Eliza Nicolaescu, terapeut la Spitalul de Psihiatrie din Bălăceanca: „La început pacienții nu-și mai recunosc nepoții, apoi nu-și mai recunosc copiii, apoi nu-și mai recunosc soțul, iar finalmente nu mai știu nici ei cine sunt”

Eliza Nicolaescu este psiho-terapeut la Spitalul de Psihiatrie „Eftimie Diamandescu” din Bălăceanca (Ilfov), cu o experinență de 22 de ani în această specializare.

Am concentrat discuția cu ea în jurul bolilor minții și ale sufletului de care ne temem și pe care alegem să le ignorăm, chiar dacă adesea le vedem în preajma noastră.

Alzheimer este un tip de demență despre care s-au făcut filme, s-a scris mult, dar despre care știința încă mai are multe de aflat.

Până când vom afla tot despre ea, boala atinge oameni dragi nouă, oameni pentru care facem tot pentru a le oferi ce e mai bun până în ultimele momente ale vieții. Or, această boală răpește tot: amintiri, bucurii, cele mai elementare comportamente, de la mestecat, înghițit până la respirat și clipit.

Cum se vede statistica în cabinet? Crește numărul ori scade și de ce?

Eliza Nicolaescu: De când au început evaluările, s-a găsit și un oarecare tratament pentru aceste boli, am sentimentul că și îmbolnăvirile s-au înmulțit. Dacă în 2006 eu aveam 20 de pacienți pe an, acum deja pot să spun de 1.000 de oameni în fiecare an care ajung la mine.

Există mai multe tipuri de demență, iar cea mai întâlnită, peste 50% din cazuri, este Alzheimer. Apoi, 20-30% din cazuri vin din demența vasculară, adică o degenerare a creierului din cauza unor accidente vasculare sau ischemice. Restul, 10%, sunt alte tipuri de demență. Sunt boli de tip neurologic, boala Pick, boala Huntington sau iată efectele unui infarct, în urma căruia a rămas cu hipoxie, creierul nu a mai fost irigat cu sânge și oxigen, inima a revenit și pompează sânge, dar pentru creier este deja prea târziu, chiar dacă pacientul are 20 de ani. Acela este un alt tip de demență. Pur și simplu, o reducere bruscă a activității cerebrale este o formă de demență.

Demența Alzheimer are și ea două tipuri: una precoce, cu începuturi la 40 de ani, dar în experiența mea, am întâlnit la 50 de ani. Nu am avut niciun caz la 40 de ani și lucrez de 22 de ani în această zonă. Dar am avut cazuri la 50 de ani și aici speranța de viață este de 2-3 ani, deci degenerarea este inimaginabil de rapidă și aproape imposibil de tratat.

Un film celebru, cu demența de tip precoce este „Still Alice”.

Majoritatea cazurilor sunt de demență cu debut tardiv, de la 65 de ani. Există și situația demenței mixte, care apare după un accident vascular și are legătură strânsă cu zona unde s-a spart vasul de sânge.

Cum îți explici tu această creștere a numărului de cazuri?

Eliza Nicolaescu: Există niște factori de risc, iar depresia este unul dintre ei. Altul este apariția și frecvența crescută a bolilor cardiovasculare.

Un alt factor de risc este nivelul de studii: cu cât ai studii mai puține și un exercițiu mental mai puțin dezvoltat, cu atât riscul apariției demenței este mai mare.

Chiar sexul feminin este un factor de risc, poate și pentru că femeile sunt mai atinse de depresie.

De ce depresia este un factor de risc atât de sigur?

Eliza Nicolaescu: Eu aș explica demența la debutul ei (nu am terminat medicină și cred că e bine să menționez asta aici; sunt psiholog) ca pe o inflamație a creierului. Depresia este o dramă și cred că declanșează un mecanism de coping inconștient pentru a uita tot. Și parcă te împaci cu viața la modul ăsta.

Tocmai, depresia este mai degrabă o manifestare emoțională, iar demența este somatică.

