Florin Iepan, regizorul care a realizat primul film-documentar despre președintele Iohannis. Și cum a ajuns el să ducă filmele în sate, piețe, penitenciare, azile de bătrâni, centre pentru minori

Departe de centrul Timișoarei, supraofertat cultural în aceste zile, în mijlocul comunităților închise și al grupurilor marginale din cartiere, cătune, sate, penitenciare, centre pentru minori, azile de noapte sau cămine pentru bătrâni, se desfășoară zilele acestea Rod Festival – Zilele Recoltei Cinematografice, o caravană culturală care și-a propus să ducă arta, sub diversele ei forme, mai aproape de oamenii din zonele defavorizate (în douăzeci de locații, din cinci județe, se va termina în Serbia, la Novi Sad, oraș partener al TM2023). Mai aproape de oameni care, cel mai probabil, cu această ocazie au văzut pentru prima oară un film documentar, sau au fost pentru prima oară la câțiva metri de un actor, în timpul unei piese de teatru.

Despre acest proiect cultural, cu un impact social foarte puternic nu numai în Timișoara, ci în România, chiar dacă este încă la început de drum, am discutat chiar cu organizatorul ROD, Florin Iepan, regizor și producător de film documentar, renumit pentru documentarele sale care au abordat de-a lungul anilor adevăruri nu ușor de dezbătut, motiv pentru care au atras numeroase aplauze, dar și antipatii și revolte, precum Odessa, filmul documentar care a scos la lumină masacrul de la Odessa realizat de către Armata Română în 1941, sau Născuți la Comandă. Decrețeii (debutul său internațional), despre realitatea generată de Decretul 770 care interzicea întreruperile de sarcină din România. Și acestea sunt doar două dintre cele peste 40 de producții pe care le-a realizat până-n prezent, fiind totodată regizorul care a schimbat percepția la nivel național și internațional asupra a ceea ce era filmul documentar românesc imediat după perioada comunistă, aducând un discurs nou, o abordare fresh, o altă viziune, ceva mai mainstream.

Întâmplarea a făcut să mă întâlnesc cu Florin Iepan chiar în luna octombrie, luna în care se împlinesc 55 de ani de la Decretul 770 și tot luna în care a avut loc Masacrul de la Odessa, un moment bun să vă invit să ne amintim de două dintre cele mai negre momente din istoria autohtonă. Și oricât de dureros ar fi să facem asta, să îndrăznim să nu le trecem cu vederea, ci să le acceptăm și să învățăm din lecțiile lor.

Dar, ca de obicei, atunci când stau de vorbă cu oameni atât de talentați, profesioniști, cu o poveste de viață atât de interesantă precum în cazul lui Florin Iepan, mi-e foarte greu să îi descriu în doar câteva cuvinte. Pot doar să vă mai spun că întâlnirea cu el, chiar dacă a fost doar una virtuală, a fost una dintre cele mai frumoase de care am avut parte de-a lungul timpului, că mai sunt multe de povestit despre viața lui profesională și personală, și că mi-a confirmat încă o dată credința mea că oamenii cu adevărat valoroși sunt și cei mai modești dintre noi.

Vă las să îl descoperiți sau să îl redescoperiți (pentru cei dintre voi care îl cunoașteți sau îi știți deja producțiile cinematografice) prin interviul pe care mi l-a acordat, ca pe o întâlnire definitorie și, de asemenea, să aflați mai multe despre unul dintre cele mai frumoase proiecte de care am aflat în ultima perioadă și despre care, sper, că voi citi în fiecare an, cu aceeași emoție:

Cumva, Caravana ROD vine să completeze zona periferică care nu este băgată în seamă, dacă îmi permiți o observație, mai în toate domeniile din România. 

Da, asta se întâmplă în toate orașele mari. Într-un fel — mă gândeam mai devreme, când mă pregăteam pentru discuția cu tine — totuși, comuniștii au făcut o chestie bună și o chestie rea în același timp, ei aveau ideea aceasta de cultură de mase, nu era o chestiune recentă, venea de la ruși. Le era foarte clar că cultura nu trebuie să deservească doar o elită sau doar un grup care are o aplecare către consumul de cultură, cultură înaltă. Creau mecanisme, oportunități, construiau cinematografe, realizau caravane cinematografice acolo unde nu existau săli de cinema sau Case de Cultură. Voiau să ducă cultura până în ultimul cătun.

Partea proastă este că tipul culturii pe care îl difuzau prin intermediul acestui sistem complex era sigur unul cenzurat, de foarte multe ori de factură proastă, urmărea un câștig ideologic pentru regim. Ceea ce înțelegea statul comunist prin cultură era anti-cultură, nu era validă din niciun punct de vedere. Iar acum avem un stat liber, democratic și capitalist care practic nu dă doi bani pe fenomenul cultural. Aceasta este impresia mea. Altfel, de exemplu, îmi zicea un amic care a lucrat în această rețea de cinematografe a județului Timiș, erau 44 sau 45 de cinematografe funcționale, cu program, numai în județul Timiș. În prezent construim prima cinematecă din Timiș, și mai sunt cinematografele de la mall— cele, să le spunem comerciale. Imaginează-ți ce diferență uriașă?! Sigur, lumea s-a schimbat, consumul cultural s-a schimbat, au apărut platformele video-on-demand și alte inovații. 

