Am decis să fondez Asociația Magidream și să implementez un proiect numit Dogtors, care reunește mai multe concepte în el. Cel mai important este conceptul de viață independentă prin asistență vie. Asistență vie însemnând acest câine asistent care, în urma unui proces de educație foarte riguros și specializat, poate să îndeplinească anumite sarcini în viața de zi cu zi a omului și să-l ajute… Vorbim de persoana cu dizabilități, adult sau copil, sau vorbim de oameni cu alte nevoi speciale decât acea formă de dizabilitate vizibilă fizică…

Adică autismul?

Toate poveștile din zona autismului sunt impresionante pentru că e ceva atipic. E vorba de niște copii care au nevoie de ajutor pentru a se deschide astfel încât să poată comunica și interacționa cu lumea noastră. Dramele lor și ale părinților lor sunt foarte mari. Întâmplător, copiii cu autism sunt cei mai mari beneficiari ai terapiei asistate de câine pentru că se comunică la nivel emoțional, câinele este o ființă aparte, cu un caracter foarte blând, capabil să fie și foarte cuminte atunci când copilul este într-o stare delicată ce nu-i mai permite alte tulburări, dar și un foarte bun partener de joacă, care simte energia copilului și îl poate înveseli.

Eu am întâlnit părinți care nu puteau comunica deloc cu copiii lor diagnosticați cu autism, am întâlnit oameni care s-au mutat din București la Constanța, de exemplu, ca să-și ajute copilul și tocmai prin acest instrument de asistență vie.

Sunt foarte multe boli și stări ale copiilor în care tot ce înseamnă terapie convențională nu dă rezultate. Putem vorbi de acei copii cu probleme vizibile de comportament care, dacă nu sunt ajutați, ajung să manifeste un comportament bazat pe agresivitate care va conduce, în final, la abandon școlar. Dar vorbim și de copiii care nu pot fi integrați în sistemul de învățământ clasic, din varii motive și a căror dramă se adâncește odată cu respingerea lor în comunitate.

Și un câine poate să ajute?

Sunt studii socio-medicale, măsurători care arată că un câine poate să influențeze starea emoțională a omului, chiar procesele bio-chimice din organism, astfel încât să se inducă o stare de calm și de echilibru emoțional. Un astfel de câine devine un numitor comun pentru acești copii și copiii tipici. Câinele este o invitație la joacă și prietenie care, în alte condiții, nu se realizează. De asemenea, câinele poate fi foarte util profesorilor pentru a comunica mai ușor cu acești copii. Studiile făcute în SUA, unde câinele a devenit un instrument tot mai frecvent inclus în programa școlară, arată că el poate fi implicat cu succes în predarea oricărei discipline și în întregul proces de educație și responsabilizare a copilului. Alături de câine, comunicarea în interiorul școlii are la bază joaca, fapt care stimulează copilul să își dorească să treacă pragul instituției de învățământ.

Asociația voastră ce face exact?

Eu am creat această asociație ca instrument de implementare a proiectului Dogtors. Cum spuneam, obiectivul nostru prioritar este construcția Primului Centru de Suport pentru Viață Independentă din România al cărui rol este acela de a furniza resurse certificate în domeniul asistenței vii. Este o misiune ambițioasă pe care ne-am asumat-o cu inima deschisă tocmai pentru că Dogtors este un proiect cu un potențial uriaș de educație și creștere a gradului de conștientizare în societate cu privire la drepturile fundamentale și nevoile persoanelor cu dizabilități și alte nevoi speciale, dar și la soluțiile ieftine și accesibile prin care acești oameni, copii și adulți, pot primi ajutor.

Singură?

Nu, alături de ceilalți membri fondatori ai Asociației Magidream și împreună cu toți cei care oameni care au rezonat cu inițiativa noastră. Noi nu am creat un ONG ca să mai fie unul pe piață, am creat această organizație ca să putem contura contextul instituțional necesar implementării proiectului Dogtors. Proiectul este foarte complex, este unul de cursă lungă, cu mai multe obiective. Pe lângă conceptul acesta de viață independentă prin învățarea unor deprinderi de viață independentă cu ajutorul unui câine asistent, avem acest domeniu necunoscut și accesibil în România care se numește chiar asistență vie. Când mi-am propus să dau viață proiectului, am început documentarea… Eu știam ce poate face câinele pentru om și ce echipă puternică este cea formată de om și câine, dar care este realitatea în România?

