Expat în România: Raluca și Paul Baran-Candrea cu povești și rețete de Crăciun ca-n Los Angeles, Varșovia și Broșteni

Paul Baran are 44 de ani, s-a născut în California, dintr-o mamă poloneză și un tată român. În anii ‘90 a ajuns în România, a muncit în cabinetul președintelui Emil Constantinescu și a decis să rămână în București, împreună cu Raluca, alături de care a întemeiat o familie de patru, după ce au apărut și Miles și Louis, băieții lor.

Tradițiile de Crăciun ale familie Baran-Candrea sunt fundamental legate de amintirile meselor copioase din California ale lui Paul, dar și ale celor adunate în jurul bradului și colindelor din Bucovina.

Dincolo de acestea, Raluca, Paul și băieții lor își construiesc an de an povestea de Crăciun, cu berea artizanală pe care o produc chiar ei, Anagram, cu supa de hribi polonezi, dar și cu „porcăriile” made in Bucovina ori prăjitura Sarah Bernhardt, luată de la mama, din Broșteni.

Noi vă dăruim povestea lor și câteva rețete cu aromă de copilărie.

Paul, ajută-ne să lămurim puțin încrengătura originilor tale!

Mama, Wanda, este poloneză, iar tata este român, Petre. Ei s-au cunoscut la universitate în Varșovia, după ce tata a plecat în Polonia, împreună cu părinții săi.

M-am născut în Los Angeles, după ce părinții mei au emigrat, așa încât Crăciunul copilăriei nu a avut niciodată zăpadă, doar nisip, plajă și ocean.

Crăciunul acasă însemna de fapt, două petreceri. În ajun era masa cu pește, fructe de mare și un vin alb, bun. Mama ține și acum tradiția poloneză, iar în postul catolic este permis peștele. Așa încât aveam o masă de familie, la care erau invitați prietenii sau rudele care, din diverse motive, erau singure de sărbători (separați, văduvi sau pur și simplu în călătorie). Iar a doua zi, pe 25 decembrie, venea comunitatea românească, apăreau pe masă sarmalele, cârnații, cozonacii și era petrecerea mare cu zeci de invitați, prieteni sau familie.

 Paul, care este mâncarea de suflet care ți-a rămas din masa de Crăciun polonez?

Sunt două supe tradiționale poloneze care se fac iarna, una este cu ciuperci, cealaltă cu sfeclă roșie, dar mie nu mi-a plăcut ultima niciodată. În schimb, crema de ciuperci o facem în fiecare an, chiar și aici, în România.

Aș zice că rețeta este simplă, dacă avem ingredientul secret, adică aceste ciuperci poloneze, borowik, un fel de hribi, pe care eu nu le-am găsit încă în România, dar pe care toamna mi le aduce mama, uscate pe o frânghie.

 Supă cremă de ciuperci poloneze

20-25 ciuperci borowik uscate (un fel de hribi)

3 căni de supă de vită (zeamă)

3 morcovi

3 tulpini de țelină

2 cepe mari

2 linguri de unt

2 linguri de făină

1 ceașcă de smântână

Pătrunjel / mărar, sare și piper (după gust)

 Clătiți ciupercile uscate și puneți-le într-un vas cu două căni de apă rece și lăsați-le să se înmoaie peste noapte. Într-o oală mare, puneți supa de vită să fiarbă. Adăugați ceapa, țelina și morcovii. Apoi, stoarceți ciupercile uscate, păstrând lichidul în care le-ați înmuiat. Adăugați acest lichid în supă. Adăugați ciupercile hidratate (tăiate Julien) la supă. Acoperiți vasul și lăsați-l să fiarbă la foc mic, până când legumele sunt gătite, noi încercăm aproximativ o oră.

Separat, faceți un roux pentru a îngroșa supa: topiți untul într-o cratiță mică la foc mediu. Adăugați făina, amestecând continuu până se omogenizează, 3-5 minute. Luați o cană de zeamă din supă și adăugați-o la această compoziție, amestecând continuu până se îngroașă puțin, asigurându-vă că nu face cocoloașe. Se amestecă lichidul îngroșat în supă. Adăugați pătrunjel și mărar tocate. Adăugați smântâna și amestecați continuu până când este bine încorporată și netedă. Puneți sare și piper după gust. Și lăsați în comentarii părerile voastre. 🙂

 Paul, când ai ajuns în România și de ce ai rămas aici?

Am venit în București prima dată în 1985, aveam un stră-unchi aici.