Florin Iepan: „Aproape două treimi din România nu s-a schimbat. Noi am fost în localități unde nu există internet, am fost în cătune unde curentul electric se întrerupe destul de des. Oamenii aceștia, când s-a prăbușit sistemul de distribuție culturală de care ziceam mai devreme, au rămas fără nimic, au rămas cu televiziunea. ”

Să revenim la cum s-a născut ideea Caravana ROD: practic din două accidente, de fapt, în plină pandemie, în primăvara anului 2020 când toți eram ascunși prin case, curți, grădini, era și fiică-mea acasă (este studentă în Germania, când s-a instalat lockdown-ul acela total, ea nu a mai putut să plece acolo). A fost un moment interesant pentru noi ca familie, am stat mult împreună, ceea ce a fost mișto. Atunci eu băteam câmpii 🙂 și într-o discuție cu ea a apărut ideea aceasta de a încerca o chestie legată de drive-in (era moda aceasta, se prezicea că va fi o explozie de cinema drive-in care îți oferea posibilitatea să vezi filme în siguranță).

Fiică-mea mi-a sugerat conceptul, nu ne gândeam atunci la un festival. Mi s-a părut mișto, deja începusem să discut cu niște amici cum să punem ideea în practică. Apoi, m-a sunat un domn care lucra pe vremea aceea la Consiliul Județean și nu știu cum, în timp ce discutam despre ce se întâmplă în Timișoara, în Timiș, el a amintit atunci că toată lumea, inclusiv eu, își dorește să facă proiecte în centru, în urbanul mare. Tot atunci el a întrebat de ce nu ne gândim să facem drive-in la țară, să vină omul și cu căruța.🙂 Așa a început povestea, din niște discuții, din niște accidente.

După care mi-am dat seama că într-adevăr centrul este supraofertant și în Timișoara și în București, în timp ce toată zona aceasta, ruralul mic, urbanul mic, cartierele mărginașe din Timișoara, nu mai discut de pușcării, centre pentru minori șamd.— aici nu merge nimeni, pe nimeni nu interesează astfel de zone. Sponsorii mari, sponsorii privați finanțează numai evenimentele de anvergură, unde au vizibilitate, evenimente de un anumit tip. Doar că se va schimba tendința aceasta, pentru că evenimentele mari vor deveni din ce în ce mai greu de organizat— pandemia le-a pus sub semnul întrebării, viitorul va fi al evenimentelor ceva mai mici, mai nișate, realizate în altfel de locații decât eram obișnuiți până acum. Așa, discutând cu prieteni, cu colegi, am rafinat ideea proiectului. Știi, cam cum se face acum toamna țuica, am pus fructe de mai multe feluri, și am încercat să extragem seva. 

Caravana ROD este încă în facere, nu este încă definită, este mai mult un laborator, ceva între festival de film itinerant, intervenție culturală în zone atipice și un soi de laborator în care încercăm și noi pe baza experienței, și tot modificăm, tot setăm. De exemplu, am înțeles că în mediile cele mai defavorizate este foarte riscant să mergi cu filme subtitrate în limba română pentru că lumea nu prea are exercițiul acesta de a citi subtitrările de la un film. Este greu de crezut, dar sunt foarte mulți oameni, oameni în vârstă, oameni needucați, copii care preferă un anumit tip de spectacol cultural. Și atunci dacă le dai un film american sau german care este foarte verbalizat, ei au o problemă fundamentală să înțeleagă ce se întâmplă în film. 

Florin Iepan: „Ne-am mai dat seama că aici, în zona periferică nu contează dacă un film a luat un premiu la Cannes, Berlin sau la orice alt festival, oamenii de aici nu au nicio treabă cu astfel de catalogări. ”

Apoi, filme despre care credeam noi că vor „rupe” în această zonă nu au confirmat. Altele, pot să îți dau un exemplu, cum este documentarul animat al lui Anca Damian, Crulic, m-a făcut să îmi dau seama că ne trebuie filme exact de factura lui Crulic, cu animație, cu o poveste cu care oamenii se pot identifica, dar care în același timp este foarte complexă. Crulic în diverse medii a confirmat, nu pot să spun că toți oamenii au aplaudat la final, în picioare, dar pentru mai mult de jumătate dintre cei care au rămas până la final (nu e cel mai facil film de văzut, dar este un film care are niște date) a fost prima oară în viața lor când au văzut un film documentar. Ceea ce este mare lucru.

Mă uitam la pozele de pe pagina de Facebook a Caravanei și aveam impresia că particip nu numai la o mișcare culturală, ci și la una socială: imaginile sunt cu totul noi.

Oamenii din cartierele mărginașe Timișoarei nu văd film de scurtmetraj de ficțiune, nici românesc, nici străin, nu se întâlnesc cu el niciunde, nici pe internet. Noi am dat câteva scurtmetraje românești, și ele câteva au căzut la examenul acesta— plănuiam să le reluăm pe toate, dar am schimbat programul din mers pentru că ne-am dat seama că în anumite locații puteam să le reluăm doar pe unele dintre ele.

Apoi, să știi că noi ne-am gândit că un mix interesant ar fi cel între proiecții de film și teatru independent, făcut cu mijloace minimale, dar bazat pe joc și pe situație în sine— aici iarăși am descoperit o chestie interesantă: teatrul bate filmul. Într-un mediu unde nu există un consum cultural anterior, obiceiul de a merge la film, la teatru, oamenilor li se pare mai interesant teatrul. Simplul fapt că au stat la câțiva metri de un actor pentru mulți oameni a fost o întâmplare pe care nu au mai trăit-o niciodată în viața lor.  Chiar dacă nu înțelegeau în totalitate piesa, chiar dacă veneau la jumătatea ei, rămâneau pentru că experiența în sine era ceva „wow”. 

