Felix Pătrășcanu este unul dintre cei trei acționati ai FAN Courier, este un antreprenor care s-a clădit încet și sigur în ritmul nebun în care creștea afacerea, are doi copii și o soție superbă, colecționează mașini pentru bucuria mecanicii și se prezintă simplu, poștaș, chiar dacă toată copilăria și adolescența a visat să devină judecător.
A pornit afacerea cu 5.000 de dolari (echivalentul în lei) primiți de la ceilați doi acționari, Adrian și Nicolae (de fapt, FAN este prescurtarea numelor celor trei acționari și prieteni din copilărie: Felix, Adrian și Nicolae), o Dacia veche, furia verde, pe care o conducea singur de la client la tren și înapoi, iar acum este multimilionarul care a concurat 10 ani în campionatul național de offroad, unde și-a învins frici și neputințe, care a învățat cum să lase controlul în mâinile oamenilor de încredere și cum să-și construiască bogăția pe idei și caracter și mai puțin pe bunuri materiale.
Cum se împacă omul care mergea la cules de struguri în Fitionești (Vrancea), acum două săptămâni, milionarul de la FAN Courier, mentorul unor antreprenori și partenerul unor puternici oameni de afaceri de pe la noi?
Felix Pătrășcanu: Toate sunt despre a face ce-ți place, chiar dacă nu întotdeauna ai cum. Însă la început, când am lansat business-ul, nu cred că aveam vreme de altceva. Iar asta nu a venit deloc ușor. Însă am înțeles repede că e nevoie să adun în jurul meu și să las multe din lucrurile pe care le făceam numai eu.
Se spune să aduci în jurul tău oameni mai valoroși ca tine.
De fapt, trebuie să înțelegi că nu le poți face pe toate singur, că nu poți fi bun la toate și că, de fapt, acesta este cel mai bun atu al unui lider sau un proprietar de business, care vrea sa-l ducă mai departe: să se înconjoare de oameni inteligenți.
Dar pentru asta cred că e nevoie de două lucruri: liderul să știe despre el cât de inteligent este, iar ego-ul lui să accepte și să tolereze oameni care sunt mai buni decât el. La dumneavoastră cum a arătat acest proces de acceptare?
Felix Pătrășcanu: A fost îngrozitor. La început, eu credeam că afacerea se conduce cu o mână de fier și că totul trebuie să treacă pe la mine. Eram un zbir și toată lumea treabuia să-mi raporteze. E drept, eram și puțini oameni la acea vreme.
Aveam impresia că nimeni nu face lucrurile mai bine decât mine. Iar asta m-a costat al naibii de mult. Slavă Domnului că mai există și noroc sau momente de revelație, când pricepi niște adevăruri.
Îmi creasem un imperiu de butoane, probabil, ca să-mi demonstrez mie cât de deștept și frumos sunt; toată lumea trebuia să-mi execute ordinele, iar tot ce spuneam eu era literă de lege.
Ce e rău în asta, de fapt?
Felix Pătrășcanu: E foarte rău, fiindcă la un moment dat nu am mai putut să le cuprind pe toate. Viața mi-a oferit foarte mult, și mie și companiei, și am realizat că nu mai puteam cuprinde totul. Dar eu nu-mi dădeam seama de asta.
Ajunsesem în punctul în care îi spuneam femeii de serviciu câtă soluție să pună în găleata cu care spală pe jos.
Doar că într-o zi, Dumenzeu ori cine știe ce forță, mi-a arătat cum stau lucrurile, printr-o întâmplare măruntă, aș zice.
Munceam foarte mult, de la 4:00 dimineața la 12.00 noaptea, dormeam foarte puțin, intrasem într-o criză personală de care nu-mi dădeam seama. Într-o seară, când trebuia să ajung acasă, în Drumul Taberei, m-am suit în mașină și am plecat. Sediul nostru era undeva la Gara de Nord în acele vremuri. Și am plecat. Numai că m-am trezit undeva în Sălăjan.
