Dragoş Bucurenci, antreprenor: ”Învăţătoarea mea era convinsă că sunt brânză bună în burduf de câine, iar asta este o sentinţă de ratare care mă urmăreşte încă.”

Dragoş Bucurenci este antreprenor şi conduce o firmă de consultanţă în comunicare, dezvoltă programe de fundraising pentru Hope and Homes for Children, se implică în promovarea unui Camino românesc, creat de ”Tăşuleasa Social”, iar peste zece ani ar putea fi primarul Bucureştiului. La 18 ani a devenit voluntar ”Salvaţi Copiii”, iar de atunci s-a implicat în programele ”Salvaţi Delta”, ”Mai-Mult-Verde” sau ”Hospice – Casa Speranţei”.  Are convingerea că lucrurile neplanificate sunt sortite eşecului, iar eşecul este cea mai mare spaimă a adolescenţei lui.

Vorbim despre ”Hope and Homes for Children (HHC)” pe de o parte, dar şi despre ”Tăşuleasa Social”, pe de alta ca despre două poveşti de implicare socială al căror punct comun eşti tu. De ce te-ai ataşat de aceste cauze complet diferite şi ce anume din tine face legătura între ele?

Sunt două fire roşii care mă călăuzesc. Unul este cel legat de protecţia copiilor şi trebuie să spun că mi-am început cariera la 18 ani, muncind ca voluntar la ”Salvaţi copiii”. Acolo am cunoscut  copiii dintr-un centru de plasament din Bucureştii Noi şi cred că de atunci am rămas legat de orice cauză dedicată lor pentru că am descoperit o inechitate strigătoare la cer. Şi, deşi primii ani de implicare civică au fost mai degrabă orientaţi spre cauze de protecţia mediului, întotdeauna organizaţiile care se ocupau de protecţia copiiilor aveau acces nemijlocit la mine, aşa încât pe lângă ”Salvaţi Delta” sau ”Mai-Mult-Verde” reuşeam să îi ajut cu proiecte, implicare, gale şi pe cei de la ”Salvaţi Copiii”, ”Hope and Homes for Children” sau pe cei de la ”Hospice – Casa Speranţei”.

Când m-am întors de la Bruxelles, şi mi-am reluat proiectul antreprenorial, mi-am dat seama că mă risipeam în prea multe cauze şi atunci am acceptat propunerea lui Ştefan Dărăbuş, de la ”Hope and Homes for Children”, de a conduce biroul de comunicare şi fundraising al organizaţiei, lucru care m-a atras firesc, pentru că eu sunt un om de construcţie. Niciodată nu am avut înţelegere pentru intervenţiile punctuale sau pentru ajutorul de dragul de a ajuta şi de a te simţi bine. Eu cred în sprijinul pe termen lung, durabil, sistematic.

Care este diferenţa?

Diferenţa este că punctual nu rezolvi decât un simptom şi, de foarte multe ori, problema reapare. Exemplul clasic este când dai bani copiilor care cerşesc. Te ocupi de o problemă extrem de mică şi de foarte multe ori amplifici problema sistemică. Dar te simţi bine când dai bani şi primeşti mulţumirea copilului.

De cealaltă parte, intervenţia durabilă, sistematică porneşte întotdeauna de la înţelegerea cauzelor problemei şi de la acceptarea faptului că ea nu se va rezolva pe moment, iar soluţia nu va fi perfectă, va fi foarte greu de pus în practică şi va cere eforturi şi rezilienţă.

Cum ai învăţat tu lecţia acestei diferenţe? Cum la noi nevoile sunt uriaşe, este foarte simplu să te poziţionezi ca cel care ajută punctual. Or, tu spui că trebuie ales drumul mai greu. De ce?