Citește și: Tiberiu Antipa, copilul abandonat care a ajuns să fie azi vocea a zeci de mii de suflete chinuite. Sau cum se naște o organizație din lipsurile și visurile unui orfan

Deși în zona urbană pare mai facil să mergi la cinema decât să mergi la teatru. 

O să râzi, experiența acumulată de-a lungul celor doi ani de când am început Caravana ROD la o scară mai mică, mi-a arătat că există două Românii: o Românie care consumă teatru, film, în general oamenii din urbanul mare; și o țară care nu are nicio legătură cu prima, o realitate paralelă— deși acesta este un clieșu— care nu are nicio legătură cu consumul de film, de teatru, de carte, cu vizitele la muzeu… toate acestea sunt rarități, excepții. 

Nu mai discut despre penitenciare unde — și precizez că penitenciarul din Timișoara este unul dintre cele mai liberale instituții de acest gen din România — este foarte dificil pentru un om să își aleagă ceva de calitate, ceva care să îl pună pe gânduri înafară de filme de divertisment. 

Florin Iepan: Oamenii aceștia, care fac parte din a doua Românie, reprezintă cam 70% din populația României. O mare parte dintre ei, din punctul meu de vedere, nici nu au posibilități, nici dacă ar vrea să aibă un astfel de stil de viață nu ar putea.

Caravana ROD aduce laolaltă mai multe arte, teatru, film, expoziții foto, muzică…

Muzică nu. A fost o decizie luată pe baza faptului că muzica ajunge în mediile acestea, există petreceri, muzicanții cartierului, ai satului, ea vine la înmormântări, vine la botez. Muzica cumva este periculoasă, nu o excludem, dar trebuie să fim foarte atenți cu ea. Cum zicea un profesor de-ai mei, Horia Murgu, de la Institutul de Film, „nu vă jucați cu muzica pentru că dacă ai intrat cu ea în cârdășie vă poate ridica un film, dar atât de ușor muzica poate să îl facă pulbere și tot ce ați muncit voi cu actorii, cu camera se duce naibii.” Muzica este foarte puternică.

De aceea ne gândim dacă anul viitor vom realiza proiecte și pe această zonă, avem câteva idei, dar suntem prudenți. Deocamdată am avut așa: mare parte din proiect reprezentată de proiecțiile de film, am avut trupe de teatru independente în special și am mai încercat o treabă care nu se prea face în România, am realizat expoziții foto în locația în care au fost realizate pozele. 

Am văzut o expoziție ROD într-o piață.

Da, așa este, într-o piață agroalimentară unde pur și simplu un grup de patru-cinci fotografi locali au făcut niște poze, apoi noi ne-am întors, o zi sau două mai târziu, le-am printat pe un format de dimensiuni mari și am lăsat pozele exact acolo unde au fost făcute. Pentru că, de obicei, fotograful se duce într-un mediu, își extrage acele 3-4 imagini foarte mișto și iese cu poza de acolo, se duce cu ea într-o expoziție, se duce în mediul virtual. Noi ne-am gândit să o lăsăm în locul unde a fost făcută, la mila comunității. Pur și simplu, am fost acolo și le-am spus: „Puteți să faceți ce vreți cu ele, dacă vă interesează puteți să le luați acasă, dacă nu, puteți să le lăsați aici exact așa cum le-am expus. În general, pozele erau luate acasă.”

Am remarcat reacția unei doamne care, văzând expoziția, a spus că, totuși, cartierul are și părți bune, nu numai ce era surprins în fotografii. Cum au reacționat oamenii, în general, la mesajul Caravanei?

Doamna de care zici venise din același cartier, dar dintr-o zonă de vile, și era scandalizată că nu am făcut poze și acolo, în zona în care trăia. Avea punctul dumneaiei de vedere, doar că noi ne adresam altui segment, am ales acea parte a cartierului tocmai pentru că știam că acolo locuiesc oameni de condiție modestă, care nu își permit chiriile uriașe din oraș. 

Florin Iepan: „Există acest iceberg de realități pe care nu îl mai sesizăm: clasa de mijloc care este foarte informată, conectată, implicată social și politic, atentă. Dar care a pierdut contactul cu foarte mulți oameni care trăiesc în cu totul alte condiții, care au cu totul alte venituri.”

Timișoara este percepută, de fapt chiar și Timișoara crede asta despre ea, ca fiind un oraș bogat, prosper. Sunt timișorean, dar ne furăm singuri căciula pentru că sunt încă zone cu probleme mari, de exemplu pe strada Polonă am descoperit o problemă de care nu știam până să nu mergem cu Caravana — chiar lângă ei există un abator care se ocupă de creșeterea porcilor, cu un fel de incinerator pentru oasele animalelor, care emană un miros, ceva greu de descris. Și oamenii stau de ani de zile în mirosul acela: dacă locuiești în zona respectvă nu ai cum să scapi de miros pentru că această instituție se află chiar peste drum de blocul tău. Tot cartierul pute a cadavru. 

Am remarcat că și în București există această percepție pozitivă „în Timișoara zici că nu ești în România”.

