Nu le-am numărat, dar sunt multe - şi aşezate bine în spaţiul de expunere („panotate”, zic cei din breasla artei). Mă refer la selecţia de lucrări de artă contemporană care constituie expoziţia European Cuteness in Art, curatoriată de italianul Giancarlo Carpi: pictură, sculptură, instalaţie, video, modelaj digital, lucrări semnate de artişti din România, Bulgaria, Spania, Finlanda şi Italia.
Preambulul (sper ca parte ironică din concept) este pătrunderea în incinta cu gard păzit a Palatului Parlamentului, până la sala Constantin Brâncuşi. Se poate, nu vă descurajaţi!
Nu le-am numărat, dar sunt multe – şi aşezate bine în spaţiul de expunere („panotate”, zic cei din breasla artei). Mă refer la selecţia de lucrări de artă contemporană care constituie expoziţia European Cuteness in Art, curatoriată de italianul Giancarlo Carpi: pictură, sculptură, instalaţie, video, modelaj digital, lucrări semnate de artişti din România, Bulgaria, Spania, Finlanda şi Italia.
Preambulul (sper ca parte ironică din concept) este pătrunderea în incinta cu gard păzit a Palatului Parlamentului, până la sala Constantin Brâncuşi. Se poate, nu vă descurajaţi!
La intrarea în expoziţie – un măr / un glob / o altă planetă / verde din care ies, înfipte, buze roz, jucăuş-voluptoase, ca nişte electroni aiuriţi ai unui atom cu valenţe libere şi disponibilitate pentru bezele surround.
Nu ştiu cum le cheamă pe aceste lucrări, sunt identificate doar prin autor (Mărul – Darie Dup). Nu mă deranjează, expoziţia nu este riguros academică, ci un parcurs ludic al temei anunţate: cuteness / drăguţul. Proiectul însă, ce va fi itinerat în Europa şi va avea un catalog „neobişnuit”, promite o sondare profundă a acestui imaginar compus.
În spatele Mărului-atom, un adăpost: o căsuţă din baloane galbene şi roz (normal că şi roz!), ca un ciorchine de strugure cubic, cu boabe hibridizate în staţiunea viticolă experimentală în care lucrează Adrian Buzduga. Boabele-false-cărămizi au un carnal irezistibil (nu e voie să le spargem cu acul sau cu dinţii, deşi ne vine). Nu incit, dar nici nu garantez că cineva nu va interveni în lucrare 🙂
Adrian Buzduga, 2016. Foto: GaMa
Căsuţa te primeşte înăuntru, ai un scaun şi poţi petrece ceva timp în miezul baloanelor. Ţi se electrizează părul şi te bate gândul că te poţi simţi protejat şi într-un spaţiu atât de vulnerabil ca material, pentru că, nu-i aşa, siguranţa vine din noi. Împreună cu spaima.
La spaimă, am dat de Serena Leardini, cu ale sale mici portrete de fetiţe-vampir înduioşătoare (nişte verişoare mai duioase ale tinerelor femei marţiale ale Laurei Covaci, şi ea prezentă în expoziţie cu o lucrare de mare forţă, prezentată în premieră anul trecut la AnnArt). Fetiţele pictate de Leardini sunt cuminţi, se joacă cu fantome şi precis au şi colţi. În ramele de catifea, par coborâte de pe pereţii unui castel cu lilieci. Eu am simţit şi praful şi bătaia de aripi.
Nu îmi propun să recenzez expoziţia, destul să spun că este captivantă şi că reuşeşte să învingă sala de expoziţie cu pereţii ei de pânză obosită şi neoane glaciale. Lucrările fac un fel de conversaţie est-vest, care cred că ne invită să ne întrebăm dacă mai sesizăm de fapt diferenţe est-vest şi chiar diferenţe Europa – Asia – America.
Regăsim în fel şi chip tema „cuteness” – drăguţenia-drăgălăşenia cu care suntem deja obişnuiţi din vizualul animaţiei japoneze şi al pop-art-ului american, din urbanul post-comunist şi imprint-ul grafic al reţelelor de socializare on-line. Le recunoaştem provenienţa, dar simţim că identitatea-sursă se topeşte în uniforma vizuală pe care o purtăm cu toţii, consumatori grăbiţi ai acestui mare sat global.
Ni se pare că ştim toate semnele şi toate drumurile şi toţi vecinii, dar aici, în expoziţie, unde operează magic arta, ne reamintim că ştim ceva, dar nu destul, că e drăguţ să ne jucăm, dar e greu să ţinem pasul cu noile şi mereu noile variante de joc; că e aglomerat în autobuze, dar noroc că mai apare şi un delfin (Adrian Preda); că e aglomerat şi pe Facebook şi oile sunt multe (Bogdan & Magda Pelmuş); că e perfect articulat şi impecabil lucios corpul de robot, dar se năruie în bucăţi – şi câţi ştim să îl facem la loc?! (Gabriels). Dar dacă acceptăm că avem chipul simultan de bărbat şi de femeie… şi dacă ne ridicăm dibace pe vârfuri (Ileana Oancea), să ştiţi că vedem foaaaarte departe.
Hello Kitty, you are home alone!
Mică temă pentru acasă: mergeţi la expoziţie cu copilul (al vostru sau de împrumut): vă va ajuta să vedeţi mai mult, lucruri nebănuite şi îi oferiţi şi lui, copilului, o binemeritată pauză de la plictisul şcolar / dar până în 25 aprilie, când se închide expoziţia 🙂