Eliza Nicolaescu: Așa este. Și din acest motiv apare ca factor de risc în apariția demenței. Este emoțională, este o tulburare afectivă, dar centrul afectivității se află în lobul frontal, acolo unde se află și centrul cognitiv, de exemplu, ca și alți centri.

Care sunt primele semne alarmante ale acestei boli?

Eliza Nicolaescu: Dacă mă gândesc la ce poate vedea cineva cu ochiul liber ți-aș spune așa: deficiențe în orientarea spațio-temporală actuală, memoria de scurtă durată, lucrurile legate de aici și acum. Un pacient cu demență poate povesti foarte ușor despre ce a făcut în trecut, acum 5 ani, dar nu își poate aminti ce a făcut ieri sau ce a mâncat astăzi, la micul dejun. Pacientul poate ști cu siguranță în ce an s-a născut, dar poate să nu știe în ce an suntem acum.

Apoi pacientul se pierde în locuri necunoscute, dacă ajunge într-o piață mare nu-și mai face repere rapide, actuale. În plus, în loc de a denumi cuvintele, ajunge să folosească ăla, aia.

Cu cât este diagnosticat mai devreme, cresc șansele de a îngreuna mult procesul degenerativ. Practic, imediat ce observi primele semne este absolut necesar să mergi la un specialist și să începi tratamentul. Mai bine te duci și afli că nu ai nimic, fiindcă noi avem tot felul de testări relevante, decât să nu te duci și să revii când boala este deja într-o fază avansată, mai ales că procesul, o dată declanșat, este ireversibil, iar medicamentele nu fac decât să încetinească degradarea.

Ce poți face în România cu o mamă, o verișoară sau o soacră care are această problemă? Ce opțiuni ai?

Eliza Nicolaescu: Cred că s-au deschis foarte multe căi, în ultima vreme. Iar primul pas de făcut este să mergi la un psihiatru. El va sesiza imediat dacă este cazul să ceară un computer tomograf, dacă este suficientă o evaluare psihologică și va găsi căile de urmat, va stabili tratamentul iar tot procesul degenerativ va fi aproape oprit.

Casa de Asigurări decontează toate aceste proceduri?

Eliza Nicolaescu: Da. Cu trimitere de la medicul de familie, procedurile medicale sunt acoperite de Casa de Asigurări de Sănătate. Tot ce trebuie este să ajungi la medicul de familie cu pacientul și să îi semnalezi că are niște probleme de memorie. Mergi mai departe la un specialist, care este obligat să inițieze protocolul: două evaluări și consult psihiatric și se introduce tratamentul. Înainte era mai dificil, fiindcă trebuiau aprobări speciale pentru aceste medicamente.

Noi avem la spital și ambulator, deci pacienții nu trebuie să rămână internați.

Povestește-mi puțin despre demența precoce!

Eliza Nicolaescu: Pe cât este de gravă pe atât incidența este scăzută.

Eu cred că am avut, din mii de pacienți, 5 sau 10 pacienți cu demență precoce. Un procent foarte mic.

Semnele sunt asemănătoare doar că debutul lor este mult mai devreme. Demența precoce însă se poate evalua cromozomial.

Îți voi povesti unul dintre cazuri: o doamnă de 50 de ani, care a dezvoltat niște tulburări de comportament, în sensul că devenit mult mai nervoasă în scurtă vreme. Era bucătăreasă la o instituție foarte cunoscută, nu vreau să spun care este aceea, ci vreau doar să menționez că lucra într-un spațiu pe care îl cunoștea foarte bine. La un moment dat s-a pierdut în bucătărie.

După două episoade de acest fel, angajatorul și familia au decis să ceară o evaluare pentru ea, mai ales că nu avea vreun context emoțional special: nu era depresivă, nici vreun alt simptom, ci doar aceste două momente de pierdere de memorie.

După examinare au apărut și primele semne, iar în doi ani s-a dus. Degradarea a fost incredibil de rapidă. Speranța de viață în demența precoce este extrem de mică, spre deosebire de cea tardivă, când speranța de viață ajunge până la 10, 15, uneori chiar și 20 de ani.