Sunt și foarte multe aspecte bune sau care diferențiază Timișoara de alte orașe, dar, de exemplu, și eu când ajung la București îmi place, îl găsesc o alternativă oricând pentru Timișoara. Depinde din ce unghi privești. Partea bună este că și membrii primăriei și mai mulți din Timișoara și-au dat seama că nu poți reduce totul la centru, nu poți direcționa totul acolo. Bidbook-ul care a dus la câștigarea titlului de Capitală Europeană a Culturii 2021/2023 de către orașul Timișoara (amânat pentru 2023 din cauza pandemiei) are una dintre cele mai importante prevederi, aceea că trebuie stimulat consumul cultural în zonele periferice, unde nu există acces la cultură. Noi, cu ideea Caravanei, am picat exact pe o temă pe care Timișoara o are de bifat conform acestui bidbook, deși nu ne gândiserăm inițial la acest aspect.  

Te rog, să revenim puțin la reacția oamenilor vis-a-vis de mesajul Caravanei…

Am numărat la un moment dat aproape 30 de locații diferite în care am intervenit, nu cred că a mai făcut cineva în România asta, cel puțin anul acesta când este foarte greu din cauza pandemiei. Nu am dus peste tot același lucru: au fost locații mai compexe, mai generoase, unde am dus și teatru, am făcut și proiecții de film, am realizat și expoziții foto; au fost și locații unde am realizat doar proiecții de film.

Reacțiile au fost foarte diferite, de exemplu piața — am avut succes, ca să zic așa, cu expoziția foto pentru că acolo erau majoritatea piețarii, cu câțiva clienți, care s-au văzut fotografiați. Unii ne-au zis inițial „Nu ne trebuie nouă poze, avem pozele noastre de familie.” Dar când le-au văzut mari, expuse, și-au dat seama că era vorba despre cu totul altceva „Mă arată pe mine, așa cum sunt, la lucru, poate vor vrea copiii, nepoții să aibă poza”. În aceeași piață ne-am gândit să proiectăm, cu mici pauze, pe un ecran mai mare, filme de diverse facturi. Vreau să-ți punctez că aceia erau niște oameni la lucru, bineînțeles câteva filme le-au plăcut, mai ales cele care aveau legătură directă cu ei, cum a fost filmul Varză, cartofi și alți demoni, în regia lui Șerban Georgescu — le spunea o poveste familiară. Alte filme care erau pe subiecte ce nu aveau legătură directă cu viața lor au fost ignorate, șamd.

Citește și: Tu ce ai face dacă tatăl te-ar părăsi și s-ar călugări? Andrei Dăscălescu, regizor de documentar, l-a căutat pe tatăl său și a filmat 

Ce mi s-a părut interesant: am cerut aprobarea să se joace acolo și o piesă de teatru; administrația pieței, pe bună dreptate, nu a fost de acord din cauza faptului că s-ar fi strâns lume și am fi încălcat măsurile sanitare. Așa că am pus aceeași piesă, a celor de la teatrul Auăleu, într-o versiune înregistrată pe ecran — imediat a atras atenția. Era o înregistrare live realizată de către o companie independentă de teatru, pe care noi am pus-o pe ecranul pe care dădusem deja alte filme, filme care mare parte dintre ele îi deranjaseră pe piețari mai ales din cauza sunetului care îi făcea să nu se mai înțeleagă cu clienții. Poate a fost prea mult pentru ei să vadă nu știu câte filme în două zile, dar acea piesă a fost altceva: o piesă de teatru dată pe același ecran a devenit brusc interactivă. Era filmată fără editare, fără montaj, era ceva nou, făcea apel la ceva care le-a atras atenția. Așa cum spuneam și mai devreme, noi tot învățăm, tot învățăm. 

Avem două mize: 1. să îi obișnuim pe oameni că există și un altfel de film, că există și teatru, și un alt punct de vedere asupra cartierului unde locuiești tu, cetățeanul X, asupra oamenilor din cartierul tău (punct de vedere pe care îl poți identifica, de exemplu, prin ochii unui fotograf care îți arată ce a descoperit în cartierul tău); 2. să ajutăm sectorul cultural independent local care este foarte, foarte afectat. 

De ce sectorul independent?

Ca producător independent — eu sunt unul dintre cei mai vechi producători din România pe zona de documentar 🙂 — fac parte din acest sector, înțeleg foarte bine care sunt problemele lui, și la Timișoara și la București și peste tot. În România, marea majoritate a resurselor sunt consumate pe sectorul cultural de stat, adică teatre, filarmonici, Operă, televiziune publică șamd. 

Încercăm să arătăm că există un potențial al acestui sector independent și de aceea avem foarte mulți colaboratori din această zonă. Mi se pare chiar un fel de misiune, pe lângă cea principală de a facilita accesul la cultură. Vom realiza și un film, cumva și documentăm toată călătoria pe care o realizăm acum, ca un soi de travel, am filmat foarte mult. La finalul anului vom realiza fie o mini-serie, fie un documentar mare care reflectă realitatea în care trăim. 

Florin Iepan: „Nu se alocă decât sume infime pe zona asta a noastră, a independenților care avem companii mici de producție sau din zona artiștilor independenți, freelanceri. Practic, noi suntem de capul nostru, lăsați singuri, ai nimănui.”