Era miezul nopții, plecasem spre casă și mă trezisem în cealaltă parte a orașului. M-am dat jos din mașină, mi-am dat seama că ceva se întâmplase cu mine și m-am întrebat ce căutam acolo. Atunci am realizat că eram în criză.
Pe de altă parte, la acea vreme era greu să-ți dai seama ce ai de făcut pentru a ieși din criză. Nu existau grupurile de mentorat de acum, unde să te duci, să vorbești cu alții și să înțelegi. Nu exista nici google, măcar, să poți da o căutare și să afli niște pași posibil de urmat.
M-am dus la asociații mei, care nu veniseră încă, alături de mine în afacere, ci aveau un business separat și le-am spus că nu mai pot conduce lucrurile de unul singur, mai ales că luaseră o amploare nebănuită. Lucru bun, altfel, dar eu nu mai puteam să le controlez. Ușor-ușor mi-am dat seama că ar fi bine să las oamenilor din jurul meu posibilitatea să vorbească, mai ales că până atunci nu aveau voie să facă așa ceva.
Iar când i-am lăsat să vorbească, ce să vezi? Am realizat că ei vin cu niște idei senzaționale, care au funcționat mult mai bine decât ce credeam eu până atunci că e bine de făcut.
Atunci am realizat că e bine să delegi, să-i asculți pe alții, că e bine să fii înconjurat de o echipă, una pe care ți-o faci după asemănarea ta.
Până la urmă, acele cuvinte cu care ne-am obișnuit toți, misiunea, viziunea, valorile, nu sunt doar vorbe de pus într-o carte, ci chiar sunt definitorii. Am învățat asta și încă învăț, mai ales că acum o lună am reluat discuția despre valori, viziune și misiunea companiei, ne-am adunat mai mulți manageri și ne-am gândit care sunt acelea, reale, nu, să zicem, impuse de patronat, de companie.
Aderi la aceste valori și vei vedea că se vor aduna în jurul tău oameni pe măsură, care vor împărtăși aceleași idei, iar cei care nu o fac vor pleca singuri mai devreme sau mai târziu.
Facem business de 23 de ani, putem să ne uităm un pic în urmă și să ne dăm seama de experiențele de până acum.
Cred că prima spaimă la care m-aș gândi în situația de a delega controlul afacerii este aceea că lași tot, bunul mers al lucrurilor, în mâna unor oameni care, poate, nici nu sunt demni de încredere.
Felix Pătrășcanu: Într-adevăr, este un gând la care am găsit o explicație, dar mai târziu. Așa am fost crescuți și am convingerea că românii au o mare problemă: lipsa încrederii. Noi ne cheltuim o grămadă de timp, gânduri, sentimente și lucruri foarte valoroase fiindcă nu avem încredere unii în alții, iar asta vine de la faptul că nu avem încredere în noi, de fapt.
Eu nu aveam încredere în mine în acei ani când îmi era frică să deleg. Sigur că la început vei fi acolo și vei face, le vei ști pe toate, de la contabilitate, la câtă soluție pune femeia de serviciu în găleata de curățenie. Dar de la un punct încolo trebuie să vii cu oameni de încredere și să le-o acorzi. Sigur că ei vor greși, dar și tu greșești. Și trebuie doar să accepți asta.
Or, noi, românii, nu avem încredere unii în alții.
Când ați simțit că un mod de afacere ca acesta poate face pe bune concurență Poștei române și puteți face bani din curierat?
Felix Pătrășcanu: Eu am ajuns din întâmplare în curierat.
Toată viața mi-am dorit să devin judecător. Mama avea o vorbă: „te-ai visat un mare magistrat și ai ajuns poștaș!”. Dar acum mă bucur foarte tare că am ales acest drum sau el m-a ales pe mine.
În ultimul an de facultate eram căsătorit, nu aveam copiii încă, dar ne descurcam foarte prost cu banii. A trebuit să-mi caut un serviciu, ceva temporar. Și m-am dus curier la Cargus, prima firmă de curierat din România. Mi-am zis că mă duc pentru câteva luni și am rămas din 1994 până în 1997, când am deschis FAN Courier.
