După 12 ani de viață în SUA și o carieră în top management, Dan Doroftei s-a întors în România, unde a construit cel mai mare centru de lux dedicat vârstnicilor

Dan Doroftei vine de la Constanța și, după o carieră ce începea să înflorească, în urmă cu 15 ani, a decis să plece în SUA, ca orice aplicant la loteria vizelor. A pornit de jos acolo, într-un magazin de cartier, iar în 12 ani a absolvit un MBA la Case Western Reserve University din Cleveland și a pătruns în sistemul de sănătate american, direct implicat în vremea celebrelor măsuri Obama Care.

Iar după 12 ani în SUA, după ce a devenit cetățean american, iar fiul lui, Eddie a venit pe lume, a decis să revină pentru totdeauna în România. Se află de 5 ani aici și nu pare că s-a răzgândit. Mai mult, a finalizat construcția celui mai mare centru de lux dedicat îngrijirii vârstnicilor, Enayati Medical City.

Nu știu ce pare mai greu de făcut: de vândut ideea unui centru de bătrâni sau de vândut conceptul unuia de lux?

Dan Doroftei: Ți-aș răspunde foarte simplu: am făcut o documentare în acest sens, imediat ce m-am întors din SUA, cu experiența dobândită acolo, vreme de 10 ani, în domeniul sănătății și îngrijirii seniorilor. Și am remarcat câteva tipare: fie sunt la 75 de ani ori peste și vor să se retragă, fie proiectează un scenariu în care li se întâmplă ceva și au nevoie de îngrijire. De cealaltă parte, cei dragi lor nici nu vor să audă să îi lase într-un azil, așa cum știm că există pe la noi. Or, pentru un scenariu în care mama sau tata ar primi servicii de lux, fiecare dintre ei a fost dispus să discute mai multe detalii.

Să poți arăta cum se face trebuie pornit de undeva. Iar pentru a stabili un standard, pornești de la nivelul lux, după care începi să optimizezi funcțional, operațional și așa mai departe. Dacă ar exista o piață dezvoltată, iar în București ar funcționa 10-20 de astfel de centre, ai putea face diferențele între standardele fiecăruia.

Noi avem serviciile diferențiat: pe un palier vom avea vârstnicii absolut independenți, în sensul că vor pleca atunci când vor vrea, primesc servicii à la carte, practic închiriază un apartament la noi. Al doilea nivel de îngrijire vizează vârstnicii asistați și semi-asistați, doar cu ajutor în privința medicației și cu servicii custodiale, legate de masă, de pildă. Apoi avem nivelul de Alzheimer și recuperare.

Recuperarea și paliația sunt relativ similare ca și îngrijire. În România sunt confundate în general, motiv pentru care vei întâlni la un loc, de pildă, doi vârstnici în scaun cu rotile: unul care își trăiește ultimele clipe, iar celălalt care așteaptă să se întoarcă acasă.

Noi am gândit acest centru pe niveluri de îngrijire, plasat în mediul urban, foarte accesibil vizitelor celor dragi și nu doar atât. Dacă vreunul dintre pacienții noștri vrea să ajungă la o piesă de teatru să o poată face fără prea mult efort.

Am început să construim un spațiu pregătit pentru orice tip de solicitare. Am făcut o statistică și am realizat că numai cu betonul pe care l-am turnat până acum am fi putut ridica 460 apartamente. Iar noi avem în total 205 paturi, pe alocuri găzduim și două persoane în cameră.

Dar avem și camere de o persoană ori apartamente de 50-60 de metri pătrați. Avem toate nivelurile de servicii: există un centru de recuperare, un restaurant, o școală de asistente medicale, capelă multiconfesională.

Care este investiția totală și când va fi gata?

Dan Doroftei: Va fi gata anul viitor, în decembrie. Construcția este foarte avansată, iar investiția totală va fi undeva spre 60 de milioane de euro și include și echipamentele medicale de specialitate.

Ce te califică pe tine pentru această muncă?

Dan Doroftei: În afară de 10 ani de experiență în SUA, în sănătate și îngrijire vârstnici, în special pentru proiecte de acest gen, cred că ar mai fi niște trăsături personale.

Am lucrat în retail, în banking, în manufacturing, în sănătate, pe lângă job-urile de student, cum este cel de agent de vânzări.

Cuvântul cheie la mine cred că este provocare.