Ce se întâmplă așa încât organismul să moară rapid. Am sentimentul că bolile creierului sunt niște boli cu care mori, nu din cauza cărora mori. Greșesc?

Eliza Nicolaescu: Chiar așa este. Nu mori că ai demență, ci mori pentru că s-a oprit inima. Doar că la demența precoce inima se poate opri mai devreme decât o face la cea tardivă.

Demența face ca organismul să piardă cele mai de bază comportamente și ajunge până la punctul în care nu mai știe să înghită, de pildă. Nu mai știi să mergi, nu mai știi să mesteci, nu mai știi să vorbești.

Știm din naștere să înghițim. Până unde merge această „ștergere” a creierului?

Eliza Nicolaescu: Fix până acolo. Până când nu mai știi să respiri, până când organismul nu mai știe cum să asimileze nutrienții. Chiar dacă pacientul mănâncă, creierul lui nu mai știe cum să trimită hrana acolo unde trebuie, să asimileze. Iar de aici apar tot felul de complicații de natură organică. Apar infecții, fiindcă creierul nu mai știe să conducă lupta.

Am avut pacient un profesor de fizică, iar el ajunsese să nu mai știe cât face 10-3. Dar era fericit ca un copil când primea o sticlă de suc. Și nu orice suc, ci acela transparent. Se rup legăturile între neuroni, se rup sinapsele și ajungi ca un copil nou-născut.

Dar mor fericiți, nu?

Eliza Nicolaescu: Să știi că m-am gândit mult la asta. Într-un fel sau altul se diminuează și durerea.

Eu fac evaluări și la domiciliu, în cazul în care pacientul nu se mai poate mișca. Și am avut cazuri în care pacientul nu mai știa să meargă și apar primele escare fiindcă nu mai sunt mișcați corespunzător, fiindcă este chiar dificil de făcut asta. Apoi creierul nu mai știe să lupte cu infecțiile și de aici ajungi foarte ușor la formele grave, înfricoșătoare. Aveam o pacientă căreia îi vedeam viermii în puroi. Mă uitam la ea, iar ea îmi zâmbea și vorbea cu mine. Fiindcă ea nu mai simțea nicio durere nu mai știa nimic din ce i se întâmpla.

Problema este însă când omul tratează boala psihiatrică cu jenă, cu rușine. Am avut o pacientă care a refuzat să ia tratamentul pentru că nu voia să se știe în localitate că ea are o problemă psihică. Iar acum nu mai știe să meargă. Stă cu mâncarea în gură și nu mai știe ce să facă cu ea. Următorul pas este să nu mai știe să înghită.

Acești oameni mor acasă ori sunt centre specializate?

Eliza Nicolaescu: Sunt oameni care mor acasă și, ca să-ți dai seama de măsura omului bun, sunt îngrijiți cu mare atenție, chiar de familie, pacienții care au fost buni în viață. Mă uit la aparținători care-mi spun: „lăsați, știu că mă chinui, dar și el s-a chinuit cu noi toată viața!”

La început pacienții nu-și mai recunosc nepoții, apoi nu-și mai recunosc copiii, apoi nu-și mai recunosc soțul, apoi nu mai știu nici ei cine sunt. Degradarea este destul de mare. Restul e doar îngrijire pură. Iar asta înseamnă că pacientul nu poate rămâne nicio secundă singur, deci tot programul și viața aparținătorilor care își asumă acest rol de îngrijire sunt date peste cap.

Dar există și centre specializate, azilele în care există și personal medical specializat, apt să administreze medicația pacienților cu atari afecțiuni.

Ce poți face tu ca rudă să-i crești calitatea vieții unui pacient de acest tip?

Eliza Nicolaescu: Ca să-i crești calitatea vieții îi asiguri tratament. Obligatoriu. Trebuie să fii un om deschis la minte, să vezi primele semne și să-l duci la medic, apoi să-ți asumi că va fi un tratament pentru toată viața.

În filmul pe care l-ai pomenit tu, Still Alice, personajul, un lingvist reputat, începe să uite cuvinte uzuale. Cum facem noi diferența între lapsusul obișnuit, care ni se petrece zilnic, și cel care este un semnal grav?

