„Eu care nu mai eram capabil nici să mănânc singur, care fusesem pe ventilație pulmonară mecanică, să ajung din nou cu rucsacul în spate pe munte... este o minune”

„Nici eu nu mai credeam că o să mai pun piciorul pe munte”. Povestea lui Sebastian este despre încredere, credință și minune. S-a născut într-un sat din munții de curbură, fix la poalele muntelui. Așa că legătura sa cu natura și cu muntele s-a creat încă din copilărie atunci când se ducea cu ai săi după zmeură, mure sau ciuperci de pădure. Viața nu i-a fost deloc ușoară. Regimul comunist l-a detașat la Motru. Revoluția l-a prins în bazinul de cărbune. Iar anii ’90 l-au făcut să încerce și el „marea cu degetul” și să plece în străinătate. Iugoslavia. Ungaria. Turcia. Germania. Italia. Dar viața l-a adus acasă, înapoi în satul natal. Astăzi viața lui este în același sat din Crasna, lângă întorsura Buzăului. Este căsătorit și cu trei copii crescuți acolo. 

Muntele i-a fost mereu alături. Iar atunci când viața i-a adus greutăți, gândul că trebuie să ajungă din nou pe munte l-a făcut să lupte și să le depășească. A învins o formă foarte grea de cancer de colon, iar după operație primul lucru pe care l-a făcut a fost să meargă pe munte. 

Iar în plină pandemie de coronavirus, atunci când organismul îi era prea slăbit pentru a se lupta cu un nou virus, a fost lovit din nou. A ajuns în spital cu o formă foarte gravă de pneumonie. Medicii nu i-au dat prea multe șanse. A fost o perioadă foarte grea pe care Sebastian o aseamănă cu cea a unui naufragiat: „eu care nu mai eram capabil nici să mănânc singur, care fusesem pe ventilație pulmonară mecanică, să ajung din nou cu rucsacul în spate pe munte… este o minune”.

Sebastian își dorește să-i ajute pe tineri să ia contact cu muntele și cu natura, și-ar dori chiar să învățăm la școală lucrurile elementare. Mai mult, peste tot pe unde a fost în lume le-a vorbit oamenilor despre România, iar aceștia au venit aici să descopere ce se ascunde în spatele dragostei sale pentru munte. Și s-au îndrăgostit la rândul lor de natura de aici. Cum arată povestea unui munțoman adevărat? Aflați descoperindu-l pe Sebastina în interviul de mai jos:

Povestește-mi despre pasiunea ta cu muntele. Cum a apărut ea? 

Este o chestie veche care a început încă din copilărie, dar care nu m-a făcut neapărat să o și transform într-o meserie… era doar așa ceva în mintea mea, un vis.

Este adevărat, însă, că muntele a fost mereu în viața mea. Eu am trăit la țară, într-un sătuc de curbură, în Carpați, Crasna, lângă întorsura Buzăului, adică fix la poalele muntelui. Așa că ai mei, încă de când eram mic, aveau obiceiul ca în fiecare vară sau chiar și toamna să meargă să culeagă fructe de pădure. Și cum afinele, de pildă, se află la altitudine mai mare, ajungeam pe acolo. Nu ne obligau părinții, ci situația. Și mergeam după zmeură, mure, ciuperci de pădure și ajungeam pe gol alpin, adică o altitudine de peste 1.000-1.400 de metri.

Iar aceste aventuri mi-au deschis apetitul către astfel de experiențe. Și, chiar dacă noi ne duceam să culegem fructe, mi-am dat seama că puteam ajunge acolo și doar pentru a mă bucura de natură. 

Lucrul ăsta m-a urmărit și, chiar dacă contactul cu muntele nu mai era chiar așa de des, atunci când eram la școală la Brașov făceam tot felul de evadări prin zonă. Bineînțeles că pe atunci nu știam ce este un echipament montan, nu eram pregătiți pentru munte, dar tot o făceam, mergeam așa cu ce aveam.

Apoi, odată cu vârsta, s-a deschis apetitul tot mai mult pentru munte. Și așa am început să fiu organizat, am început să-mi fac un program, să-mi aleg trasee, să merg cu alți oameni și, chiar să fac tabere la cort.

„Nimic nu se compară cu senzația pe care o ai atunci când ești pe munte”

Înainte mergeai cu alți oameni care se ocupau de asta și cum ai ajuns tu să organizezi astfel de ieșiri pe munte?