Nu mi-am găsit post de judecător în București (era un demers imposibil la vremea aceea), existau niște alternative pe la Adjud dar nu era cazul. Soția mea, născută în Cotroceni, nici nu a vrut să audă de așa ceva. Iar toate planurile mele de a deveni magistrat s-au năruit.
Am rămas la Cargus, iar de la curier am ajuns director operațional. Acolo am învățat cum se face curierat, de la directorul de atunci al companiei, Nadir Bălășel, care ulterior a devenit CEO la FAN Courier, pentru o bună perioadă de timp, doar că, din nefericire, acum doi ani de zile, în urma unui infarct, s-a prăpădit.
El a fost omul care m-a învățat pe mine curierat. El m-a angajat la Cargus, el conducea compania și știa cum se fac lucrurile. De fapt, proprietarul de atunci al Cargus nu se prea ocupa de afacere, iar toate operațiunile erau în mâinile lui Nadir, ajutat de doi „locotenenți”, eu și încă un coleg.
Anul 1997 mi-a spus multe lucruri. A fost momentul când telefonia mobilă a ajuns în România. Atunci au apărut Dialog și Connex. În spatele lor se aflau niște companii multinaționale, foarte obișnuite cu acest serviciu de curierat. Așa că au început să ne facă comenzi. Iar dacă până atunci aveam undeva la 50-100 de expediții zilnice, când au venit comenzile de la ei, expediam undeva spre 1.000 -1.500 de comenzi zilnice. Ceea ce a fost o creștere infernală. Atunci am văzut încasările și ne-am dat seama de potențialul acestei afaceri.
Mai mult decât atât, nu aveam concurență. Existau în România DHL, dar nu făcea curierat domestic. Deci Poșta era principalul operator, dar nu acoperea o anumită nișă. Așa că oamenii au început să vină către noi. Și ușor-ușor oamenii au învățat ce însemană curierat.
Am plecat într-o zi, cu o Dacia papuc, să duc niște expediții la Botoșani. Și m-a oprit un polițist care mi-a cerut un ziar. Mi-am dat seama atunci că se uitase la mașină, pe care scria FAN Courier. Cam acolo era înțelegerea pieței la nivel de curierat.
Dar era nevoie de curierat și este nevoie în continuare. Acesta este un business care niciodată nu a mers mai jos de la an la an, indiferent de orice criză financiară.
Cum vă explicați asta?
Felix Pătrășcanu: Explicația pe care mi-am dat-o în criza economică din 2008-2010 a fost faptul că logistica lucrează cu toate industriile unei economii naționale, iar dacă real estate-ul pică, vor crește burourile de avocatură, care trimit citații către cei care nu mai pot plăti. Deci comenzile rămân constante dinspre industria care prosperă într-o anumită perioadă. Să nu mai vorbim despre lockdown, când toată lumea stătea în casă, dar curierii trebuiau să ajungă la ușă, cu toate cumpărăturile comandate. Iar pentru noi, această perioadă a venit cu creștere senzațională. Noi previzionasem o creștere de 10-15% pentru acest an și ne-am trezit cu ceva spre 35-40%.
Cum ați deschis afacerea?
Felix Pătrășcanu: În 1997 am avut un diferend cu patronul de la acea vreme al Cargus și am decis să plec. Urma să plec la o editură, Oxford University Press, care există și astăzi, care făcea import de carte și al cărei administrator urma să devin. Era o slujbă bună.
Doar că peste noapte, m-au sunat asociații mei, doi băieți de la mine, din Vrancea, de la Fitionești, undeva lângă Panciu și mi-au spus că au o afacere din care și-ar dori să se retragă și să înceapă ceva nou.
Cine sunt ei?
Felix Pătrășcanu: Andrian și Nicolae Mihai. Frații Mihai, cu care fusesem vecin și prieten din copilărie. Ne știm de foarte mulți ani, am făcut școala împreună, la Fitionești, iar în școala primară am fost toți trei la același învățător, fiindcă diferențele dintre noi sunt de 4 ani: Nicolae e cel mai mare, eu la mijloc, iar Adrian este mezinul. În plus, bunica mea îl botezase pe tatăl lor, iar mai nou Adrian s-a căsătorit cu o nepoată de-ale mele. Deci e o întreagă încrengătură de legături de familie.