De ce ai plecat în SUA, de ce ai stat 12 ani acolo și, mai ales, de ce te-ai întors după anii aceștia? Pare că după 5 ani uiți de dorul de acasă, nu?

Dan Doroftei: Da și nu. Am plecat în SUA din exact același motiv pentru care am început proiectul centrului pentru vârstnici: provocare.

Anul 2003 era primul în care puteai să aplici la loteria vizelor direct pe internet, fără vreun dosar stufos, trimis prin poștă, cum era până atunci.

De ce ai plecat în SUA? Ce munceai în România atunci?

Dan Doroftei: Am aplicat în 2003, ușor, pe internet. Am plecat în 2005, exact în perioada de creștere profesională: eram director la un mare lanț de supermarketuri și aveam peste 150 de angajați în subordine. Nu a fost ușor să renunț, dar tinerețea, atracția către tărâmul făgăduinței și dorința de a răspunde la provocare au învins.

Cum a fost mutarea, călătoria, ce a avut de spus soția ta? Ce au zis părinții tăi? Ce așteptări aveai când te-ai urcat în avion și ce ai găsit acolo?

Dan Doroftei: Am plecat cu inocența unui copil în prima zi de școală. Sigur, asta aduce cu sine și puțină anxietate, dar mult mai multă speranță și adrenalină.

Bineînțeles că nu a fost ușor, iar celor dragi care au rămas în țară le-a fost și mai greu să accepte și să se obișnuiască. Abia după ce am anunțat familia că ne mutăm înapoi în țară, am aflat că tata a intuit că vom reveni. Cred că i-a spus mamei de prin 2009 că nu mă vede fericit în SUA și era cumva convins că tot România va fi țara în care voi trăi. Regret acum că nu a trăit să mă vadă înapoi.

Am avut prieteni care au plecat în SUA cu un an înaintea noastră și pe care i-am sfătuit să nu o facă doar din cauza banilor. Nu mi se pare un motiv suficient de puternic.

Sigur, și noi am plecat cu scopul de a munci acolo 5 ani, să luăm cetățenia americană, să facem 500.000 de dolari și să revenim.

În schimb, am stat 12 ani, am luat cetățenia după primii 5, am terminat un MBA la o universitate de top, am făcut mai mult de 500.000 de dolari (dar nu i-am pus la păstrare) și… am decis să mă trezesc din visul american și să (re)cad în reveria mioritică.

Cât de complicată a fost acomodarea acolo, cum ți-ai găsit de muncă, când a apărut primul gând că vrei să te întorci în România? Cât de complicat a fost să devii cetățean? Cum era statutul de imigrant, accentul etc?

Dan Doroftei: Mutarea nu a fost complicată, însă trebuie luat în considerare faptul că șocul cultural se accentuează pe măsură ce avansezi pe piramida nevoilor.

Totul este mai mare în SUA, dar e mai ușor să ignori asta când toate unitățile de măsură sunt schimbate față de ce știai. Doar timpul se măsoară în aceleași unități de măsură.

Am început să lucrez după 4 zile de când am ajuns, tot în retail, dar la munca de jos, făcând, paradoxal, aceiași bani pe care îi câștigam în România ca director peste 5 magazine. Am avut noroc de prieteni deschiși, buni, care ne-au ajutat enorm, din toate punctele de vedere.

Am întâlnit mulți români, chiar și sud-est europeni care își creaseră un mediu ca acasă, cu boltă de vie, cu legume plantate ori cu găini în curte. Au recreat micul lor univers asemănător cu cel de care le era dor. Mie însă mi s-a părut nefiresc să încerc să schimb mediul după mine, și nu invers. De ce aș mai fi emigrat atunci?

Majoritatea oamenilor de acolo sunt sincer curioși să afle despre tine, despre țara ta de origine, despre istorie, dar de la distanță, atâta timp cât le sunt povestite.

În SUA, nu e greu sa fii acceptat, primit cu brațele deschise, să te integrezi. Provocarea apare atunci când trebuie să accepți și tu, să integrezi și tu țara adoptivă în sufletul tău, cu bune, cu rele, cu trecut și viitor.

Totul era frumos acolo, dar simțeam că nu era al meu. De aici a încolțit și ideea de a reveni acasă. Desigur, la început au fost doar frânturi de gânduri, dar cu timpul s-au cristalizat în decizie. Iar între dorul de țara natală și de cea adoptivă, am preferat să-i duc lipsa Americii. Drept e că după aproape 3 ani aici, încă nu simt dorul.