Cred că bătălia pentru viitorul societății, și la noi, și în Europa, trebuie dată în zonele periferice. Din punctul meu de vedere, centrul nu mai este relevant. Îmi spunea un prieten doctor că zona unde nu există consum cultural există și cea mai mică încredere în doctori și cea mai mică rată de vaccinare. Un alt fenomen pe care l-aș menționa: într-o mare parte dintre locații ne-am dus împreună cu o Caravană medicală, un soi de policlinică mobilă condusă de doctorul Dorel Săndesc — Caravana ATI, în parteneriat cu Asociația ATI Aurel Mogoșeanu — cei care au organizat primul maraton de vaccinare, în Timișoara, model care a fost apoi copiat și în alte orașe. 

Ofereau consultații medicale specializate, analize, toate gratuite, în locațiile unde era și Caravana ROD. Pentru oamenii aceștia fără posibilități sau care nu se pot deplasa până-n Timișoara, ideea aceasta a funcționat foarte bine, și ne-a ajutat și pe noi. A fost un cross promotion: noi începeam programul cultural când terminau ei consultațiile, practic ne predau ștafeta în aceeași locație. A fost un experiment foarte interesant, chiar dacă nu au putut veni cu noi chiar peste tot, în primul rând pentru că ei sunt voluntari, puteau veni doar în timpul liber. Noi nu, noi lucrăm cu o echipă de oameni angajați.

Am o rezervă privind mitul voluntarului, din punctul meu de vedere este muncă neplătită, deși toate festivalurile mari din România se laudă cu cât de mulți voluntari au — de fapt se laudă că bagă niște bani în buzunar și se folosesc de oameni fără să îi plătească. Bineînțeles, este doar părerea mea.

Sunt niște afaceri care funcționează pe această schemă.

Sigur, nu ne ascundem după deget. Niște afaceri private, niște oameni câștigă niște bani, ceea ce nu este un lucru rău, de condamnat, dar mitul voluntarilor, și „ce mulți voluntari avem noi, și ce festival grozav facem pentru că vin oamenii lângă noi” este doar o șmecherie care nu ar trebui încurajată la scara la care se încurajează decât dacă și patronul festivalului afirmă că și el face voluntariat 🙂 . Atunci aș fi de acord, acesta este un eveniment 100% voluntariat și tot respectul. Altfel, au și sponsori, au și voluntari… vezi oameni tineri munciți.

Caravana ROD a ajuns în penitenciare, în centre pentru minori, în centrele de recuperare și reabilitare neuropsihiatrică. Cum a fost în astfel de zone? A existat și o componentă terapeutică?

Am avut conexiuni prin persoane care deja colaborează în mod constant cu ei, prin intermediul unui program european sau ceva de genul acesta — ne-au povestit deja ce se întâmplă acolo. Inițial, aceste locații nu erau în programul nostru, nici nu ne dădusem seama de această nevoie. Partea bună este că direcțiunea acestor centre a fost foarte deschisă, chiar ne-au spus că ideal ar fi să facem săptămânal genul acesta de activitate.

Ce știu eu despre lumea asta: pentru oamenii care fac parte din aceste locații, orice eveniment de genul acesta este interesant, dar trebuie să fii foarte atent ce film proiectezi acolo, unii au probleme, alții nu sunt interesați. Gândim pentru anul viitor, deja am aplicat la FCN, un program centrat numai pentru aceste centre mai ales că mi se pare că este o lume — apropo și de decreței (n.aut. Născuți la comandă. Decrețeii este unul dintre cele mai renumite documentare realizate de către Florin Iepan în 2005) — pe care cumva vag o știu, și mai întâi trebuie să mergem noi acolo, apoi să îi aducem pe ei la evenimentele noastre din afara centrelor, să îi scoatem pe ei măcar puțin din acea lume. Să îi ajutăm să meargă la un spectacol de teatru, poate chiar de Operă.

Partea pozitivă este că sunt mulți oameni mișto din zona societății civile care s-ar implica în tipul acesta de acțiune. În general, m-a surprins plăcut: unde am vrut să ne ducem, cu excepția unor politicieni nesuferiți și aroganți din județ, peste tot, toată lumea a fost foarte primitoare, de la reprezentanții instituțiilor la locațiile unde ne-am desfășurat. Mult peste așteptări, sincer, credeam că va fi mai greu să discutăm cu autoritățile, cu cei din conducerea penitenciarelor etc. 

Sunteți promotori în ceea ce privește genul acesta de eveniment/ festival?

Așa sistematic cum facem noi nu cred că a mai făcut nimeni până acum, altfel au mai fost proiecții, spectacole de teatru în penitenciare în țară și în Timișoara, dar nu neapărat ceva regulat. Cu penitenciarul din Timișoara încercăm să ajungem la un protocol prin intermediul căruia să le realizăm un program de cinematecă pe rețeaua internă. Am avut mare succes în astfel de centre, oamenii aceștia apreciază mult că te duci la ei, de exemplu cum a fost când am proiectat scurtmetrajul Offstage, în regia lui Andrei Huțuleac, cu Adrian Titieni în rolul principal.

Prejudecata aceasta că nimeni nu mai consumă cultură, că toți stau doar pe laptop, trebuie revizuită. În cazul unei țări precum este România, există un mare potențial de consum cultural, dar oamenii nu au ce să consume pentru că nu ajunge cultura la ei. 

Finalul festivalului va avea loc la Novi Sad, în Serbia. Este întâmplător, sau există o motivație anume?

