Flavia Boghiu, inima curajoasă din spatele schimbărilor din Brașov: povestea de dragoste cu Radu Hossu, legătura cu războiul din Ucraina și cum a rezistat într-o carieră politică plină de încercări

Ai simţit că a fost vorba de mai mult decât nişte ameninţări? Mai exact, ai simţit că nu erau doar vorbe aruncate aşa, ca să te sperie?

Gândeşte-te că mi-au bătut la 3 noaptea la uşă, mi-au publicat adresa de domiciliu – până la nivel de apartament – asta în condiţiile în care primeam ameninţări cu moartea. Am fost urmărită, au fost indivizi care au coborât din maşină şi mă așteptau în fața scării, așteptând să intru în scară, moment în care am dat cu maşina în spate, le-am făcut poză şi am plecat. Astea sunt mult mai mult decât nişte simple vorbe aruncate online. Poate pe Facebook unii oameni au curaj şi se manifestă mai agresiv decât ar face-o în mod normal, dar când aceste situații ies din online şi devin interacţiuni în viaţa reală îţi pui probleme pentru siguranţa şi integritatea ta fizică.

Ai spus că ai depus plângeri, ai luat toate măsurile legale. S-a întâmplat ceva concret?

E foarte greu în România să demonstrezi gradul de pericol la care ai fost expus, atâta timp cât nu s-a atins efectiv cineva de tine. Însă, cel puțin pentru cei care au scris instigând la violență împotriva mea, au existat sancțiuni. Iar despre dosarele care sunt încă deschise nu pot să vorbesc.

Te-ai gândit vreodată să renunţi?

Nu. Nu se pune problema să renunţ. Dacă ştii cine eşti şi de ce faci asta, e parte din identitatea ta. Eu nu am cum să renunţ la a fi eu sau la a fi cum sunt. Să renunţ la asta, n-ar fi doar un eşec faţă de mine, ci în primul rând faţă de cei cărora le-am promis că mă duc acolo ca să fac ceva, alegătorilor. Mi-am asumat o responsabilitate. Uşor, greu, cum e, eu am vrut să fac asta, nu m-a pus nimeni. Apoi, le-am spus oamenilor să ne aleagă pentru că vrem să facem asta, şi asta, şi asta pentru ei, nu pot să încalc legământul ăsta.

Dacă tot ai vorbit despre ce ai promis că faci, hai să vorbim şi despre ce ai făcut în perioada asta, de când eşti în primărie.

Încep cu lucrurile care sunt cele mai aproape de sufletul meu. De exemplu, adăpostul pentru victimele violenţei domestice. În 2019, eram vicepreşedinte al USR Braşov şi am organizat o dezbatere publică împotriva violenţei domestice, o dezbatere la care am invitat şi reprezentante ale altor partide. Când îmi făceam documentarea pentru dezbaterea respectivă, luând legătura cu organizaţiile de profil din Braşov, am aflat că nu există un adăpost pentru victimele violenţei domestice.

La momentul acela mi s-a părut ceva absurd. Într-un oraş ca Braşovul, dacă trebuie să pleci de acasă pentru că nu eşti în siguranţă, să nu ai unde să te duci, statul să nu te poată proteja în niciun fel. Atunci, în 2020, după ce ne-am preluat mandatul, primele hotărâri de Consiliu pe care le-am lucrat şi pe care le-a iniţiat primarul Allen Coliban în vederea atingerii promisiunilor, au fost legate de înfiinţarea adăpostului, a unui centru de consiliere pentru agresori şi a unui centru de consiliere pentru victime. Anul trecut, pe 25 noiembrie, 2 ani mai târziu, am reuşit să închid bucla şi să livrez ce am promis: Am deschis primul adăpost pentru victimele violenţei din Braşov. Însă nu ne-am mulțumit doar cu a duce o promisiune la îndeplinire. Cu 3 săptămâni înainte, fusesem pe teren să văd în ce stadiu sunt lucrările şi am observat un spaţiu sec, rece. Corect instituţional, avea tot ce îi trebuia, dar un astfel de loc ar trebui să aibă şi rol de alinare. E un loc în care vii şi trebuie să te simţi nu doar protejat, dar și să ajute la vindecare, aşa că am vrut să devină şi un spaţiu cald, primitor.

