Expat în România. Jorg și Raluca Riommi, un italian și o bucovineancă trăiesc o dragoste ca-n filme

Scenariu: Interiorul avionului, cursa Frankfurt-București. El, 34 de ani, îngenunchează pe culoarul strâmt dintre scaune, deschide o cutiuță pe care scrie mic Tiffany și o cere de soție într-o engleză cu accent italian. Ea, 26 de ani, vădit emoționată, primește inelul și spune da. Stewardesa se apropie cu o sticlă de Moet, pe care el i-o strecurase discret la urcare, și toarnă licoarea efervescentă în pahare înalte.

Scena ar fi începutul unui film romantic, dacă nu ar fi povestea adevărată a Ralucăi, din Bucovina, și a lui Jorg, din Roma, care s-au cunoscut în zorii celei mai geroase zile ale lui ianuarie 2011, înainte de a filma împreună o reclamă pentru un brand de lactate.
La 8 ani distanță au doi copii și se iubesc ca la început.

Am început dialogul cu Jorg vorbind despre mâncarea care, precum madlena lui Proust, amintește de anii copilăriei, lasă gurii apă și evocă vremurile perfecte.

Care este mâncarea perfectă, de la mama de acasă?

Dacă mă întrebi despre ceva gătit pe sufletul meu, îți voi spune despre toate felurile de paste. Dar, în orașul unde m-am născut eu, în Roma, și la mine în casă am crescut cu paste carbonara, făcute în stilul nostru, al „romanilor”, adică fără smântână, cu guanciale și parmiggiano. Gustul, evident, este complet diferit de ce știți voi că sunt pastele carbonara, pentru că acest tip de șuncă, guanciale, care vine de pe falca porcului, face toată diferența.

Cine gătea la tine acasă?

Mama gătea uneori mâncare italiană, dar nu foarte des.

Mama este nemțoaică, așa că mâncarea pe care o gătea ea avea mai mult legătură cu Germania decât cu Italia, salată cu cartofi, de pildă, carne, cârnați.

Când am mai crescut, prin gimnaziu, mergeam foarte des la prieteni acasă și mâncam paste, gătite de mamele lor. Și ele chiar găteau în stil italienesc, ceea ce mă făcea foarte fericit. Așa că pot zice că am cunoscut bucătăria italiană cu ajutorul mamelor prietenilor mei.

Și încă ador mâncarea italiană, paste și pizza, oricât de clișeistic ar suna.

Povestește-mi mai multe despre acea perioadă, copilăria ta în Roma.

A fost magnific, îți dai seama. Mai am o soră mai mică decât mine cu trei ani, care acum locuiește cu mama, în Roma.

Am avut o copilărie fantastică, aș zice, până la 11 ani, când tata a avut un atac de cord și ne-a părăsit. Evident că asta ne-a schimbat viața. Dar până atunci era minunat: călătoream foarte mult, mai ales vara, prin toată Italia, în Germania, peste tot.

Tata lucra în turism, o vreme a lucrat în industria filmului, în Cinecitta, alături de actori sau regizori celebri, la un moment dat a muncit chiar cu Fellini.

Mama a lucrat, mai mult part-time, pentru Ministerul Transporturilor de la noi și ca traducător, mulți ani. Dar când eram eu mic, apoi toată adolescența mea mama a stat acasă cu noi.

Câte limbi străine vorbești?

Vorbesc italiană, este limba maternă. Am învățat germană, cu mama, chiar dacă la un moment dat ai noștri au încercat să ne înscrie la o școală germană, dar am refuzat. Nu pot să îți spun de ce. Așa am simțit atunci, probabil și pentru că era foarte departe de casă.

Dar am învățat foarte bine limba de la mama, în plus, verile le petreceam în Germania.
Mai vorbesc engleză, spaniolă, pe care am învățat-o în școală dar și pentru că am călătorit mult și am locuit o vreme în America de Sud. Și mai știu puțin franceză, pe care am învățat-o tot în școală, fiindcă că urmat cursurile unei școli experimentale, „Școala de Lingvistică Științifică”. Și, de când sunt în România, am învățat un pic și limba voatră.

Cum ai ajuns în România și de ce?

Aveam 30 de ani, în 2007 și munceam pentru Saatchi & Saatchi.
Lucram cu ei de câțiva ani, mă ocupam de proiectele regionale din Europa. Stăteam în Londra, lucram foarte bine cu șeful meu de acolo și mă ocupam de proiecte din Paris, Amsterdam, peste tot prin Europa.

La un moment dat am început studiile universitare acolo Londra, iar lucrarea mea de licență vorbea despre un tip care a îmbunătățit play-station-ul. Întâmplarea face că la puțin timp după aceea, călătorind cu proiectele mele prin Europa, am ajuns să lucrez cu acest tip. Am vorbit mult, am muncit pe câteva proiecte și la un moment dat m-a sunat de la București.

Era aici, mi-a povestit despre agenție și despre planurile de a o transforma într-o forță regională. Mi-a spus despre Radu Florescu, care conducea agenția și era jumătate român, jumătate american. Apoi m-a invitat să fac parte din echipă. Și am acceptat. Prima dată am ajuns la începutul lui februarie 2007, iar două luni mai târziu mi-am dat demisia din Italia și m-am mutat aici.

Cum ai cunoscut-o pe Raluca?

Jorg: Ne-am cunoscut în 2011, când trebuia să filmăm o reclamă pentru un brand de iaurt, în Portugalia.
Era o zi geroasă, -18 grade Celsius, la sfârșitul lui ianuarie. Ne-am întâlnit foarte, foarte devreme, pe la 5:00 dimineața, în mașina care ne ducea la aeroport.

