Dragoş Bucurenci: „Nu putem construi relaţii în adevăratul sens al cuvântului dacă nu avem curajul de a ne lăsa văzuţi”

„2016 este o lecţie de istorie sau o lecţie despre empatie?”, se întreabă Dragoş Bucurenci. Pentru el însuşi a fost un an plin, în care a „dirijat” una dintre cele mai spectaculoase emisiuni de televiziune de la noi, a scris o carte, a alergat un semimaraton. Dacă vi se pare mult, aflaţi că 2016 nu este cu mult diferit de ceilalţi ani cu care este obişnuită o personalitate activă precum a sa. Să nu uităm că Bucurenci este în acelaşi timp trainer şi consultant în comunicare, activist şi jurnalist. Cum face să îşi ducă proiectele la bun sfârşit, ce impresie i-a lăsat 2016, dar şi cum se pregăteşte de 2017 aflaţi din rândurile de mai jos.

De ce e important să ne dezvăluim? Care a fost motivaţia de la care ai pornit în „compunerea” recentei tale cărţi „Despre curajul de a ne lăsa văzuţi”, apărută la editura Curtea Veche?

Am simţit nevoia să adun în  volum o parte dintre subiectele care mă pasionează de mai mulţi ani pentru că mi s-a părut că cei cu pasiuni similare ar putea lua folos din ele şi le-ar fi mai greu să le găsească risipite prin reviste, pe la diverse conferinţe sau pe blogurile pe care s-a întâmplat să le dau prima dată drumul în lume. Cele mai multe texte sunt rescrise, unele atât de amplu încât nu mai seamănă deloc cu forma originală, pentru că am vrut ca această carte să mă reflecte pe mine, cel de acum, cu bune şi cu rele. Eu cred că nu putem construi relaţii în adevăratul sens al cuvântului, dacă nu avem curajul de a ne lăsa văzuţi, văzuţi în profunzime. Vulpea din Micul Prinţ spunea că rostul nostru este să ne „domesticim” unii pe alţii, să creăm legături între noi. Dar, spunea ea, acesta este un obicei pe care oamenii l-au uitat, şi probabil că nicăieri nu este acest lucru mai valabil decât în România care-şi revine şi azi cu greu după coşmarul totalitar. Auto-dezvăluirea este primul pas pe care trebuie să-l facem dacă vrem să reînvăţăm cum să ne „domesticim” unii pe alţii.

Eşti implicat în numeroase proiecte de la business la voluntariat, de la scris la sport. Are ziua mai mult de 24 de ore pentru Dragoş Bucurenci? Cum faci să le duci la capăt pe toate? Ai vreun sfat pentru cei care îşi doresc să facă mai mult şi nu reuşesc?

În primul rând trebuie spus că, în ciuda bunelor intenţii, nu reuşesc întotdeauna să le duc la capăt pe toate şi sunt nevoit să ajustez planurile pe parcurs. Toamna asta, de exemplu, după ce am alergat primul semimaraton, am vrut să încerc să alerg şi un maraton, pe cel din noiembrie dintre Nisa şi Cannes. Îmi luasem bilete, planificasem totul şi în ultimul moment mi-am dat seama că mai aveam nevoie de foarte mult timp ca să termin cartea, timp pe care nu mai aveam de unde să-l iau, pentru că aveam deja cursuri planificate şi tot felul de angajamente pentru diverşi clienţi, aşa că am decis să las maratonul pe anul viitor şi să termin cartea la standardul pe care mi l-am dorit.

Când reuşesc, totuşi, să duc la capăt tot ceea ce-mi propun, asta se datorează faptului că îmi încep zilele de lucru, săptămânile şi lunile cu un plan de lucru, cu o listă de lucruri de făcut şi de priorităţi. Cele mai multe dintre zilele pe care le încep compunând această listă se termină cu bine, în vreme ce zilele pe care le încep atât de agitat încât nu am timp să fac acest minim exerciţiu de prioritizare se termină mai mereu cu senzaţia că nu am făcut mai nimic din ce ar fi trebuit cu adevărat să fac.

Ce a însemnat emisiunea „Supravieţuitorul” pentru tine? Ce ai descoperit despre propria persoană cu ocazia acestei experienţe?

A fost, cu siguranţă, cea mai intensă experienţă de televiziune şi una dintre cele mai memorabile aventuri din viaţa mea. A fost fascinant să particip la realizarea unui proiect de o asemenea anvergură în condiţii cu totul şi cu totul speciale. În Filipine am descoperit o natură mai spectaculoasă şi mai puţin afectată de turism decât în multe alte ţări din Asia de Sud-Est, un popor care vorbeşte destul de bine limba engleză, ceea ce e reconfortant, dar şi o infrastructură, în special turistică, foarte slab dezvoltată. Este preţul pe care trebuie să-l plăteşti pentru a avea acces la acest paradis încă intact. Cu siguranţă, am să mă mai întorc. Despre mine, am descoperit că îmi place sălbăticia chiar mai mult decât aş fi crezut şi am început să dezvolt o anumită fascinaţie pentru insecte care începe să ia locul unei vechi fobii.

Pe plan internaţional, anul 2016 a fost un an al răsturnărilor de situaţie şi al conflictelor de idei. Cum a fost acest an pentru tine?

Surprinzător, ca pentru orice om cu vederi liberale, în sensul larg al cuvântului, şi progresiste. O parte din mine, cea emoţională, este foarte îngrijorată pentru că se lasă înfricoşată de argumentul pantei alunecoase. În astfel de momente, comparaţiile cu declinul Imperiului Roman, cu Europa anilor ‘30, deşi alarmiste, nu îmi par cu totul lipsite de temei. O altă parte din mine, cea raţională, îşi spune că democraţia se compune din alternanţa la putere a diferitelor perspective asupra lumii. Iar dacă perspectivele care au avut câştig de cauză anul acesta îmi sunt atât de străine este, poate, şi din cauză că nu am ştiut să-i ascult foarte bine pe cei care văd lumea altfel decât o văd eu. Urmează să aflăm dacă 2016 este o lecţie de istorie sau o lecţie despre empatie.

Ce aşteptări ai de la 2017 şi ce ar trebui să facem ca să „supravieţuim” acestui an care stă să înceapă?

Aşteptările mele sunt în primul rând de la mine: vreau să-mi găsesc timpul şi concentrarea de care voi avea nevoie pentru a scrie un manual de public speaking, ambiţia şi hotărârea de a alerga un maraton şi energia şi curajul de a pune pe picioare un nou proiect antreprenorial. Nu ştiu ce ar trebui să facem cu toţii ca să „supravieţuim” în anul care vine, dar cred că n-ar strica dacă am începe cât mai mulţi cu o listă realistă de lucruri pe care să ne propunem să le ducem la bun sfârşit.