În perioada 1991-1992, când eram deja student la Științe Politice în California, am ajuns de mai multe ori în țară. Tata cumpărase un apartament în capitală, iar eu am ales să fac stagiatura în România.

Există un parcurs bine știut pentru cei care au terminat relații internaționale. În America, termini facultatea, faci stagiatura în străinătate, revii în State, intri în masterat și apoi lucrezi mai mulți ani de zile în Washington, pentru Departamentul de Stat, pentru una dintre Agenții ori pentru un ONG. Iar undeva spre 28-30 de ani primești post în străinătate.

Pentru mine a fost excelent pentru că puteam să rămân aici. În 1998 am primit un stagiu la președinție, la Emil Constantinescu, m-am stabilit în România, dar am muncit peste tot în lume: în Mongolia, în Kosovo sau în Ucraina.

Cum te-ai întâlnit cu Raluca?

Când am ajuns aici mi-am dat seama că era foarte dificil să te întâlnești cu fete fără să fii prezentat de cineva, iar acel cineva să poată gira pentru tine. Cultural vorbind, era o diferență uriașă față de State, unde puteai vorbi cu oricine, aborda pe cine îți plăcea. Așa că aveam un prieten, care avea un prieten cu care am ieșit la o terasă, iar acolo am cunoscut-o pe Raluca. Eram în 1999.

Să vedem acum cine este Raluca?

Eu vin din Broșteni, da. Locul lui Creangă, cu școală, capre și râie.

Am terminat filologie și comunicare, în București, în studenție am fost ghid la Casa Poporului. De mai bine de 10 ani am lucrat în ONG-uri, la OvidiuRo, acum sunt la Romanian-American Foundation. Și mai fac ceva,  antreprenoriat: după ani de home brewing, ne-am deschis propria afacere. Facem bere craft șa cum ne place nouă. Se numește Anagram și suntem mândri că am făcut pasul acesta.

 Copilăria lui Creangă în zonele acelea a intrat în istorie. Cum a fost la tine?

Când eram mici aveam mereu zăpadă de Crăciun și un ger cumplit. Îmi amintesc cum scârțâia zăpada sub pașii noștri. Aveam o singură pereche de cizme (de piele, îmblănite, paragonul cizmelor pe vremea aia) și nu țin minte să fi avut vreodată interdicție la ieșit din casă din cauza frigului sau zăpezii. Dimineața nu puteai vedea afară din cauza florilor de gheață care se întindeau pe toate geamurile. Dar ne înfofoleam bine și ieșeam.

Îmi plăceau brazii încovoiați de greutatea zăpezii, derdelușurile ad-hoc ori bătăile cu bulgări de zăpadă.

Mama mea, Leontina, era învățătoare, iar tata, Dumitru, profesor de matematică. Nu îmi amintesc de Crăciun ca despre o sărbătoare profund religioasă, însă era un motiv puternic să aducă oamenii laolaltă.  

Toată lumea era în priză, gospodinele schimbau rețete, bărbații făceau grafice pentru afumat ”porcăriile”, iar copiii încropeau strategii de mers la colindat. Acum aș zice că pentru noi, cei mici colindatul era evenimentul de fundraising al anului, așa că trebuia tratat cu maximă seriozitate. Eu cu soră-mea, Mădălina, mergeam la vecini, la nașa mea, la familia prietenelor noastre cele mai bune și la rude. Invariabil cântam Moș Crăciun cu plete dalbe, făcea parte din colecția permanentă, cum ar veni, la care adăugam expoziția temporară: O, ce veste minunată!, Din an în an, Trei păstori și așa mai departe. Și adunam bani buni, într-un an ne-am cumpărat bicicletă cu ce am primit la colindat.

Și acum, când mergem la Broșteni de Crăciun, adorăm colindătorii. Mai ales că mama și tata sunt pe traseul tuturor elevilor lor, așa că ușa stă mai mereu deschisă pe 24 decembrie. Asta îmi lipsește în București.

Anul trecut am petrecut Crăciunul acolo și i-am dus și pe băieții mei să colinde prin vecini și le-a plăcut. Mă bucur că o să rămână cu amintirea asta de la mine, pentru că în București nu mergem cu colindul.

Dacă ar fi să îi întrebăm pe băieți cum păstrează ei aceste tradiții ce crezi că ne-ar spune? Miles, Louie?