Am descoperit în legea privind drepturile persoanelor cu dizabilități acest drept la asistență vie, strecurat cumva printre rânduri. Am făcut un demers de a continua informarea, am contactat ministrul muncii care era în funcție când s-a introdus în lege această prevedere și am aflat că nu avem norme de aplicare nici în ziua de azi… Din 2014, de când s-a gândit cineva că ar fi nevoie de asistență vie și în România, nu s-a mai întâmplat nimic. În consecință, fără norme de aplicare, nu avem resurse care să asigure condițiile necesare pentru exercitarea în mod real a dreptului persoanelor cu dizabilități și alte nevoi speciale de a avea un câine asistent.

Asistența vie nu e ca asistența socială clasică, un serviciu furnizat de asistenți sociali angajați în direcțiile de asistență socială din primării, ci presupune să ai un câine asistent și oameni care știu să educe acest câine să atingă acest potențial. Esența în asistența vie este să creezi un parteneriat funcțional și pe termen lung între om și pacient. Trebuie să-i înveți să comunice unul cu celălalt astfel încât câinele să știe ce are de făcut și care sunt nevoile omului, iar omul să știe cum să obțină de la câine ajutorul de care are nevoie. Nu e deloc simplu însă, odată formată legătura dintre acest câine minunat și omul în nevoie, viața amândurora se schimbă în bine. Prezența câinelui asistent dă o gură de oxigen și familiilor celor cu nevoi speciale. Să nu uităm că în România există un deficit enorm de centre respiro, acele centre care ar putea prelua, pe o perioadă limitată, îngrijirea persoanelor cu dizabilități astfel încât membrii familiilor lor să își poată recăpăta forțele.

Neexistând norme de aplicare, dreptul la asistență vie este unul ireal, inaccesibil. Cine creează resursele, a fost întrebarea mea. Mi s-a explicat că teoretic, Ministerul Muncii în parteneriat cu această autoritate pentru persoanele cu dizabilități ar fi trebuit să înființeze un centru național de dresaj de asistență, sau, dacă nu se putea asta, să se creeze un cadru asemenea altor state. De exemplu, în state precum Norvegia, departamentul pentru persoanele cu dizabilități finanțează anumite ONG-uri care au această școală de dresaj canin specializat, preiau câinele de la aceste organizații și îl dau mai departe persoanei cu dizabilități. S-a ajuns la concluzia că e mult mai eficient decât să plătești un asistent social clasic. De ce? Pentru că animalul rămâne acolo, este mereu la fel de cald și dispus să ajute, în timp ce asistentul social pleacă acasă după opt ore și presiunea asupra familiei revine.

Hai să revenim puțin. Tu, prin această asociație îți dorești să existe aceste norme de aplicare?

Ne dorim să existe aceste norme de aplicare, dar scopul principal al asociației este construirea acestui centru național respectând criterii și standarde internaționale pentru a crea resurse certificate de asistență vie.

Când va fi gata acest centru?

Centrul acesta, în varianta lui supusă spre certificare din parte unor organizații internaționale care furnizează astfel de acreditări, implică o investiție serioasă. Deocamdată, avem un teren de 16 mii de metri pătrați, în Pantelimon, într-o zonă foarte frumoasă, am început procedurile administrative, am obținut certificatul de urbanism și lucrăm la proiectele pentru obținerea autorizației de construire. Sunt niște proceduri dificile, e foarte greu să găsești un arhitect care să lucreze pro bono, a mai venit și această pandemie care i-a frânat puțin pe cei care veniseră cu inima deschisă către acest proiect, tocmai pentru că nu mai au timp liber de investit, fiind blocați în a-și asigura traiul propriu.

Dar acum aveți căței?

În această poveste jumătate de contribuție o are omul care dresează câinii, Cătălin Cornea, un psiholog canin, aproape singurul psiholog canin și instructor cu o practică de aproape 25 de ani neîntrerupți, certificat de Ministerul de Interne. Este un om pasionat atât în ceea ce face, cât și foarte implicat în zona de voluntariat. El e un soi de pionier, este cel care a făcut primele proiecte pilot din România, în cadrul cărora a pus un câine dresat corespunzător să interacționeze cu oameni cu nevoi speciale.