Omul de la care am primit această lecţie a fost bunicul meu, un tip foarte chibzuit, care făcea lucrurile cu un plan. L-am cunoscut puţin pentru că el s-a stins când eu aveam şapte ani, dar a lăsat în urmă nişte lucruri la care muncise foarte mult şi din care am putut să îmi dau seama care este stilul de muncă ce dă astfel de roade. De exemplu, o casă la ţară pe care a construit-o pe locul fostului grajd din curtea casei părinteşti. O mai avem şi acum şi ne aduce aminte de el. Până la urmă ăsta a devenit stilul meu: să ne uităm planificat la o problemă şi să încercăm să o rezolvăm temeinic.

”Hope and Homes for Children” este un astfel de exemplu. Vorbim despre o organizaţie care îşi propune să închidă toate orfelinatele din România. Şi aici ai putea să spui că de fapt orfelinate nu mai există, însă centrele de plasament sunt tot orfelinate. Să nu ne oprim la terminologie. Vorbim despre acele instituţii  în care copiii abandonaţi cresc lipsiţi de orice afecţiune, trataţi ca o materie primă într-o fabrică: pe o parte intră copilul abandonat, iar pe partea cealaltă trebuie să iasă adultul. Evident că acel adult este complet nefuncţional, incapabil să se integreze în societate, parcă pregătit pentru penitenciar.

Noi vrem să oprim acest sistem profund viciat şi să îl înlocuim cu unul în care familiile sunt ajutate să îşi crească copiii, atunci când doar motive financiare îi împiedică să şi-i crească. Iar copiii care nu pot fi crescuţi de părinţii lor să ajungă în case de tip familial, adică în nişte locuri care seamănă cât mai mult cu o familie normală. Sigur, nu suntem naivi: nu vom obţine niciodată atmosfera dintr-o familie normală, dar, dacă ai o casă în care trăiesc maximum 12 copii, care este amplasată între alte case obişnuite şi nu are o plăcuţă pe care să scrie ”casă de tip familial”, relaţia dintre copii şi îngrijitori este mult mai personală. Pentru că, până la urmă, tot de ce au nevoie aceşti copii este atenţie personală şi afecţiune. Ca noi toţi.

Această organizaţie, în 20 de ani, a închis mai mult de 50 de orfelinate, a deschis mai mult de 100 de case de tip familial şi s-a implicat în viaţa a mai mult de 50.000 de copii. Iar la nivel naţional impactul a fost cu mult mai mare, aşa încât dacă la începutul anilor ‘90 în aceste instituţii erau peste 100.000 de copii, acum au mai rămas doar 6.500.

Şansa Hope and Homes for Children a fost susţinerea organizaţiei mamă din Marea Britanie care, în toţi aceşti 20 de ani a cheltuit cam 40 de milioane de lire pentru rezolvarea problemelor copiilor din România. Sigur că a venit momentul să contribuie şi România, iar treaba noastră, a echipei din Bucureşti este de a strânge aceşti bani. Acum, după doi ani de zile de fundraising, pot să spun că am ajuns, cu echipa pe care am construit-o, la peste 1 milion de euro finanţare pentru proiectele dedicate copiilor. Iar ambiţia mea, dacă mă întrebi, este să construiesc cea mai puternică echipă de fundraising din România. Sigur, suntem încă departe de momentul acela, dar este una dintre ţintele personale.

De ce Tăşuleasa Social?

Sunt 11 ani de când mă ştiu cu Alin Uhlman Uşeriu. Ne-am cunoscut la emisiunea lui Cătălin Ştefănescu şi de la el am învăţat prima dată despre voluntariatul ca mijloc de educare. Când am văzut ce făcea el în tabere, cu copiii de pe Bârgaie, am avut această revelaţie:  nu erau, aşa cum părea la prima vedere, proiecte de protecţia mediului ci, aşa cum îi spune numele, erau proiecte sociale. Iar mie, practic, de la Alin mi-a venit ideea de a face ”Mai Mult Verde”.

Acum, când ne-am reîntâlnit, ne-a plăcut ce am găsit: ne-am schimbat amândoi, ni s-a schimbat şi stilul de leadership, dar cumva ne-am dat seama că aceste schimbări ne-au apropiat şi mai mult. Acum un an, în iunie, am fost în vizită acolo şi Alin, care se uita peste nişte agende vechi, a realizat că se împlineau fix 10 ani de când ne ştiam. Sigur, eu nu cred în astfel de coincidenţe, dar asta chiar a fost interesantă.