Înafara Caravanei ROD avem și niște proiecte care țin tot de acest festival, dar care sunt legate mai mult de sectorul cultural independent local, așa cum este și Atelierul de scenaristică cu Mimi Brănescu, anul trecut am avut un Atelier de animație realizat cu Școala de Arte din Timișoara și cu Manuela Marcovici, un animator din București care a lucrat la multe producții de animație foarte cunoscute.

Iar la Novi Sad vom proiecta un documentar realizat de mine, un mic episod din Caravana ROD am zis să fie și un film realizat de mine— Păr— povestea tinerilor și mai puțin tinerilor care, prin frizura lor, prin pletele lor, făceau rezistență la regimul comunist, pe vremea lui Ceaușescu, implicit tot ceea ce decurgea de aici, din confruntarea dintre individ și un sistem care le cerea să se tundă ca să fie ca toți ceilalți. Mergem la Novi Sad pentru că și ei au avut acest fenomen într-o altă formă, și sunt foarte curios să văd cum percep ei povestea noastră. Iugoslavia, în anii ’70-’80 unde este localizată povestea de la noi din film, era o țară un pic mai liberală, dar în același timp era totuși o țară comunistă și sunt convins că sunt și acolo povești interesante legate de a noastră. 

Consider ROD-ul acesta ca fiind ediția 1, cumva fără pauză, deși suntem în cel de-al doilea an de organizare.

Aș vrea să fac o scurtă trecere către povestea ta, dincolo de ROD, și mi-ar plăcea să te întreb, în primul rând, dacă mai crezi că este adevărat și azi ceea ce spuneai la un moment dat, într-unul dintre interviurile acordate acum câțiva ani. Scos din context, parafrazez: „În ciuda a ceea ce au făcut, popoarele acestea, ungurii, sârbii, românii, sunt în continuare niște popoare depresive.” 

Da, într-o oarecare măsură încă mai cred asta și din păcate valul de depresie din zona asta a noastră, a Europei de Sud-Est începe să se întindă și spre Europa Occidentală. Adică nu numai că nu ne-am tratat noi, sârbii, ungurii și românii, de depresie, dar văd că se contaminează și o parte dintre țările occidentale, și America chiar.

Suntem popoare depresive, mă rog, am teoria mea despre țările acestea micuțe și agitate din Europa de Est dar, na, este mult de discutat despre istoria acestui spațiu. Totuși, uite, pandemia ne-a mai arătat o realitate: România, da, este o țară surprinzătoare, și politic și din toate punctele de vedere, de multe ori am fost surprinși de ce se întâmplă în acest spațiu, dar în momentul acesta al adevărului îți dai seama că noi și bulgarii suntem cei mai marginali, ceea ce spune ceva…

Florin Iepan: „Mă întorc la Caravana ROD, societatea românească a pierdut bătălia la periferie, și dacă mai vrem să facem ceva cu țara asta, trebuie să ne ocupăm de oamenii de la periferie, altfel ei vor crea o lume a lor care o să ne absoarbă pe noi, ăștia care ne credem atotștiutori și stăm confortabil proțăpiți în centrul societății.”

Există o Românie care merge cu capul spart și de care nu ne interesează — nici pe politicieni nu îi interesează, și nici pe noi — acum că o cunosc mai bine, o bănuiam ca documentarist, îți dai seama de atâția ani știam că este acolo, am filmat-o de multe ori, dar realizez că am pierdut, că avem o țară scindată în două. Uită-te la procentul de nevaccinați, grupul lor e mai mare și gândește total diferit. Cele două grupuri nu mai au comunicare împreună, nu mai au valori comune, nu mai au interese comune și noi uităm. Acesta este eșecul profund al societății românești, că s-a scindat în două. 

Fiecare în bula lui, apoi ești șocat când ceva din bula cealaltă are ecou în bula ta.

Și la asta mă gândesc, la cât de comozi suntem noi, cu câtă ușurință tratăm anumite subiecte, câtă promovare trebuie făcută pe Social Media ca să vedem un film bun cu adevărat, și tot nu ne ducem pentru că găsim zece motive să nu o facem, în timp ce, la Caravana ROD veneau oameni care nu aveau ce să mănânce în seara respectivă, după ce plecau de la proiecția noastră și totuși rămâneau până la final. 

Imaginează-ți, este un mediu absolut necruțător, acolo nu poți merge cu o convenție de genul „A luat trei premii la Cannes, trebuie să stați până la final, vă place nu vă place, asta e”. Oamenii din aceste medii înțeleg și simt când se întâmplă ceva pe ecran, iar când actorul se închide într-un exercițiu de actorie, nu îi mai interesează — este un public mult mai onest decât cel cinefil care are tot felul de motivații din afara filmului de a merge la cinema. Este riscant.

Florin Iepan: „Noi am avut spectatori în cadrul Caravanei care probabil nu mâncaseră nimic în ziua aceea, care erau flămânzi și totuși stăteau și se uitau la proiecție pentru că era tot ce le oferea viața sau existența în momentul acela.”

Este riscant, dar și frumos, cred, mai ales când ești organizatorul unui astfel de festival și îl poți observa și din interior, dar și din exterior. Sper să dureze cât mai mult. 