Între timp a aderat la asociație, este vicepreședintele asociației, fiind jumătatea esențială în acest proiect. Există mitul că numai anumite rase de câini pot fi câini de asistență. Ei bine, un proiect coordonat de Cătălin Cornea, premiat la nivel internațional în 2014, a condus la legiferarea asistenței vii în România. Cătălin a selectat dintr-un adăpost un câine cu un caracter deosebit, l-a dresat pentru un om aflat în scaun cu rotile și apoi i-a învățat pe amândoi să lucreze împreună. Inițiativa lui a fost premiată pentru originalitate – un câine maidanez a fost scos din adăpost și, prin educație, a devenit primul câine asistent fără rasă din lume.

Dar dacă eu am copil cu autism și găsesc un cățel care mi se pare mie că ar rezona cu copilul meu, pot să vin cu ei la voi și să vă cer ajutorul?

Da, poți, însă câinele va trebui să fie evaluat de psihologul canin pentru simplul motiv că impresia ta că e potrivit copilului tău s-ar putea să fie greșită.

Dar dacă am un copil cu autism și cred că modelul de asistență vie i s-ar potrivi, pot să vin la voi și să vă cer ajutorul?

Da, poți. Dacă tu ne ceri ajutorul și nu ai câine, noi te ajutăm să găsești câinele potrivit pentru copilul tău, începem educația câinelui, care este un proces de durată – e foarte greu să faci un câine să stea liniștit ore întregi lângă un copil – și apoi încercăm să facem legătura și să inițiem comunicarea între câine și copil. Procesul de educație, atât al câinelui, cât și al pacientului este personalizat, tocmai că fiecare are o personalitate unică.

Ați reușit să ajutați mulți oameni până acum?

Nu la modul de a forma noi un câine. Am ajutat oameni care au deja un câine, care au copii cu diverse probleme și care ne-au cerut ajutorul. Cei mai mulți nu erau din București, iar în perioada aceasta, au fost ajutați de la distanță. Părintele a fost instruit de dresor astfel încât să învețe să lucreze cu câinele.

Noi am avut activitate chiar și pe zona de psihoterapie – psihologul nostru oferă consiliere tuturor celor care ne-au cerut ajutorul – însă, neavând centrul avem o problemă: ne ciocnim de mentalitatea existentă în România. Oamenii vor să le păstrezi confidențialitatea și munca noastră este o muncă nevăzută, practic. Dacă omul nu vrea să prezinți public povestea lui, nu ai cum să vorbești despre rezultatele extraordinare ale asistenței vii. Încercăm să-i ajutăm să-și schimbe această mentalitate, să înțeleagă că în felul acesta își pot ajuta copilul și îi pot ajuta și pe alții.

Avem un singur caz, la Ploiești, în care familia a fost de acord să ne dea imagini. Nu am ajutat noi la dresajul câinelui, respectiva doamnă a venit înspre noi tocmai ca să dea un exemplu că merită să facem publice astfel de situații și că merită să implicăm câinele în a ajuta acești copii. Este vorba de un băiat care azi are 33 de ani și care de la naștere are niște sindroame cerebrale, o ușoară dizabilitate fizică, un ușor retard și epilepsie. Întâmplător, într-o zi, mătușa lui a găsit un câine foarte liniștit, cu toate calitățile necesare pentru a fi un câine asistent, iar acest cățeluș s-a atașat de băiat și de atunci sunt de nedespărțit. L-a ajutat foarte mult să depășească crize de epilepsie pentru că un câine are capacitatea să simtă undele cerebrale înainte de a se manifesta criza de epilepsie. Câinele simțind ce se întâmplă în organismul acestui băiat, se apropia de el, îl liniștea și încet, încet, crizele de epilepsie au dispărut. Băiatul avea la activ multe tentative de sinucidere pe fondul acestui stigmat social, familia a avut inteligența de a încuraja comunicarea lui cu câinele, responsabilizarea lui – să hrănească câinele, să-l scoată la plimbare – lucruri care l-au motivat atât de mult încât în momentul de față este un băiat care râde. Iese cu câinele pe stradă, merge singur la magazin, i-a crescut gradul de independență, motivația, a renunțat la gândul sinuciderii, privește viața în alt fel și tocmai acesta a fost rolul demersului pe care doamna respectivă l-a făcut. Acum Alex lucrează cu psihologul nostru și am convenit că el va deveni ambasadorul proiectului nostru și sper să-i găsim un job în centrul nostru pentru a-l motiva și mai mult.

https://www.facebook.com/asociatia.magidream/posts/150168106460612

Eu cred că dacă mai mulți părinți ar vorbi despre problemele prin care trec, cred că și situația privind stigmatizarea socială ar fi puțin diferită.