Povestește-mi despre câteva dintre proiectele de sănătate și îngrijire seniori în care ai fost implicat acolo?

Dan Doroftei: Am lucrat pentru unul dintre cele mai mari sisteme de sănătate din SUA, Cleveland Clinic, apoi în consultanță în sănătate și senior care.

Am fost parte din zeci de proiecte frumoase, importante și provocatoare, lucram în domeniu în anii când a fost adoptată și implementată marea lor reformă a sănătății (Obamacare).

Am lucrat cu antreprenori care nu aveau nici un pic de experiență în domeniu și care doar voiau să investească, să construiască un centru pentru seniori asistați. Unul dintre marii clienți, cel mai mare sistem de sănătate catolic din SUA, a obținut aprobare de la bordul director pentru a investi 6 miliarde de dolari în a crește partea de îngrijire seniori, din dorința de a deveni relevanți și pe partea aceasta de îngrijire seniori. Bineînțeles că a trebuit să îi ghidăm în a stabili modalitatea de a investi (construcții noi sau achiziții de centre existente), în a stabili locațiile potrivite și profilul centrelor pe care ar fi trebuit să le construiască sau să le cumpere, să îi ghidăm prin procesul decizional și operațional, pe care această strategie îl presupunea, toate în contextul schimbărilor legislative despre care vorbeam.

Am fost parte din proiecte construite de la zero, oarecum similare cu cel pe care îl dezvoltăm acum, dar și proiecte care implicau renovare și repoziționare pentru a răspunde mai bine cerințelor seniorilor.

În SUA, domeniul îngrijirii seniorilor pe termen lung este dezvoltat, dinamic, este o piață de aproape 500 miliarde de dolari. Este normal ca toți factorii implicați, de la beneficiari, la investitori, consultanți, constructori, forță de muncă, furnizori să fie în permanentă evoluție.

De ce te-ai întors în România? Ce a avut de spus fiul tău despre asta?

Dan Doroftei: Nu am suficient timp sau spațiu de tipar să îți înșirui toate motivele întoarcerii mele în România. Pe scurt am să spun doar că m-am întors ACASA și asta explică totul.

Chiar și fiul meu, Eddie, deși născut și crescut acolo până la vârsta de 7 ani, simte că aici e acasă, deși nu i-a fost deloc ușor să se adapteze la mediu, la școală, la limba română, la noii prieteni și chiar la familia extinsă.

Am preferat școala de stat, care să îi ofere o imagine corectă și reală a societății în care va crește și va trăi, nu l-am vrut crescut într-un clopot de sticlă. Îl ajută foarte mult și activitățile extra-curriculare, de la sport la arte, și care îl țin activ, conectat și în continuu proces de învățare.

Ce te-ar convinge să te muți din nou în SUA?

Dan Doroftei: Nu spun niciodată sau nimic din principiu, dar tare ți-aș răspunde că NIMIC. Doar vreo surpriză a vieții m-ar putea determina să iau în calcul plecarea din România.

Care sunt emoțiile, așteptările (de un fel sau altul) legate de proiectul acestui centru de lux pentru îngrijirea vârstnicilor?

Dan Doroftei: Să începem cu construcția, a cărei complexitate este covârșitoare pentru toți cei implicați, pentru că nu este un simplu centru pentru vârstnici, ci un adevărat oraș medical, cu spital, policlinică, centru de recuperare și toate celelalte servicii de care am vorbit, pe lângă cazarea și îngrijirea seniorilor. Principalele emoții momentan țin de finalizarea întregului proiect la timp, pentru că termenul de finalizare este și el ambițios, și bineînțeles în buget.

Apoi pe partea operațională intervin, desigur, emoții legate de percepția în piață. Este nevoie de schimbarea mentalității privind modul în care seniorii noștri sunt tratați, ceea ce li se cuvine după o viață de muncă, ceea ce li se oferă ca opțiuni de îngrijire la aceasta vârstă. Iar proiectul nostru se vrea un exemplu în acest sens, o alternativă la ceea ce există (sau nu) în îngrijirea seniorilor din România.

Dar cel mai important de menționat ar fi mândria de a fi parte din acest proces, din acest proiect, de a putea pune experiența mea în slujba acestui scop.