Eliza Nicolaescu: Observi că părintele tău nu mai e ce-a fost odată. Am avut cazuri de pacienți care au ajuns la noi fiindcă cineva din familie a observat că nu mai pricepeau glumele, părea că și-au pierdut simțul umorului. Fiica unui pacient s-a îngrijorat din acest motiv și a ajuns la noi, a primit tratament iar pacientul e bine acum.

Mi se pare că atâta timp cât putem face ceva este de datoria noastră să o facem.

Tu te temi de o boală ca asta?

Eliza Nicolaescu: Nu. Chiar nu. Pentru că nu o să știu ce se va întâmpla. Mi se pare că este foarte important să modificăm doar ce se poate modifica.

Știi vorba aceea: „dă-mi, Doamne, seninătatea să accept lucrurile pe care nu le pot schimba, curajul să schimb ce se poate și înțelepciunea să fac diferența dintre ele.” Nu mă pot teme de lucruri implacabile. Tot ce pot face este să mă îngrijesc fizic și psihic, fără să cad în vreun exces: nici nu devin ipohondră, dar nici nu ignor nevoia de a face o evaluare medicală măcar o dată pe an. Fac analize de sânge, știu istoricul medical al familiei mele, îmi știu organele vulnerabile și am grijă.

Tu de ce ai vrut să te faci psiholog?

Eliza Nicolaescu: Chiar m-a întrebat astăzi un pacient.

De când mă știu am fost preocupată de suflet. Psyhos, în limba greacă înseamnă suflet. De mică am avut o preocupare pentru stările emoționale. Am avut această aplecare către partea afectivă a lucrurilor și mereu am avut emoții de oferit.

Aș zice că m-am născut cu o bucată de suflet în plus. Am știut mereu și niciodată nu am regretat că sunt așa. Și cred că nici n-aș ști să fac altceva decât fac de 22 de ani încoace. Am făcut între timp master, acum sunt în ultimul an la doctorat, m-am specializat dar niciodată nu am simțit că pot să fac altceva.

Am avut momente când am vrut să mă fac croitoreasă, desenatoare de modele, dar apropierea de oameni și relația cu ei nu poate fi înlocuită cu nimic.

De ce la Bălăceanca?

Eliza Nicolaescu: Eu am mai fost aici în primii ani de profesie, am plecat o vreme și am revenit de câțiva ani.

Cu ce așteptări și spaime ai venit tu aici?

Eliza Nicolaescu: Chiar la 23 de ani, imediat de pe băncile școlii, am venit la Bălăceanca, la secția de toxicomani.

N-aș zice că am venit cu spaime sau așteptări. Mama a fost medic radiolog într-un spital de psihiatrie, la Socola. Deci eu chiar mă simt apropiată de zona asta. Toată lumea mă întreabă dacă mi-e frică de pacienți. Adevărul e că niciodată nu mi-a fost frică de ei, fiindcă nu au nicio vină pentru că s-au îmbolnăvit. Iar asta mă face să fiu apropiată de ei. În plus, când știu diagnosticul, știu reacțiile, știu tratamentul. Nu e nicio necunoscută în această ecuație.

Nietzsche avea o vorbă foarte populară: „când te uiți adânc în abis, abisul se uită adânc în tine!” Cred că în munca ta îți trebuie atât de multă cunoaștere de sine și o siguranță cât să nu o iei razna, la cât de multe lucruri razna vezi. Nu?

Eliza Nicolaescu: Mie mi se pare razna să claxoneze șoferii isteric într-o intersecție să te dai la o parte când văd bine că nu ai unde să te duci. Asta cred că este total razna și chiar mi-e frică să nu se dea omul ăla jos, furios, să vină la mine. Dar de un pacient care nu are nicio vină, a cărui boală o știu bine nu mi-e teamă deloc. Doar vreau să-l ajut, nimic altceva. Nici la 23 de ani nu m-am temut, nici la 43, nici când voi avea 63 de ani.

Dar există această spaimă, nu?

Eliza Nicolaescu: Există și pleacă din necunoaștere. Câtă vreme nu știm reacțiile nu știm cum să reacționăm. Dar pentru un profesionist sunt arhicunoscute.