Miles: Când mergem în Bucovina, mergem să colindăm la vecini, la bunici și strângem bani. Cei mai mulți au fost 150 de lei și mi-a plăcut foarte mult. Apoi cântăm în casă vreo 30 de minute până vine moșul. Atunci deschidem cadourile și mergem la somn. Cel mai mult ne plac sarmalele și mămăliga. Eu nu prea mănânc pește. Iar în California, la bunica, ne place să mergem la ocean, să deschidem cadourile și să cântăm colinde în engleză, poloneză și română.

Raluca: La cele în poloneză, noi doar îngânăm. De fapt, tot ce știm este Gloria in excelsis Deo, partea în latină.

 Cum erau mesele de Crăciun în Bucovina?

Trebuie spus că totul era competiție între gospodine: cine face cele mai bune prăjituri, cine zugrăvește, căci, da, se făcea curățenie generală înainte de Crăciun, cine are cel mai frumos brad.

La noi în familie două lucruri garantau succesul sărbătorii: bradul și șoriciul. Bradul, să nu fie târș, adică să aibă cetina și crengile dese și cât mai armonios distribuite. Iar șoriciul trebuia să fie moale. Șoriciul necomestibil, așa cum am avut de câteva ori, putea strica Crăciunul mai ceva ca the Grinch. 

De Ignat toată lumea tăia porcul. Era o artă să pârlești șoriciul cu niște răngi de fier înroșite în foc. Prin anii ’90 s-a trecut la pârlitul cu o lampă de gaz conectată la o butelie, pentru că după Revoluție aveam butelii.

Când am fost odată în Oltenia, la rudele din partea mamei, am fost șocată că acolo porcul se acoperea cu paie la care se dădea foc. Am fugit la mama strigând că unchiul Titu dă foc la porc! Trebuie să recunosc, însă, că șoriciul de sub focul de paie era delicios.

După ce se tăia porcul, se făcea pomana porcului. Bucățele de carne și slănină se înăbușeau într-o tigaie și se mâncau cu mămăligă. Era, probabil, o bombă de colesterol, dar era un deliciu. Apoi făceam porcăriile: slănină, cârnați, tobă, mușchiuleț, chișcă (caltaboș).

De Crăciun făceam salată de boeuf, mama făcea o ciorbă cu afumătură după care îmi lasă gura apă și acum, friptură, sarmale și, evident, prăjituri. Multe prăjituri. Era plăcerea noastră să stăm pe lângă mama, care la final ne lăsa să ”curățăm” bolurile cu lingurița. Îmi plăcea să rașchetez cratița în care făcea ciocolată de casă și bolul în care bătea albușurile de ou pentru bezele.

Pentru prăjitura secretă, Sarah Bernhardt, mama adăuga și nucă, așadar îți dai seama că eu și sora mea abia așteptam să punem lingurițele pe vasul în care fusese meșterită.

 Rețeta de prăjitură Sarah Bernhardt

 Fursecurile

6 albușuri se bat spumă cu 150 de gr. zahăr. Se adaugă 150 de gr. de nucă măcinată.

Se coc rondele în tava unsă cu puțin unt sau pe pergament, la foc foarte slab.

 Crema

2 gălbenușuri, un ou întreg, 150 de gr. zahăr și două linguri cacao se fierb în bain Marie. După ce se răcește crema, se amestecă cu 200 de gr. unt frecat spumă.

 Se lipesc rondelele câte două, cu partea netedă la suprafață. Se rostogolesc marginile prin nucă măcinată, iar deasupra se pune glazură de ciocolată. Yummy. 🙂

În seara de ajun primeam colindători, luam cina și apoi venea Moșul. Într-un an, cred că aveam 7 sau 8 ani, am primit patine Perinița. Ale mele erau albe, soră-mea primise botine negre. Și am plecat de îndată să dăm o tură cu ele pe-afară. Nu aveam patinoar, dar, cum îți spuneam, iernile acolo erau foarte friguroase si pe stradă era zăpadă înghețată bocnă.

După un timp am obosit și am revenit în casă, unde am descoperit că Moș Crăciun era doamna Gina de la coafor, vecina noastră, care își scosese barba să bea un pahar de vin cu părinții mei.

Acum, pe 24 decembrie, facem Ajunul cum obișnuia Paul, în stil polonez, cu supă de ciuperci și pește. Chiar îmi place, pentru că după asta urmează un festival de mâncăruri grele: sarmalele, salata de boeuf, fripturile și prăjiturile despre care îți povesteam, la care am adăugat și eu rețetele mele, fac apple crumble, brownies și chocolate chips cookies. Luăm și un vin ori o bere făcută de noi și nu cred că am avut un Crăciun eșuat până acum.