Flavia Boghiu, inima curajoasă din spatele schimbărilor din Brașov: povestea de dragoste cu Radu Hossu, legătura cu războiul din Ucraina și cum a rezistat într-o carieră politică plină de încercări

De Flavia Boghiu am auzit prima dată ca fiind descrisă drept fata aia cu păr roz, de la Primăria Braşov. Mă aşteptam să îmi apară în faţă o imagine ciudată, dar am descoperit o tânără frumoasă foc, care avea, printre altele, şi părul roz. Nu mi s-a părut nimic notabil, aşa că am trecut mai departe.

Am auzit apoi despre ea în contextul unor situaţii extrem de agresive. Avea doar 30 de ani când a devenit viceprimar al unuia dintre cele mai mari şi mai populate oraşe din ţară şi în scurt timp era deja transformată în ţintă a ameninţărilor şi hărţuirilor repetate.

Apoi au început să iasă la lumină şi lucruri mai prietenoase, precum cele care începeau să se întâmple în oraş sub îndrumarea ei. Am fost curioasă să descopăr în mod direct omul care este în spatele funcţiei, motivaţia care a adus-o până aici şi cum reuşeşte să reziste atacurilor îndreptate asupra ei, aşa că într-o zi de duminică – singura în care a găsit răgaz pentru discuţia propusă – ne-am aşezat la poveşti. Era prin preajmă şi iubitul său, Radu Hossu, poate cel mai activ voluntar român în războiul din Ucraina, aşa că am profitat de ocazie să-i smulg şi lui promisiunea unui interviu, dar şi să întreb mai multe despre felul în care a pornit relaţia lor de dragoste şi cum reuşesc să facă faţă unui program atât de aglomerat ca al lor.

Flavia, ce ţi-a trebuit ţie să fii viceprimar?

Trebuie să recunosc că neavând experiență în administrația publică, nu ştiam prea multe detalii despre dimensiunea acestui rol. Avusesem tangenţial contact cu administraţia publică și a fost cumva un parcurs firesc, care a continuat activitatea mea de dinainte.

Ce făcuseși anterior?

Timp de 10 ani, am lucrat în servicii medicale şi sociale. Am avut o firmă de îngrijiri medicale la domiciliu şi am înfiinţat o asociaţie de asistenţă socio-medicală pentru vârstnici, persoane cu dizabilități și alte categorii de persoane defavorizate.

De ce ţi-ai ales tu domeniul acesta? Tu eşti absolventă de Psihologie, parcă?

De Sociologie, cu master în Asistenţă și Dezvoltare Comunitară. Înspre anul 3 de facultate, am avut o revelaţie, dacă vrei, am simţit că sensul meu este să fac ceva care să conteze pentru oamenii din jur. Într-un fel, nu cred că eu mi-am ales profesia, ea m-a ales pe mine. A început din dorinţa de a face ceva pentru cei din jur, după care a devenit mai mult decât cariera mea, a devenit a doua identitate a mea, eram „Flavia de la Îngrijiri la domiciliu”.

Ai avut vreun exemplu în acest sens în jur sau pur şi simplu asta ai simţit că trebuie să faci?

E o parte şi din ce am văzut la ai mei, în special la tata. Tata a fost întotdeauna foarte preocupat de nevoile celor din jur, făcea acte de caritate, el împreună cu grupul de prieteni de familie. Crescând am văzut asta – grija faţă de cei din jur – şi undeva s-a plantat o sămânţă, apoi a venit totul firesc.

De ce ziceam că intrarea în politică a fost o continuare a ceea ce făceam deja în domeniul social? În primul rând, am avut foarte mult contact cu suferinţa oamenilor. Intram în casele vârstnicilor care, în urma unor accidente vasculare, rămâneau la pat, vedeam familiile chinuindu-se cu asta, iar echipa mea le acorda asistență la domiciliu. În al doilea rând, interacţionam destul de mult cu statul. Încă de atunci mergeam la întâlniri, la Ministerul Sănătăţii, la CNAS, atunci când se puneau în dezbatere publică norme de aplicare ale unor legi, eram foarte activă, dădeam feedback. Am înfiinţat împreună cu alte ONG-uri din Brașov un cluster al organizaţiilor de servicii sociale din Braşov, clusterul „Acces”, prin intermediul căruia interacţionam cu autorităţile pentru politici publice.

Un alt motiv pentru care am intrat în politică a fost frustrarea. Ai mei au plecat în străinătate, au plecat în Italia, astfel că am fost și eu parte din categoria copiilor cu părinţii plecaţi, ca mai toată generația noastră.