Acum sunt în punctul în care m-aș muta în munte, chiar dacă nu sunt decât stânele de oi și oamenii care trăiesc în munte sunt ciobanii. Aș trăi acolo ca iubitor de munte. Dar cum este destul de greu să fac asta, încerc să mă bucur de natură și de altitudini în plecări foarte dese.

Chiar dacă astăzi ai toate informațiile necesare și poți să vezi toate locurile din satelit, eu zic că asta este doar un vârf de iceberg, adică un 10% din tot ceea ce-ți oferă plăcerea muntelui. Nimic nu se compară cu senzația pe care o ai atunci când ești pe munte. 

Așa că astăzi încerci să dai această experiență și noilor generații…

Da, am încercat să aduc această experiență și generațiilor care vin din spate, sau prietenilor care n-au de-a face cu experimentul ăsta în munte. Încerc să-i ajut să guste din plăcerea asta de a fi pe munte și de a savura natura și mediul care te înconjoară. Dumnezeu ne-a pus muntele la dispoziție cu un scop: ca noi să ne bucurăm și să ne folosim de tot ceea ce avem la îndemână.

Și cum facem să le deschidem puțin apetitul oamenilor? 

I-aș invita pe toți la o tură de munte, să guste din plăcerea asta de a trăi în mijlocul naturii, de a savura tot ceea ce te înconjoară. Foarte important este ca oamenii să nu aibă o experiență neplăcută și să urce suferind pe munte. Să facă din această tură o durere. Tocmai de aceea este foarte important să respecți anumite reguli pe care ți le impune muntele. Și aici mă refer, în primul rând, la echipament. 

„Revoluția m-a prins în bazinul de cărbune. După căderea sistemului ni s-au desfăcut și nouă contractele și am putut veni acasă. Și atunci s-a născut ideea de a vedea ce este în afară”

Povestește-mi puțin despre tine. Spuneai că te-ai născut într-un sat lângă întorsura Buzăului, fix la poalele muntelui?

Da, m-am născut în 1972, primăvara, la întorsura Buzăului, localitatea despre care Busu spune la Pro TV că ar fi un punct în care temperaturile din România scad mai mult decât în alte părți. Și e adevărat.

Aici izvorăște râul Buzăului. Iar eu sunt născut și crescut aici. Apoi m-am dus la școală la Brașov. Am încercat mai multe locuri de munte – aici și în străinătate. Dar mereu am simțit că cel mai bine este acasă, așa că m-am întors în satul meu. Sunt căsătorit cu trei copii, crescuți tot aici.

Pe unde prin străinătate ai fost? 

După Revoluție, când granițele țării erau ușor flexibile, am plecat în fosta Iugoslavie. În 1990, am încercat și noi marea cu degetul pentru că auzisem că era mai bine acolo… auzisem doar pentru că accesul la informație nu era ca acum, n-aveam nici măcar un telefon. Apropo de asta, trebuia să-ți faci programare la poștă, cu dată și oră, când să te auzi cu ai tăi acasă. Primeai o telegramă în care erai anunțat că vei fi căutat la telefon în data de, la ora de, de către persoana respectivă și te duceai la centrul telefonic sau la poștă să vorbești. Așa că, nu aveam acces la foarte multe informații, iar de noi cea mai apropiată țară era Iugoslavia. Și cum în țară era mai greu, s-a născut la un moment dat dorința să fii și tu acolo.

Cum ai ajuns acolo? Și ce ai făcut în Iugoslavia? 

Terminasem proaspăt școala și am fost detașat la Motru, așa era în regimul comunist, te supuneai. Plecai să muncești unde erai trimis. Iar Revoluția m-a prins acolo, în bazinul de cărbune. După căderea sistemului ni s-au desfăcut și nouă contractele și am putut veni acasă. Și atunci s-a născut ideea de a vedea ce este în afară. Știam că unii oameni au plecat în Germania, dar eu nu aveam posibilitatea asta. Așa că am zis că Iugoslavia este aproape.

Ne-am urcat șase oameni într-o mașină, brașoveni de aici, vecini, prieteni, și-am plecat. Noi am zis că plecăm în țara minunilor. Dar, bineînțeles că nu era așa. Ne-am trezit acolo și am dat de un alt regim, tot ca la noi. Dar se trăia mai bine pentru că fuseseră mulți oameni care au emigrat în Germania și știau ce înseamnă să muncești afară și au făcut case frumoase, gospodării. Am ajuns să muncim acolo. 

E o istorie lungă – m-a prins războiul acolo, la Dubrovnik, țărmul de la Adriatică.

Și ai plecat din Iugoslavia? 

Da și am ajuns în Ungaria. După Ungaria a fost Turcia, după Turcia a fost Germania, după Germania a fost Italia, apoi a fost Germania, din nou. Și apoi satul meu natal.