Asta ne dorim și noi, iar partea bună este că fiecare colaborator are partea lui din întreg, și toți cred în chestia asta, niciunul nu este formal, ceea ce mă încurajează. Pentru că o idee o validezi fie pentru că ai bani să o implementezi, să o construiești, fie pentru că celor din jur li se pare interesant ceea ce fac, și aici mă refer la echipa noastră din care fac parte oameni care mai au încă cinci job-uri în paralel, dar cred în acest proiect. Să sperăm că o să fim sănătoși, că vom găsi finanțare și anul viitor și așa o să creștem.

În octombrie 1941 a avut loc masacrul de la Odessa și tot în octombrie, mai precis pe 1 octombrie s-au împlinit 55 de ani de la Decretul 770. Aceste două evenimente au legătură cu două documentare realizate de tine, Născuți la comandă. Decrețeii și Odessa, ambele cu un impact foarte mare în societatea românească. Când te uiți înapoi — după atâția ani de când le-ai realizat, după ce ai trecut prin critici bune, dar chiar și revolte din partea publicului — cum le vezi acum, ce înseamnă ele pentru tine? Aceste două documentare au reprezentat începutul unei noi epoci în ceea ce privește filmul documentar în România.

Da, nu pot să zic eu asta, sunt mai mulți documentariști care au mers în paralel cu mine, în prezent sunt documentariști mai tineri, din generația imediat după a mea care s-au făcut remarcați. În ceea ce mă privește, trăind din această profesie— producător de film documentar— am devenit un pic mai apropiat de televiziune pentru că găseam foarte greu bani pentru proiectele mele, aici în România, și încercam să obțin finanțare de la televiziuni din Occident.

Altfel sunt doar unul dintre documentariștii români, acum 5-10 ani eram mai important decât sunt azi, recunosc 🙂 dar este numai vina mea pentru că, uite, de exemplu, mă ocup de un proiect cultural de anvergură și e greu să mai fac altceva.

Într-un fel am luat o pauză de la filmul documentar, așa s-au așezat lucrurile, nu cred că este un motiv anume sau doar nu îl conștientizez eu. La momentul respectiv, au fost niște filme cu impact mare, mai ales Decrețeii care rămâne până astăzi studiat în Universitate, în tot felul de biblioteci, mai ales că rămâne o temă de actualitate. După cum vedem în SUA se interzic iar avorturile, în Polonia, în Spania au fost iar discuții serioase, tot timpul acest subiect va rămâne o temă importantă.

Ce s-a întâmplat la noi, din păcate pentru poporul român, a fost poziția foarte dură și de o amploare fără echivalent în altă țară. Însă, să știi că, dacă am avut vreun merit, a fost doar acela că am avut intuiția unei povești bune și am fost primul care a scos-o la lumină.

Temele alese de tine au fost mereu foarte sensibile. Mai mereu ai pus degetul pe rană. Ai avut temeri?

Nu, nu. Un artist, un regizor de film trebuie să meargă de multe ori împotriva curentului dacă simte că acolo este adevărul lui personal despre un anumit eveniment. Nu trebuie să fii conformist, este foarte ușor, de exemplu, asta făceau mulți regizori români pe vremea lui Ceaușescu: să mergi cu curentele mari, să te faci că nu vezi unde au fost probleme, să zici că alții au fost mai răi decât românii și așa că nu e treaba ta să mai faci filme.

Apoi, întotdeauna când vei spune un lucru care este adevărat din punctul tău de vedere, se va găsi un grup de oameni sau indivizi care să te contrazică, este parte din profesie. Sigur, poți face filme despre animale sălbatice și atunci toată lumea este de acord că animalul sălbatic este frumos dacă este filmat de trei ori pe zi cum se hrănește. În momentul în care faci documentar pe teme sociale, politice sau chestiuni istorice care sunt cu adevărat importante, deranjezi și asta s-a întâmplat cu mai multe proiecte de-ale mele, de-a lungul timpului. Dar asta m-a și motivat și am și primit susținere pe seama asta: vor fi mereu oameni care te apreciază și te sprijină pentru că ești altfel și nu ești convențional.

Sunt și foarte mulți care au o poziție critică, dar important este să fii lăsat să îți faci meseria. Oricine poate avea un punct de vedere diferit într-o societate liberă. Mâine poate o să vină unul să zică că avortul de fapt nu a fost interzis de Ceaușescu sau că Armata Română nu a intrat în Odessa, dar asta e părerea lui.

Ce-i drept, era o epocă în care credeam mai mult decât cred astăzi în capacitatea filmului de a schimba societatea în care trăim.

Ai ales documentarul și cu intenția asta de a schimba lumea? Cum ai ajuns la filmul documentar?

Am terminal Institutul de Film în ’95, m-am angajat la Studioul de Film Documentar Sahia Film, un fost studio comunist de propagandă care încă funcționa, a dat faliment, apoi m-am angajat la PRO TV unde am lucrat un an sau doi până s-a lansat postul de televizune, făceam o emisiune-reportaj, se numea Povești adevărate. Făcând reportaj sau documentar scurt, de acolo a mai fost un pas până mi-am creat compania mea.

Am intuit însă de atunci că așa cum evoluează societatea românească, un film documentar are un impact imediat asupra societății cu mult mai mare decât un film de ficțiune. Într-un fel îmi plăcea asta, era un soi de senzație de putere, cu resurse minime, pentru că documentarul nu are nevoie de atâtea resurse precum ai nevoie pentru producerea unui film de ficțiune. M-am dus deliberat către această zonă.