Trebuie să îl pomenesc aici şi pe Tibi Uşeriu, fratele lui Alin, care este un model în noua mea pasiune pentru sportul de anduranţă. De fapt, nu model! E un fel de stea polară, la care te uiţi visător, ştiind că nu vei ajunge vreodată.

Acest proiect, Via Transilvanica, este un proiect de naţiune, unul durabil. Am convingerea că pe drumul acesta vor merge şi strănepoţii mei. Este unul dintre motivele pentru care cred că Alin a avut o intuiţie genială şi nu putea să o aibă într-un moment mai potrivit decât la centenar, când avem atâta nevoie de proiecte care să ne unească, nu să ne dezbine. Iar acest drum are potenţialul să ne unească.

Vorbim practic de un Camino românesc, iar pentru cei care nu ştiu ce înseamnă, trebuie să adaug că este un drum de pelerinaj către un loc cu o însemnătate religioasă, dar care şi-a pierdut deja de mulţi ani motivaţia religioasă şi a căpătat greutatea unei experienţe spirituale, a unei călătorii-meditaţie făcută pe jos, de unul singur sau împreună cu prietenii. În Spania, unde sunt două astfel de drumuri, s-a ajuns în acest moment la un surplus de călători, iar această situaţie, desigur, înseamnă presiune pe resurse. Via Transilvanica este o alternativă, pentru că oamenii din întreaga lume caută astfel de drumuri, adevărate exerciţii spirituale.

Via Transilvanica pleacă de la Drobeta Turnu Severin, adică din locul pe unde a intrat în ţară Prinţul Carol şi, după 800 de kilometri, se opreşte la Putna, unde este înmormântat Ştefan cel Mare. Este un drum care trece prin nenumărate locuri simbolice, dar le şi arată călătorilor străini cât de frumoasă este România la firul ierbii.

Proiectul îşi propune să construiască acest drum, care să asigure pelerinilor, foarte puţin pregătiţi fizic, o călătorie fără prea multe griji, cu resurse de cazare şi de masă. Este un drum care are nevoie încă de sprijinul şi donaţiile tuturor celor care îşi doresc să se implice şi pot să o facă pe site-ul proiectului, viatransilvanica.com.

Dacă ne întoarcem la tine, cea mai mare parte a timpului, cu excepţia unei perioade birocratice, te-ai dedicat unor cauze de caritate şi ţi-ai făcut din asta ocupaţie şi stil de viţă. De ce?

Tot timpul am rezonat cu discursul societăţii civile. În copilăria şi adolescenţa mea, modelele pe care mi le alegeam erau lideri de organizaţii neguvernamentale. Am avut norocul să am legătură de mic cu doi voluntari ”Peace Corps”, Miss Rose şi Miss Terry, de la care am învăţat nu doar limba engleză, ci şi valorile democraţiei americane.

Dacă mă întrebai în liceu ce aş vrea să fac, probabil ţi-aş fi răspuns că vreau să conduc un ONG. Cred că a cântărit mult şi experienţa de la ”Salvaţi Copiii”, poate şi faptul că urmăream de când eram mic nişte organizaţii ca ”Alianţa Civică”, ”APADOR-CH” pentru că mi se părea că toate făceau o muncă salutară în civilizarea şi democratizarea României.

Mi-am început cariera la British Council şi pe urmă societatea civilă mi s-a părut opţiunea firească. Apoi mi-am plănuit viaţa matură în decade: zece ani o să muncesc în ONG, apoi zece ani o să fac antreprenoriat şi alţi zece poate o să fac politică. Dar niciodată nu mi-am propus să fac din caritate o activitate de o viaţă. Sigur că proiectele civice sunt mai vizibile, dar trebuie spus că viaţa mea de acum este preponderent ocupată cu munca antreprenorială, cu firma de consultanţă în comunicare. Şi ca timp şi ca importanţă.