Ei mi-au propus să deschidem un curierat. Eu am zis da, fără să stau mult pe gânduri, fiindcă plecasem de la Cargus cu oarece frustrări și aș fi vrut să-i demonstrez niște lucruri.
Cu ce veneau asociații?
Felix Pătrășcanu: Ei au venit cu o sumă, undeva spre echivalentul a 5.000 de euro pe care mi-au dat-o să o pun la treabă. Vorbim de anul 1997.
Era un plan de business pe care l-am copiat de la Cargus și care a funcționat foarte bine, fiindcă trebuie să recunosc, prima provocare la vremea aceea, când făceai un astfel de model, era rețeaua din țară. Și am zis noi că trebuie să avem reprezentanți în toate județele țării: 40 de județe. Am apelat la toate cunoștințele și am făcut rețeaua.
Expedițiile le adunam eu și cu secretara (eu eram și curier, și director și șofer) și le trimiteam cu trenul. Deci în perioada romantică a curieratului românesc se folosea trenul. La destinație aștepta angajatul nostru, el prelua comanda și ducea expediția până la ușa clientului, după care ne dădea o confirmare de primire.
Dar la acea vreme puteai avea mai multă încredere în oameni decât în ziua de azi. Erau mult mai conștiincioși. Erau oameni cu care am lucrat un an de zile fără să-i fi văzut vreodată la față. Iar acești oameni făceau încasări, viramente, erau importanți.
Am deschis firma în 1997, iar în ianuarie 1998 am avut prima comandă. Noi ne gândeam că în 7-8 ani va ajunge la un break even operațional, iar de acolo vom putea începe creșterea. Dar totul s-a întâmplat mult, mult mai devreme.
Au fost niște ani mai dificili, 1998, 1999, când o lege absurdă, la inițiativa Inspectoratului General al Comunicațiilor, o instituție care te autoriza să funcționezi, drept curier, pe teritoriul României, care a venit peste noapte, ne-a forțat să plătim 100.000 de dolari, adică un miliard și jumătate, în vreme ce noi aveam în conturi undeva spre 30.000 de lei.
În plus, în același an, 1999, am aflat că tata avea o boală incurabilă care l-a și ucis, de altfel, în același an. A fost o perioadă dură. Urma să închidem. Doar că nu am făcut asta și ne-am judecat cu inspectoratul. Nu eram doar noi în acest scenariu, ci toate celelalte firme de curierat, inclusiv Poșta română.
Mai era o problemă atunci, toată lumea avea părerea că cei din privat fură. Uite un exemplu: mama, o profesoară pensionată, îmi zice într-o zi că vecinul, Costel, care deschisese un magazin în fața casei noastre, fură. De ce ajunsese ea la această concluzie? Fiindcă vindea uleiul cu 7 lei, când la Focșani e doar 5 lei. Dar nu s-a gândit o clipă că vecinul Costel avea o angajată, ocupa un spațiu, făcea un transport de la Focșani până în comună, unde mama doar traversa strada și cumpăra ce avea nevoie. Deci percepția generală a oamenilor, chiar de bună credință, era că acești antreprenori erau niște escroci care fac speculă.
Bine, au și existat niște modele de hoții epocale în acele vremuri!
Felix Pătrășcanu: E adevărat. Dar eram toți în aceeași oală. Eram în proces cu inspectoratul, iar avocatul statului țipa la noi: „Nenorociților, o să plătiți! Sunteți niște hoți și o să plătiți!” Asta ne spunea, dar nu avea nicio percepție a antreprenoriatului.
Puteai fi „călcat” de poliție în fiecare secundă; am și fost arestat o noapte atunci.
De ce?