Mie mi-era îngrozitor de frig, eram morocănos, am intrat în mașină, am închis ușa, m-am uitat în dreapta și acolo era Raluca. Atât am gândit: oook. Și am început să vorbesc. Fără oprire. Ceva ce n-as face în mod normal la ora aceea. Dar fusesem lovit, știi?

Raluca: Îmi amintesc bine ziua aceea, 28 ianuarie 2011. În câteva zile împlinim 8 ani.
Eram în drum spre aeroport, cu destinația Lisabona, și intră în mașină acest bărbat cu o căciulă enormă pe cap și cu niște ochelari urîți. Și mai avea un cusur: vorbea întruna.

În aeroport și-a dat seama că trebuie să schimbe ceva, a dat jos ochelarii, și-a pus lentilele de contact și am început să vorbim.

În avion am avut locuri unul lângă celălalt și nici acum nu știu dacă așa a vrut Universul sau a fost un aranjament. Cert este însă că ne-am simțit foarte bine: am vorbit mult, am râs, cum nu mai râsesem din liceu, și am băut o grămadă de vin.

Era clar că ne plăceam și că era o chimie între noi, dar era mai mult decât evident că nu avea cum să fie ceva pentru că eram amândoi într-o relație. El era într-o relație, eu eram într-o relație, iar el, pasionat de fotografie, mi-a arătat tot drumul poze cu iubita lui. (râde)

Jorg: În două săptămâni ne-am mutat împreună. Aș zice că am fost amândoi sub același efect, al fulgerului care ne-a lovit, știi?

Raluca: Am făcut escală în Amsterdam, unde și-a schimbat lentilele, care îl deranjau în mod evident. Iar eu m-am oferit să îi pun picături în ochi. Ca o mamă. Toată lumea se uita ciudat la noi.

Am ajuns în Lisabona, am filmat și ne-am distrat.
Pe platou îmi făcea poze pe ascuns. L-am surprins, desigur. Și m-am surprins și pe mine când, la indicația regizorului să mă gândesc la iubitul meu (era o scenă în care eu seduceam un King Kong din fructe), m-am gândit exact la Jorg și la ochii lui. Și a funcționat.

După filmare am ieșit la cină. Am vorbit iarăși mult, am râs și am băut vin.
Și m-am apucat să sparg nuci, dar, pentru că sunt total neîndemânatică, mi-am prins pielea în spărgătorul de nuci. A curs puțin sânge, au apărut două puncte roșii, el a început să îmi sărute degetul rănit și a spus că până se va vindeca rana vom locui împreună deja. Atunci nu l-am crezut, dar a avut dreptate.

A mai fost nevoie de o singură întâlnire, în țară, și mi-a fost clar că nu aveam nimic în comun cu bărbatul cu care eram atunci. Așa încât, la două săptămâni de la friguroasa întâlnire, locuiam împreună.
Acum cele două puncte roșii sunt singurul tatuaj pe care îl am.

Cum ai cerut-o în căsătorie?

Jorg: După câteva luni am primit o ofertă de muncă din Germania, la Frankfurt. Făcusem treabă bună aici, agenția locală devenise vizibilă în regiune, iar șefii europeni au fost interesați să mă mute pe o piață mai mare.
Am plecat amândoi, pentru câteva zile, să vedem dacă ne place. Ne-a plăcut orașul, am testat și am văzut tot ce putea avea mai bun în el și am hotărît să ne mutăm acolo.

La întoarcere, în avion, am cerut-o în căsătorie.
M-am gândit că dacă ne este atât de bine împreună și plănuim să ne mutăm acolo de ce să nu ne căsătorim.

Raluca: Eu am bănuit un pic ce pune la cale. Gândește-te că a luat o sticlă de Moet în aeroport și mi-a spus că a luat-o pentru mama. Bizar, nu?
De inel nu am știut nimic însă fiindcă l-a ascuns în sacul de rufe murdare.
Așa că la momentul potrivit, a scos cutiuța de la Tiffany, i-a făcut cu ochiul stewardesei și îți imaginezi ce a urmat.

Jorg: Voiam să nu vadă nimeni scena, eram foarte timid, știi?, așa că am cerut locuri la coada avionului. Când eram deja în aer, am îngenuncheat în fața ei. Nu glumesc.

Am scos inelul și am cerut-o de soție. Cred că aveam cumva convingerea că va accepta. Exista atunci și o simt și acum o legătură greu de explicat între noi.
Raluca a zis da, iar acum, 8 ani mai târziu, avem doi copii și ne este foarte bine.

V-ați gândit vreodată să vă mutați de tot în Germania? Aveți un apartament în Berlin, v-ar fi foarte simplu?

Jorg: Am locuit trei ani în Germania. Ne-am mutat în Frankfurt. Ralucăi i-a plăcut foarte mult orașul. Mie, de la un timp, a început să mi se pară prea liniștit. Este un oraș cosmopolit, internațional, dar, dincolo de toate, este un oraș mic. Așa că ne-am mutat în Berlin. După trei ani, cât am trăit acolo, am simțit că nu mai rezonăm cu modul german de a face lucrurile. Așa că, în timp ce Raluca era însărcinată cu primul nostru băiețel, ne-am mutat în București.

Ce vă ține împreună?

Raluca: Dragostea. Și acum ne iubim, chiar cu scântei și chiar după atâția ani. Avem doi copii, dintre care unul foarte mic, am trecut prin două sarcini, alăptat și toate momentele acelea în care nu te simți în cele mai feminine ipostaze, Jorg m-a ținut mereu cu picioarele pe pământ, să ținem flacăra aprinsă, cum zice el. Iar când mă simte mai absentă, mă întreabă dacă îl mai iubesc. Și de fiecare dată realizez că nu s-a schimbat nimic față de ziua aceea când ne-am mutat împreună.