Şi pentru că m-ai întrebat de ce, mult mai târziu am realizat că de fapt în spatele tuturor acestor decizii este nevoia mea de sens în ceea ce fac. Chiar şi în anul birocratic, cum l-ai numit tu, m-am dus acolo pentru că am simţit că am un rost. Când rostul a dispărut, am plecat. Nu mi-a trecut prin cap să rămân, să semnez un stat de plată şi să îmi văd de viaţă. Pentru că în tot ce fac trebuie să existe un sens, iar sensul ăsta este dătăror de energie, de motivaţie. Niciodată nu am reuşit să mă mobilizez doar pentru că aşa fac toţi ceilalţi.

În logica asta a binelui, a progresului şi a căutărilor de sens, cum arată eşecul?

În mai multe feluri şi forme. Dacă era ceva ce mă consuma pe mine în adolescenţă nu era grija alegerii carierei, pentru că mi se părea că pot să fac orice. Ce mă consuma cel mai tare era teama de ratare. Mi-a luat multă vreme să accept eşecul şi să realizez că nu există decât lecţii, că rulăm experimente care ies sau nu, iar noi învăţăm ceva din ele.

Când m-am întors în ţară, după Stanford, am început firma de consultanţă: brand, website, ofertă şi i-am dat drumul undeva pe final de toamnă. Eram la început şi nu ştiam că vara şi iarna piaţa de training este destul de jos. Aşa că mi-a fost foarte greu să adun oameni la cursuri. Şi făcusem toate astea fără niciun fel de investiţii sau sprijin financiar din partea cuiva, aşa încât, îmi aduc aminte, la final de februarie situaţia era foarte albastră. Aşa de albastră încât expiraseră cele şase luni de graţie în care poţi să nu îţi plăteşti împrumutul de la MBA şi am cerut o perioadă de graţie de alte şase luni. Şi mi-am mai dat acest termen: te mai joci cu firma o jumătate de an şi dacă nu merge, te întorci în America şi te angajezi într-o companie, devii o rotiţă din angrenaj, unde îţi faci munca responsabil, doar pentru a-ţi plăti creditul.

Ca să înţelegi că nu exagerez, situaţia era atât de albastră încât (eram disperat şi întotdeauna când eşti disperat iei decizii proaste) mi-a venit ideea să încerc o afacere paralelă: descoperisem oportunitatea de a cumpăra energie electrică şi gaze pe bursa de mărfuri.  Şi vreo lună jumătate, în condiţiile în care mie firma nu îmi mergea, m-am văzut cu tot felul de primari din comune şi încercam să îi conving să cumpere energie pe bursă. A fost cel mai mare eşec, în sensul că nimeni nu a intrat în afacere. Dar a fost o şcoală extraordinară de vânzări, pentru că m-a pus în aşa-numita situaţie de ”cold calling”, când pui mâna pe telefon şi suni pe cineva complet necunoscut pe care trebuie să îl convingi să cumpere ceva. Şi am făcut şi asta.

Bine a fost că la sfârşitul acelei primăveri a început Khastalia să se ridice de la pământ, iar la final de septembrie deja îi dădusem calificativ de trecere. Atunci am primit oferta de la Bruxelles, iar asta a intrerupt pentru o vreme ascensiunea firmei, dar la întoarcere nu a mai trebuit să iau totul de la zero.

Mărturisesc că mă aşteptam să răspunzi cu o poveste de eşec din adolescenţă sau copilărie.

Teama de eşec există şi pentru că învăţătoarea mea, doamna Constantinescu, i-a transmis bunicii mele, în scris, că sunt ”brânză bună în burduf de câine”. Asta este o sentinţă de ratare care mă urmăreşte şi în acest moment. Mă întreb şi acum, în momentele mele de îndoială, dacă nu cumva sunt ”brânză bună în burduf de câine”.