Ce vreau să spun este că acești pacienți trebuie luați cu multă indulgență, fiindcă ei nu vor să fie așa.

Etichetarea este greșită în orice fel, cu atât mai mult în această zonă a persoanelor vulnerabile. Dar te întrebam despre spaime ca despre niște reacții perfect omenești care poate datorită profesiei pe care o ai sunt diluate. Dar iată: ai spaima să nu-ți pierzi mințile așa cum vezi uneori pe stradă, pe cineva cu un episod delirant?

Eliza Nicolaescu: Adevărul este că în România vedem destul de multe episoade delirante pe stradă și pentru că, spre deosebire de țările unde există o monitorizare foarte clară a acestor cazuri dincolo de porțile spitalului, la noi nu poate fi vorba de așa ceva.

În România există tratament ambulator, există faza de tratament acut, cum suntem noi, la Bălăceanca, dar nu de monitorizare acasă, de îngrijire permanentă și monitorizare prin servicii sociale care să anunțe orice escaladare, orice decompensare.

Ce voiam eu să te întreb însă este cât de fină este această graniță între „normal” și delirant și cât de ușor poți trece dincolo?

Eliza Nicolaescu: Nu că mă tem, dar sunt sigură că o să mi se întâmple și mie. (râde) La bucata asta de suflet în plus pe care o am este imposibil să nu se întâmple ceva mai devreme sau mai târziu. Sau cine știe, poate am dezvoltat deja ceva.

Dar poate și profesia mă ajută să găsesc mecanisme de echilibru. Sunt și psiholog, și psihoterapeut, am făcut dezvoltare personală și am învățat cum să gestionez aceste trăiri. Probabil că e de dorit pentru toți oamenii care au o bucată de suflet în plus să fie atenți la propriile lor emoții, să nu le lase să se descarce la voia întâmplării. E ca un antrenament al gândului. În fiecare zi mă antrenez să rămân echilibrată: a-mi păstra o imagine corectă despre mine și de a-mi accepta lucrurile legate de mine.

Eu am o problemă legată de kilogramele în plus și mi-au trebuit ani de zile să pot să spun: „sunt grasă și atât”. Spuneam: „sunt grasă, dar sunt plăcută!”, încercam să-mi găsesc și o resursă. Am lucrat ani de zile cu mine și am învățat să accept și partea negativă din mine, că o dată poate să-mi fie ciudă pe cineva, am acceptat și că sunt câteodată proastă. Apoi am învățat să nu fiu niciodată cu nasul pe sus, să mă supraestimez, dar în același timp nici să nu mă subestimez, fiindcă amândouă duc la o imagine deformată despre realitate, iar atunci te desprinzi ușor spre bolile psihice.

Mă întreb tot timpul, întorc problema pe toate părțile, iar atunci când sufăr nu încerc să șterg cu buretele, să maschez, ci încep să mă întreb: cât de adevărat este ceea ce gândesc, oare pot modifica asta, oare gândirea mea a provocat o parte din aceste lucruri?

Atunci de ce te temi?

Eliza Nicolaescu: De gândirea mea mă tem cel mai mult. Am această capacitate de a hiperboliza totul. Vorba profesorului meu, „nu oricine poate transforma o sfoară de pe covor într-un șoarece!”

Și nu e bine?

Eliza Nicolaescu: Nu, pentru că din păcate nu sunt o optimistă, ci văd lucrurile mai degrabă în direcția cealalată. Dar mereu mă controlez, mă chestionez. Cel mai mult mă tem de mintea mea și de capacitatea mea de a suferi.

De unde vine asta?

Eliza Nicolaescu: Nu știu. Vine din resursele fiecăruia, cu care ne naștem.

Am norocul însă că mi-am găsit drumul, fiindcă această bucată de suflet în plus, dacă nu o instruiam cât să devină de folos, puteam să nu o gestionez echilibrat și puteam deveni eu o depresivă sau să ajung să mă internez. Însă am găsit calea să pot fi de folos și altora.