Felix Pătrășcanu: Patronul de la Cargus nu a suportat ideea ca un fost angajat să deschidă business asemănător cu al lui, iar o lună-două după ce am deschis FAN Courier, a venit la sediu un ofițer de poliție, a deschis ușa agresiv și m-a invitat la secție. Acolo m-a ținut o zi, cazat într-un beci pe lângă Radiodifuziunea română, să dau declarații despre cum am furat eu clienții Cargus.
Dar s-au dat de gol, fiindcă l-am văzut pe patron cum a venit în secție și a întrebat, în vreme ce dădeam declarații: „l-ați adus?”. Mi-am dat seama că este un simulacru pus la cale de el, m-am ridicat în picioare, am rupt declarațiile și am plecat. Era un gest de bravură, deși eram înfricoșat, vă dați seama.
Au fost foarte multe umilințe atunci, și din partea autorităților, și din partea foștilor colaboratori, dar cred că până la urmă sunt bune aceste lecții, fiindcă dacă ai fost umilit o dată știi cum se simte asta și nu vei mai umili pe nimeni vreodată.
Ce a avut de spus familia despre această aventură de început, când livrați comenzile cu o Dacia papuc?
Felix Pătrășcanu: Mama aproape că a plâns; era perioada în care căzusem psihic și ajungeam pe-acasă noaptea, se născuse și Andra, primul copil, care a stat de la 1 an și 8 luni până la 5 ani la părinții mei, la Fitionești pentru că noi aveam treabă aici. Mergeam, așadar, foarte des, cu Cristina, soția mea, să vedem copilul iar mama îmi spunea: „mai lasă Dumnezeului prostiile și bișnița și ia-ți și tu un job!” (râde)
Eu simțeam că această companie va crește și va merge cum trebuie, totdeauna am simțit asta, dar nu aveam cum să conving pe nimeni despre asta până nu s-ar fi convins singuri.
Și sora mea, care e profesoară în zonă, la fel și cumnatul meu, tot profesor, tata, îmi spuneau: „vezi că ai uitat să mai râzi, să te bucuri de viață!” Ulterior și-au dat seama că am avut dreptate.
Ce lecții le lăsați copiilor dumneavoastră? O grămadă de bani, niște proprietăți, dar dincolo de asta?
Felix Pătrășcanu: Ideea asta, de a le lăsa copiilor o grămadă de bani s-ar putea să se transforme într-o bombă cu ceas pentru ei. Pentru că e foarte complicat fenomenul.
Ce m-a mânat pe mine în luptă, să fac un business, să câștig bani? Faptul că mi-au lipsit lucruri pe care mi le doream mult în copilărie și în adolescență. Mi-am dorit o casă, o mașină, piscină, deci foarte multe lucruri materiale, pe care le-am atins acum.
Atunci au funcționat ca un combustibil pentru mine. Voiam să avem și noi, să fim și noi ca JR din Dallas, să avem piscină, casă mare.
Dar copiii mei, care primesc totul, ce combustibil vor avea? S-ar putea să fie mult mai ușor pentru un copil care nu are nimic, dar are dorința senzațională de a face și avea, de a înfăptui lucruri, decât unul care are tot și nici nu știe ce-ar vrea în plus.
Pentru ei trebuie să vii cu alte valori, cum ar fi de pildă ideea că toată construcția pe care au creat-o părinții tăi trebuie dusă mai departe și deloc terfelită, iar important nu este cine a fost mama sau tata, ci contează cine ești tu.
Andra cred că a înțeles aceste valori, chiar dacă ea face acum cu totul și cu totul altceva decât am făcut noi, face psihologie politică și este cursant la un masterat în Ediburgh. Ea mi-a spus că, dacă va deschide un business, vreodată, va dori ca acolo să scrie Andra Pătrășcanu, nu Felix Pătrășcanu. Radu, care are doar 12 ani încă se gândește la aceste lucruri.
Nu cred că trebuie să le las copiilor un business, ci puterea psihică de a răzbate, de a trece peste dificultăți și a vedea următoarea piatră de hotar și posibilitatea de a înfăptui. Asta cred că pot să le las și să le fie de folos. Casele, piscinele, banii, mașinile pe care li le-aș lăsa ar putea să se transforme în praf în orice secundă. Bogățiile sunt foarte volatile. Iar ei pot să le facă, așa cum și eu le-am făcut, doar să aibă forța de a face.