Bunica a fost cineva care a dorit întotdeauna perfecţiunea şi, dacă nu a obţinut-o, s-a arătat foarte nemulţumită de asta. În clasa a V-a sau a VI-a nu am mai luat premiul întâi, iar ea nu a mai venit la serbare. Şi mi-a spus că o să vină când o să iau din nou premiul întâi. Şi, fără să îşi dea seama, m-a ajutat pentru că din momentul acela am decis că nu o să mai iau premiul întâi şi nu o să mai învăţ pentru note.  Aşa încât în următorii opt ani am fost acel elev care putea fi olimpic naţional la o o materie şi corigent la alta. Şi am păstrat această dualitate şi în restul vieţii mele: m-am lăsat de cele două facultăţi pe care le-am început, în vreme ce conduceam un ONG şi aveam o emisiune de cultură pe postul naţional de televiziune. Evident că bunica nu a înţeles nimic din asta. Însă la un moment dat mi-am dat seama că nu pot să îmi trăiesc viaţa încercând să o scot din sărite pe ea, că trebuie să trăiesc pentru mine.

De ce conta atât de mult părerea bunicii tale?

Pentru toţi copiii contează părerea celor în jurul cărora cresc. Şi pentru că la noi în familie bunica a fost o figură dominantă este uşor de înţeles de ce. Dar dintre toţi eu am avut norocul să fiu cel care s-a raportat cel mai rebel la indicaţiile ei.

Însă şi acum mă mai gândesc: faptul că nu poţi pune cu uşurinţă o etichetă pe ceea ce fac eu, profesional, nu este cumva semnul faptului că încă îi fac ei jocul, să am succes într-un fel în care ea să fie obligată să recunoască că am succes şi că s-a înşelat? De-asta am mereu grijă să bifez şi nişte forme de realizare pe care societatea le recunoaşte ca atare: cum este de exemplu acest MBA la Stanford. Am vrut să bifez şi această educaţie formală, aşa încât nimeni să nu mai poată spune că joc în terenuri nearbitrate: am dat o admitere, printre cele mai grele din lume, am trecut nişte examene şi am absolvit cu brio.

De ce Stanford University?

Voiam un MBA tocmai pentru că făceam management după ureche de mai mulţi ani şi mi-am dat seama că tot ce poţi să înveţi să facicu metodă vei ajunge să faci mult mai bine. Mi-am dorit unul dintre cele mai bune programe pentru că jumătate din învăţare vine din interacţiunea cu ceilalţi. Am avut norocul să fiu admis, iar dacă aş fi fost pus să aleg între ei şi altă şcoală tot pe ei i-aş fi ales pentru că filozofia lor se potriveşte foarte bine cu a mea, ei cred în folosirea abilităţilor de business în proiecte care aduc un bine sau o schimbare în comunitate. Iar sloganul şcolii de business de la Stanford este: ”Change lives, Change organisations, Change the world”

Cu ce lecţie te-ai întors?

În management lecţia cea mai importantă pentru mine a fost importanţa comunicării interpersonale, iar revoluţia care are loc în acest moment în managementul din întreaga lume este trecerea de la cel orientat pe sisteme şi procese, inventat după război şi cu vârful de dezvoltare în anii ’80, la cel în care abilitatea cea mai importantă este cea de a lucra cu oameni şi de a comunica eficient în echipă. Şi, deşi poţi spune că m-am întors la periferia umii civilizate, mă simt nici pe departe Ovidiu la Tomis, în marginea Imperiului, pentru că fac parte dintr-o revoluţie cât se poate de actuală. Iar, mulţumită globalizării şi internetului, noţiunea de perferie a dispărut, aşa încât Bucureştiul poate oricând deveni un puternic centru de dezvoltare, aşa cum sunt Londra, Amsterdam sau micul Palo Alto, inima de acum a Silicon Valley. Periferia geografică nu se confundă neapărat cu cea economică sau cu cea tehnologică.

Hai să proiectăm următoarea decadă. Cum te vom vedea peste 10 ani? Un om politic de succes care transformă Bucureştiul într-o mare Capitală europeană sau un tătic ce îşi petrece weekend-urile  cu soţia şi copiii în casa bunicului, pe lângă Bucureşti?