În Administraţie, în toată birocraţia, nu e uşor să faci însă lucrurile „the extra mile”. Nu puteam să fac asta din bugetul local, aşa că am căutat sponsorizări şi am primit prin parteneriatul cu Organizaţia Internaţională pentru Migranți, cu care lucrasem şi pe segmentul cu ucrainenii, finanţare ca să îl decorăm, să îl amenajăm astfel încât să fie cald şi primitor. Şi cu sprijinul comunităţii, de la producători locali de mobilă, care ne-au făcut mobila în 3 zile şi la mai puţin de jumătate de preţ, la firme care şi-au lăsat lucrările şi au venit să ne pună mocheta, să ne monteze draperiile, am reuşit să facem locul acela aşa cum sunt cele pe care le vedem înafară.

De prea puţine ori investiţiile pe care le face statul arată ca cele făcute de privat. Pentru mine, standardul este să facem lucrurile şi investiţiile la nivelul la care, văzându-le, să nu-ţi vină să crezi că sunt de stat. Am reuşit asta şi pe 25 noiembrie am deschis primul şi singurul adăpost pentru victimele violenţei domestice din Braşov. Are cabinet de terapie, de consiliere psihologică, spaţiu de socializare, loc pentru „mama şi copilul”, o bucătărie în care să poţi pregăti ceva pentru tine şi copilul tău, camere individuale cu baie proprie, e un loc care arată exact aşa cum îmi imaginez eu standardul la care trebuie să fie serviciile pe care le oferim.

Un alt proiect în care am investit foarte mult emoţional este centrul pentru refugiaţi de la CATTIA. CATTIA era o clădire, centru de afaceri, transfer tehnologic şi incubator. Era o clădire de birouri, o investiţie relativ recentă în Braşov, care sus avea spaţiu de birouri, jos – săli de conferinţe, de seminarii.

Pe 24 februarie a început războiul, pe 25 eram la un eveniment cu prefectul Braşovului, cu primarul Coliban şi vorbeam despre cum să ne pregătim în cazul în care vin refugiaţii. Prefectul mi-a spus să stau liniştită – cel mai probabil o să se rezolve de la centru, oricum suntem în centrul ţării. N-am putut să stau liniştită însă şi pe 26 dimineaţa, înainte de ora 7, i-am dat un mesaj primarului spunându-i că nu pot să stau așa şi că voi începe să discut cu ONG-urile din Braşov, să vedem cum ne organizăm. Începeau deja şi ele să se mobilizeze şi le-am cerut să ne asigurăm că ne coordonăm, ca să nu risipim energie. Ne-am întâlnit la Primărie şi am creat grupul „Braşov pentru Ucraina”, un grup format din instituţii, din organizaţii, grupuri de firme care voiau să ajute. Am înfiinţat un call center cu vorbitori de ucraineană. Am făcut o platformă, cu mult înainte să fie disponibilă platforma „Dopomoha” la nivel naţional, o platformă în care cei care voiau să ajute puteau să spună cu ce vor să ajute, ce resurse pun la dispoziţie, cei care aveau nevoie de ajutor puteau să îl solicite, în ucraineană. Şi am înfiinţat centrul de refugiaţi de la CATTIA, care la momentul la care am făcut conferinţa de presă, de inaugurare, era o simplă clădire, un spaţiu de birouri. Asta se întâmpla vineri dimineaţă, la ora 10.00, când am anunţat deschiderea centrului. A trebuit să mă duc înapoi în primărie, iar la ora 16.00, când m-am întors – n-am să uit imaginea aia cât o să trăiesc – era un furnicar de oameni care veneau să aducă donaţii, care veneau cu ajutoare sau ca să facă voluntariat.

În prima noapte, am stat să pun lenjerie de pat, împreună cu elevii de liceu care veniseră să facă voluntariat. Pentru unii dintre ei o să-mi poată mulţumi viitoarele lor neveste, că i-am învăţat cum să înfăţeze lenjeria de pat. (n.r.: râde). A devenit rapid cel mai complex centru de refugiaţi din ţară, a atras atenţia CNN, care a venit să facă un material despre asta. Cabinetul preşedintelui Zelenski ne-a trimis mulţumiri pentru ce am făcut acolo. Iar acum, CATTIA are inclusiv şcoală, grădiniţă, grupe de afterschool, ore de limba română, ore de limba engleză. Sunt peste 500 de copii care învaţă şi fac activităţi la CATTIA, pe lângă cele 200 de locuri de adăpost, primire în regim de urgenţă pe care le avem.