Cum ați reușit dumneavoastră? Care vă e secretul?
Felix Pătrășcanu: E o combinație de consecvență… În altele nu am avut această consecvență, altfel aș fi ajuns judecător, nu? Am avut foarte mult curaj, iar asta este incredibil de descoperit. Curajul te duce și la mai mult curaj. Îmi dau seama acum la ce scară mică gândeam în 1997, când am deschis și cum văd lucrurile acum.
Mi-era frică să văd dincolo de Focșani. Iar antreprenorii de acum, tinerii, se duc, cu dezinvoltură, să caute fonduri, să aplice și ce relații își creează.
Care e povestea mașinilor spectaculoase pe care le aveți?
Felix Pătrășcanu: Se datorează unui profesor senzațional pe care l-am avut în liceu, la Unirea. Ștefan Ioneanu se numea, era inginer ca formare și era un profesor extraordinar. Eu nu știam, în clasa a XI-a, unde e carburatorul unei Dacii, dar datorită lui am reușit să iubesc mașinile. Și nu eram singurul, chiar și colegele mele ajunseseră să îndrăgească autoturismele.
Apoi am avut prima mașină, ulterior prima Dacie cu care am început afacerea, o Dacia verde, cu un nume de scenă, furia verde,
Mai târziu, când lucrurile au început să meargă bine în afacere, m-am gândit să-mi cumpăr o mașină veche, un oltimer, cu care să merg în fiecare zi. Și am decis să cumpărăm un IMS, acel ARO românesc. Din păcate, am intervenit și i-am făcut modificări pe care nu ar fi trebuit să le fac, așa încât l-am cam stricat, mai ales că mașinile de epocă trebuie păstrate cât mai intacte.
Apoi a venit perioada în care am făcut offroad de performanță, am fost în campionatul național din 2004 până în 2014, la clasa extrem, am avut niște mașini Toyota, pe care le-am construit singur. Pe scurt, a fost o perioadă senzațională, în care mi-am învins o grămadă de frici și în care am învățat mult mai mult despre mașini, despre cum funcționează și despre ideea de a trăi la limită.
După perioada mea offroad, am decis să îmi cumpăr o mașină de epocă. Așa am ajuns să găsesc acest Mustang, chiar în Măgurele, o mașină extraordinar de bine întreținută. Apoi, anul acesta, chiar în timpul pandemiei, am mai cumpărat o mașină englezească veche, un Morgan.
Ce sentiment vă aduce această mașină?
Felix Pătrășcanu: Îmi place mult lipsa oricăror electronice. Acolo este mecanică pură, nu ai niciun computer care să te conducă, motorul toarce. Multă lume îmi spune că le-am cumpărat pentru a epata. Eu știu că nu e vorba deloc despre asta. Îmi plac la nebunie mașinile vechi și e felul meu de a fi recunoscător vechilor ingineri, mecanicilor de altădată.
Ce-ar spune profesorul dumneavoastră dacă l-ați aștepta la intrarea în școală cu această mașină?
Mi-ar plăcea să facem o plimbare. Dar din păcate domnul profesor este acum o persoană un pic mai retrasă. Noi ne-am întâlnit, colegii și foștii profesori, de multe ori la liceu, dar din păcate dânsul a refuzat să ni se alăture.
De ce nu ați vândut via?
Felix Pătrășcanu: Nici vorbă să vând via! Chiar am mai cumpărat ceva teren și am și un vin al locului, Fitioneasca i-am spus.
După ce tata s-a dus în 1999, a trebuit să mă ocup singur de tot ce înseamnă lucrul viei: cules, vinificare. Când am avut problema că nu am găsit oameni cu care să recoltez, mi-am luat prietenii și am trecut la treabă. iar de-atunci am făcut din asta un obicei.
Este zona în care m-am născut, mi se pare cel mai frumos loc din lume și nu aș înstrăina niciodată ce am acolo.