În niciun caz în a doua imagine. Poate la bătrâneţe mă văd retras într-un loc cu natură şi o bibliotecă bogată.

Marea dilemă este dacă peste zece ani voi continua acest proiect antreprenorial sau voi începe unul politic. Când am plecat la Stanford aveam un plan: de a face antreprenoriat 10-15 ani, din care să obţin liniştea şi relaxarea de a face politică, ceea ce nu am încă pe deplin acum şi nu aveam deloc acum 6 ani când am plecat.

Cred că politica se face la maturitate personală, profesională şi financiară pentru ca motivele care te ţin acolo să fie dintre cele mai sănătoase şi să nu existe niciodată conflicte de interese. Şi într-adevăr, aş începe la primărie pentru că, spuneam, sunt genul constructor, nu tipul de politician de parlament. Dacă va fi Bucureştiul sau alt oraş, va fi primăria generală ori a vreunui sector, rămâne de văzut. Cert este că un oraş cu motor economic turat, dacă este condus cum trebuie, poate avea o traiectorie exponenţială şi mi-ar plăcea sădemonstrez cum se face asta. Dar nu îţi ascund că sunt multe lucruri care mă fac să mă îndoiesc că acesta este drumul pe care-l voi urma şi este o decizie pe care realist o voi lua abia peste 7-10 ani.

În dinamica asta a carităţii, cât e altruism şi cât egoism şi cum le gestionezi tu astfel încât să devină o lecţie şi pentru alţii?

Cred cu tărie că altruismul este o formă de individualism sau, dacă vrei, este o formă de egoism educat. Suntem altruişti pentru că asta am  învăţat să fim. Am crescut în haite, în triburi, astăzi în comunităţi sociale şi funcţionăm mult mai bine dacă ne ajutăm unii pe ceilalţi. Tăria noastră ca grup este mult mai mare decât suma puterilor noastre individuale, dacă ne ajutăm unii pe ceilalţi. Ce altceva este dezvoltarea economică dacă nu tocmai expresia acestui adevăr profund uman?

Mai ştiu că atunci când facem fapte bune ne simţim bine. Sunt nişte neurotransmiţători responsabili de asta. Am foarte mare respect pentru oamenii care fac bine dintr-un imperativ kantian, dar nu putem construi o societate pe bază de asceţi. Putem în schimb crea o societate decentă dacă oamenii fac bine dintr-o multitudine de motive: te simţi bine, îi ajuţi pe ceilalţi şi într-o zi s-ar putea să te ajute şi ei pe tine şi aşa mai departe.

Nu cred în fetişizarea faptelor bune, nu trebuie aşezate pe un piedestal, după cum nu cred nici în chestionarea permanentă a motivelor celor care le fac. Cred că societatea ar fi mult mai bună dacă am aplauda faptele bune fără să ne mai întrebăm cine şi de ce le face. Şi, dacă te uiţi, există o corelaţie inversă între apetenţa unei populaţii pentru teoria conspiraţiei, pe de o parte, şi amploarea voluntariatului, a toleranţei şi a solidarităţii, de cealaltă parte. Aşa că asta ar trebui să învăţăm: să facem fapte bune şi mai ales să aplaudăm când alţii fac fapte bune.

A fost un deputat PSD, Liviu Pleşoianu, pe care îl găsesc blamabil pentru nenumărate motive politice, dar care a făcut un gest foarte frumos: a făcut o donaţie pentru ”Magicamp”, organizaţia condusă de Melania Medeleanu şi Vlad Voiculescu, opozantul său politic, dar şi una către ”Fundaţia Mereu Aproape”, a lui Dan Voiculescu. Şi a vorbit despre asta, spunând că vrea să încurajeze această gândire nepartizană. Iar mie mi s-a părut că este normal să aplaud acest gest, deşi am nenumărate alte motive care mă despart de domnul respectiv. Şi am aplaudat din convingerea că avem nevoie să recunoaştem calitatea intrinsecă a faptelor bune, indiferent de cine le face şi pentru ce motive.