E greu să strângi bani?

E destul de dificil din multe puncte de vedere. Prima campanie de strângere de fonduri am inițiat-o acum două săptămâni. Fundația Voice for The Needy ne-a găzduit pe platforma lor deoarece au apreciat valoarea educațională foarte mare a proiectului Dogtors. Ca un om care vrea să construiască temeinic, conștient că nu poți face un astfel de centru din donații private, m-am orientat spre parteneriat public privat cu instituțiile care au competențe în domeniu. Am prezentat Dogtors la Ministerul Muncii, ni s-a spus că proiectul e foarte frumos, însă feedback-ul a fost zero. M-am orientat spre ceea ce am învățat să fac cât am lucrat în presă și anume să promovez proiectul în comunitate. Am avut reacții la superlativ, am găsit resursele de care am avut nevoie în urma unor astfel de acțiuni de networking. Evident că lucrurile merg mai greu, însă cred că această variantă e potrivită pentru noi deoarece informația ajunge țintit la oamenii interesați. Când vom găsi acel sponsor care să înțeleagă beneficiile pentru societate, nu doar pentru oameni și potențialul uriaș pe care îl are acest proiect chiar și în zona de prevenție, atunci vom crea un parteneriat serios și vom construi împreună.

Deocamdată, ne-am orientat spre închirierea unui spațiu mai mic unde să demarăm toate activitățile din proiect, într-o formulă restrânsă.

Cum a venit ideea acestui proiect?

Proiectul a început pentru mine cu mult înainte de începutul lui 2019 când a prins formă juridică. Ideea a venit dintr-o întâmplare personală, respectiv din postura de membru al unei familii pus în situația de a îngriji o persoană cu dizabilități. Mama mea, în urma unui al treilea accident vascular, a trecut prin toate formele posibile de dizabilitate până când s-a stins, la finalul anului trecut. M-am confruntat cu lipsă de resurse convenționale, nu am putut să găsesc nici măcar un asistent social cu formă umană, însă am constatat un lucru senzațional: din clipa în care mama s-a întors de la spital, câinele părinților mei, o cățelușă maidaneză nedresată, a fost nedezlipită de patul ei, devenind un soi de buton de alarmă. Dacă mama era în pericol să cadă din pat, câinele lătra, dacă îi era rău, câinele lătra și alerta pe cineva din familie. În perioada în care starea cognitivă a mamei s-a degradat și a nu a mai fost conștientă și conectată la realitate, se întâmplau niște lucruri care pe mine personal m-au uimit. Mama nu mai avea mobilitate, nu se mai mișca, însă avea momente în care reușea să întindă mâna cât să mângâie acest câine. Iar în această interacțiunea în ochii ei se vedea o căldură. Își plimba privirea și când o întâlnea pe a mea sau pe a altcuiva cunoscut părea că se desprinde din universul ei interior, că ne recunoaște, că simte… Și atunci începea să plângă. Câinele îi atingea sufletul și îi trezea o clipă și mintea și inima.

Ce a fost și mai impresionant este că, înainte de accidentul vascular, între acest câine și mama mea nu exista nici o legătură afectivă, ba dimpotrivă, mama spunea că locul unui câine este afară, nu în casă. Tatăl meu era cel care interacționa afectiv cu câinele, având o legătură specială.

Eu cunoșteam beneficiile terapiei asistate de câini, după cum știam câtă nevoie are câinele de comuniunea cu omul. În 2013, am salvat din stradă o cățelușă cu multiple traume. În acel context l-am cunoscut pe Cătălin Cornea și tot atunci am aflat despre pasiunea și visul lui de a înființa o academie de dresaj.

După ce s-a îmbolnăvit mama, eu am venit cu povestea mea, el coordonase deja foarte multe inițiative de voluntariat… Și așa s-a născut Dogtors: jumătatea visul unui om și jumătate drama mea personală, dar și dorința amândurora de a face bine. Construim cu credința că primul Centru Dogtors va fi un exemplu că se poate să redăm demnitatea deopotrivă și omului cu dizabilități și câinelui abandonat de om. Am încredere că vom reuși în timp să multiplicăm primul Centru de Suport pentru Viață Independentă și în alte locuri din România. Oameni cu nevoi speciale sunt peste tot în țară.