Ce te-a făcut să te-ntorci? 

Vai de mine, totul. Nimic nu se compară cu România. Nu vreau să par vreun extrem, vreun naționalist, dar ceea ce găsești în România nu găsești nicăieri în altă parte.

Citește și: Tiberiu Andrei, profesor și trainer pasionat de munte, coordonatorul Eco Provocarea, un program educațional de mediu: „Vin dintr-un mediu de supraviețuire, unde a trebuit să învăț să mă apăr, dar în viața mea au fost câțiva oameni, profesori sau nu, care au avut determinarea de a mă ridica”

Adică ce anume? 

Cu ce să încep? Cu ceea ce te înconjoară, cu natura pe care o avem – formele de relief, flora și fauna, oamenii, cultura noastră. Atunci când ești român și vorbești în limba ta, e altceva. Cel mai bine te simți acasă. Nu vorbesc de partea financiară care în afară poate să fie mult mai bună. Dar pentru mine fericirea nu constă în lucruri materiale sau în bani – valorile și prioritățile din viața mea stau altfel. Tocmai de aceea am încercat să-i aduc și pe străini în România, să ne cunoască cultura, valorile, viața. 

Și cum i-ai convins să vină? 

Pe unde te duci în lume faci legături și prieteni, începi să povestești cu patimă și cu dragoste despre locurile tale natale, despre ieșirile tale pe munte, despre excursii, despre contactul cu natura. Și atunci, el devine interesat de povestea ta și îi faci o invitație. Sunt oameni care au venit în România, le-a plăcut și au revenit, nu odată, ci de mai multe ori. Cel puțin, în ceea ce privește flora și fauna, suntem încă în top. 

Cum le-ai descris România, cum i-ai impresionat și i-ai convins să vină să ne viziteze?

Le-am spus de zborul vulturului, despre Siriu, despre munții noștri. Le-am povestit despre excursiile mele în natură. De exemplu, am avut un grup de prieteni din Germania care au venit aici și am mers cu ei prin țară. Am studiat, am fotografiat și am filmat animale prin păduri – urs, râs, bovine și așa mai departe. 

De ce au venit la noi să facă aceste filmări?

Făceau niște materiale pe care le foloseau apoi pentru școlile din Germania, să vadă copiii cum sunt animalele în habitatul lor. Am filmat și cum este viața la sat, în gospodărie – cum se încheagă laptele și se produce brânză, cum merg oile la munte. Ei au vrut să vadă viața românilor de la țară, în zilele noastre, expusă real. După prima vizită au revenit în țară și au adus cu ei alți oameni care au vrut să vadă, au vrut să simtă, să trăiască momentele din acestea.

„Eu care nu mai eram capabil nici să mănânc singur, care fusesem pe ventilație pulmonară mecanică, să ajung din nou cu rucsacul în spate pe munte… este o minune”

A existat ceva, ai avut vreun moment care te-a ținut departe de munte? 

Am avut o perioadă importantă din viața mea care m-a pregătit, să zic așa, din mai multe puncte de vedere. Adică în 2020, la începutul anului, mi s-a descoperit un cancer de colon destul de grav, undeva în stadiul 3-4, fără posibilitate de a fi operat. Vestea, îți dai seama, a fost un șoc pentru mine, familie, neamuri și prieteni. Toată lumea știe că eu trăiam mereu în natură, cu hrană sănătoasă, mișcare. Dar eu aveam în spate și niște experiențe destul de grele pentru corp. Am lucrat în transport de persoane la distanțe mari, adică în străinătate, timp de 10 ani. Conduceam în jur de 5000 de kilometri pe săptămână, cu vreo 5-6 nopți de somn doar pe săptămână. Am avut în perioada respectivă o viață foarte dezordonată. Alimentația proastă și odihna lipsă au făcut ca organismul meu să fie vulnerabil și să se agațe de mine orice boală. 

Și ce ai făcut atunci când ai primit vestea cancerului?

Un an am făcut un tratament oncologic foarte dur la Cluj, cu radioterapie și chimioterapie. După un an de tratament, zona respectivă a fost declarată operabilă și, la sfârșitul anului 2020, am făcut operația și am rămas cu colostomie sau, așa cum se spune în popor, cu anus contra naturii. Asta s-a întâmplat în octombrie 2020 și în ianuarie, eram la 1450 de metri cu punga aia după mine, iarna. Nu am suportat să rămân acasă, așa că, însoțit de prieteni și cu toate măsurile necesare, am plecat pe munte. Am ajuns, cu ajutorul lor, până la 1420 de metri, pe zăpadă și frig. Iar asta m-a făcut să înfrunt orice, cu încredere în Dumnezeu, am știut că pot merge înainte. Lucru care s-a și întâmplat.