Cum ai avut intuiția acestui lucru?

Eliza Nicolaescu: De mică am fost atrasă de afecte, întotdeauna am avut puterea de a-i convinge pe cei din jurul meu, de când eram mică reușeam să îi ajut pe copii să nu mai aibă emoții la școală, la examene, aveam putere de convingere.

Tot timpul am fost așa, tot timpul m-am întrebat: de ce simt așa, de ce fac asta, unde mă duce această emoție?

Cât de complicat a fost acest proces de chestionare în relația de iubire?

Eliza Nicolaescu: Cel mai complicat. Eu sunt o fericită că după 99% de cazuri nepotrivite eu l-am găsit pe Făt-Frumos pe cal alb.

Cum ai reușit?

Eliza Nicolaescu: Ca în povești, i-am dat jăratic aprins și a venit a mai mârțoagă dintre cai dar care s-a transformat în cel mai frumos și înaripat cal din poveste.

Dar tu cum ai avut încrederea asta, mai ales după cele 99% de cazuri eșuate?

Eliza Nicolaescu: Spuneam așa: nu există eșec, există doar feed-back! Iar dacă am învățat din celelalte greșeli l-am găsit pe prinț.

Și ce ai învățat?

Eliza Nicolaescu: Ce să caut. Să nu mă duc după aparențe, să iubesc un om autentic, să am un om pe care mă pot baza când îmi este greu, nu când îmi este ușor. Să aștept, că viața nu e numai roze, iar atunci când îți este greu celălalt trebuie să aibă o rațiune brici ca să poată pricepe prin ce treci. Or, nici toți banii din lume nu îl fac pe cel de lângă tine să înțeleagă.

Dar tu nu știi asta de la început, iar când ajungi în dificultate deja relația este în toi. Cum faci?

Eliza Nicolaescu: Uite un detaliu. Soțul meu avea două mașini, una o Dacia 1300, dar avea și ultimul răcnet de mașină din vremea aia, că suntem căsătoriți de 15 ani. Dar el era același om și când se dădea jos din Dacia, și când cobora din ultimul răcnet de mașină.

Dar nu o să știi niciodată dacă acest om va sta alături de tine la greu, câtă vreme tu nu începi cu greul. O relație nu începe cu dificultăți, ci cu frumos.

Eliza Nicolaescu: Eu cu greul am început-o. El a fost alături de mine când mi-a fost greu. Am avut un incident rutier și atunci am sunat la toată lumea din agenda telefonică. El a venit și a făcut în așa fel încât problema nu mai era a mea, era deja a lui. Și mi-am zis: trebuie să fie tare fericită o femeie lângă un om care-i ia problemele cu mâna. Și niciodată nu te face să te simți vinovată.

După atâtea feed-back-uri am știut că el este cel care mă va face fericită.

Asta pentru că tu te știai pe tine.

Eliza Nicolaescu: Exact.

Deci după toate feed-back-urile, tot ce putem face bine pentru noi este să ne cunoaștem mai bine.

Eliza Nicolaescu: Foarte important. Altfel, dacă trece pe lângă noi și nu am învățat din asta și nu am priceput lucrurile care ne bucură, care ne fac triști, degeaba am trăit.

Așa pot să-ți spun cu certitudine că am întâlnit omul pe cal alb. Nu mai spun că de dragul meu a făcut a doua facultate, psihologia, fiindcă a observat că nu mă înțelege. În primii ani de căsnicie îmi zicea: „Lizie, eu nu am făcut facultatea de vorbe. Mie spune-mi ce am de spus și să terminăm o dată!”

Ce-i leagă pe oameni atât de puternic?

Eliza Nicolaescu: O admirație profundă și un respect fantastic.

Aveți copii?

Eliza Nicolaescu: Da, un băiețel de 14 ani.

Ce-și dorește el să facă?

Eliza Nicolaescu: Psihologia.

Suntem o poveste norocoasă și suntem tare fericiți împreună. Și totul ține de cunoaștere după părerea mea.

Cunoaștere de sine sau de aproapele?

Eliza Nicolaescu: În primul rând de sine. Apoi de celălalt.