Și cum ești acum? 

Când am fost la control, medicii au spus că este totul o surpriză. Eu aveam un cancer malign, foarte agresiv, cu probabilitate să avanseze și în alte părți. Iar la analize a ieșit că nu mai există nimic, niciun pericol. Și am început o viață normală, lucru care m-a încurajat. Așa am ajuns să mă înscriu la niște cursuri de ghid montant, de ghid național. Sunt și voluntar cu cei de la Salvamont România  care mă face să mă simt util și mă bucur mult să ajut atunci când este nevoie de mine. 

Deci acum ești bine, sănătos, da? Și duci o viață absolut normală?

Îți dai seama că totul lasă urme. Mai ales că lucrurile nu s-au oprit aici. În 2021, la sfârșitul lunii septembrie, au rămas în pană la mine în sat, niște băieți care veneau din Marea Britanie cu mașina. Mergeau la o nuntă. Am ieșit să-i ajut și i-am dus cu platforma la București. 

Ce s-a întâmplat? Am luat COVID de la ei. Cea mai grea tulpină, Delta. Iar eu nu aveam imunitate din cauza tratamentelor oncologice, așa că urmările au fost grave. M-am întors acasă și i-am infectat pe toți ai mei din familie, dar cel mai grav am fost eu. Am ajuns de urgență la spital cu plămânii făcuți praf. Am făcut o pneumonie atât de urâtă încât doctorii nu mi-au mai dat nicio speranță de viață. Am ajuns la ATI și m-au băgat în comă, fără nicio garanție că mă voi mai trezi. Ce pot să spun… doar Dumnezeu m-a mai scos de acolo. 

Plămânul meu nu mai avea capacitate decât 50%, saturație 44. Medicii au spus că este foarte puțin probabil să mai trăiesc. Am ajuns la 45 de kilograme, incapabil să mișc capul de pe pernă, pur și simplu aveam perfuzie continuu și eram conectat 24 din 24 la pompele de oxigen. Două luni am stat sub oxigen permanent fără să mai pot vorbi, fără să mai pot scoate niciun sunet. Dar m-a scos Dumnezeu de acolo.

Citește și: Viața unui tinere dansatoare care se vindecă de cancer. Chimioterapia și operația de mastectomie bilaterală cu reconstrucție imediată au scăpat-o de pericol. Mădălina Todea: „Și în cele mai grele momente, eu am simțit promisiunea unui nou început”

Cum ai ajuns să mergi din nou pe munte? 

Nici eu nu mai credeam că o să mai pun piciorul pe munte. Aveam același sentiment pe care îl trăiesc naufragiații care rămân pe insulă, iar atunci când sunt salvați și ajung din nou pe pământ cunoscut, încep să plângă imediat. Același lucru l-am simțit și eu imediat ce am pus piciorul pe munte. Eu care nu mai eram capabil nici să mănânc singur, care fusesem pe ventilație pulmonară mecanică, să ajung din nou cu rucsacul în spate pe munte… este o minune.

Acum ce-ți dorești cel mai mult? Care e cel mai mare vis? 

Încă n-am atins toate vârfurile de peste 2500 din România. Asta este un plan pe care vreau să-l ating. Apoi mi-aș dori să fac multe lucruri – excursii, tabere – astfel încât să-i aduc pe tineri, pe adolescenți mai aproape de natură, de munte. Să facem tabere la cort în care să învețe regulile de munte, ce să facă pe drumeții în timpul zilei și pe timp de noapte, cum să supraviețuiască în natură, cum să o cunoască – de la plante medicinale, ciuperci, la semnele muntelui sau ce să faci dacă rămâi singur în pădure. 

Sincer îți spun, eu aș introduce la școală o materie legată de natură și de munte. Este foarte important să știi măcar elemente de bază, ce să faci în pădure, neavând internet, neavând vreun specialist cu tine. Sunt oameni care nu știu să aprindă un foc, nu știu să se adăpostească, nu știu ce să facă dacă cel de lângă s-a accidentat. Este important să te descurci, să nu intri în panică. Și, nu neapărat doar cu muntele, ci în general cu natura.

Citește și: A fost diagnosticată cu cancer la 17 ani. Povestea modelului care a trecut de pe podium pe patul de spital. Karina Xidonia Țapu: „Mă frământa constant: oare de ce m-am îmbolnăvit?”