Pe de altă parte, nici nu prea puteai lucra altceva în anii ’90 pentru că toți banii din cinematografie erau controlați de câțiva regizori de pe vremea lui Ceaușescu. Puteai ori să te duci spre publicitate, ori să lucrezi în televiziune, ori să faci film documentar. Am ales direcția asta, mi s-a părut mai independentă, am și creat una dintre primele companii de producție. 

Într-adevăr, ca să faci un documentar de succes, îți trebuie un subiect bun și tragedia de la Odessa, masacrul de la Odessa și povestea decrețeilor sunt două subiecte foarte bune care arată adevărul. Și nu numai la mine în documentare, dar apoi și în filmele lui Mungiu, ale lui Jude, temele astea au mers mai departe. 

În prezent nu mai sunt atât de idealist, nu mai cred că un film documentar mai schimbă ceva în societatea românească. 

Citește și: Povestea lui Alexander Nanau, regizorul „Colectiv”, de la căutările unui adolescent emigrant în Germania, la recuperarea poveștilor din România

Am descoperit în interviurile pe care le acordai acum câțiva ani, regizorul idealist, spuneai că documentarul este un strigăt, îi invitai pe spectacori să realizați ceva împreună, unele dintre cele mai frumoase gânduri față de film pe care le-am descoperit.

Sunt la o vârstă la care, poate greșesc, nu îmi mai fac iluzii că un film-documentar bun, chiar foarte bun poate să schimbe lucrurile semnificativ în societate. Uite, îți dau un argument, mult mai recent decât filmele mele, filmul lui Alexander Nanau, Colectiv, care a fost premiat, a fost promovat și, de fapt, la final situația sistemului medical și în general relația dintre politicieni și cetățeni nu s-a schimbat. Atunci, te gândești, dacă un film care a fost nominalizat la Oscar, super promovat, vizionat de un număr mare de oameni, nu reușește să provoace acele reacții profunde, imaginează-ți ce impact poate avea un documentar care poate nu este atât de reușit?

Florin Iepan: „În general, ca în orice profesie de fapt, este grozav să fii mediocru și să ai niște vârfuri din când în când, înseamnă că într-un fel ai reușit .” 

Asta nu înțelege nimeni din afara profesiei, că sunt foarte puțin regizori care fac numai filme bune, în general regizorii de film fac foarte multe filme proaste sau mediocre, urmate și din când în când de niște filme foarte bune, cumva niște accidente. Să nu își imagineze nimeni că există autori din a căror mână a ieșit totul excepțional, o capodoperă după alta. 

Ai realizat și câteva biografii, de fapt spuneai că, în general, să faci cinematografie înseamnă să scrii povești despre oameni. Cum te-ai regăsit în biografii?

Mai ales biografiile le faci dintr-un soi de empatie cu personajul și cu situațiile în care este personajul tău. Este un altfel de film în care tu dezvolți o anumită prietenie cu personajul, încercând să îi construiești, din arhive, din mărturii, o poveste de viață. Este foarte subiectivă, dacă vorbim despre Johnny Weismuller (n.aut. Florin Iepan a realizat în 2005 un documentarul The One, the Only, the Real Tarzan, despre viața lui Johnny Weismuller), un multiplu campion Olimpic, născut în Timișoara, devenit celebru actor la Hollywood în anii ’40 până-n anii ’60 — ar fi foarte interesant să vezi ce reacție ar avea oamenii aceștia când s-ar vedea într-un astfel de film. Tu faci o vagă presupunere că lucrurile au stat într-un anumit fel. Mă rog, viața unui om este un mister, și ce crede el despre el este ceva complex.

Ți-ai mai dori să realizezi biografii?

Da, doar că biografiile pe care le-am realizat deja au fost într-un context când cariera mea internațională luase avânt, aveam multe contacte în zona televiziunilor din Occident și era un „moment”. Astfel de momente țin de obicei o perioadă de câțiva ani— în care mi-am făcut reputația de regizor atipic din Europa de Est care face filme bune bazate pe arhivă: Decrețeii, Biografia Bela Lugosi – Vampirul decăzut, toate se bazau pe arhivă și pe un anumit discurs ceva mai mainstream, mai de televizune.

A, și am mai realizat biografia lui Ponta și a lui Iohannis (n.aut. Documentarul 2 pentru România, realizat de către Florin Iepan, despre Victor Ponta și Klaus Iohannis în 2014). Mă bate gândul să reiau biografia lui Iohannis, personajul devine foarte interesant, noi, românii am stat destul de mult cu el. 🙂 Ar trebui să reiau biografia lui, poate și a lui Ponta. Adevărul este că am încercat chiar cu cei de la Digi, patru ani mai târziu de la alegeri, să reluăm proiectul. Am discutat cu Ponta, Iohannis nu a mai fost de acord, fiind președinte nu a mai avut timp.

Atunci, majoritatea oamenilor spunea că Iohannis a avut de câștigat în urma documentarului.

A fost o experiență foarte interesantă, Iohannis m-a pomenit în cartea sa Pas cu Pas, sunt acolo 🙂 . Dar deja acum avem o altă experiență cu el, a avut puterea pe mână, și acum stau să mă gândesc dacă documentarul meu nu a fost prea părtinitor, prea în dezavantajul lui Ponta?! Deși nu cred că l-am demonizat nici pe Ponta. L-am prezentat și cu bune, și cu rele, mama lui era un personaj foarte interesant. Ponta a pierdut alegerile acelea clar pe mâna lui și pe prostiile pe care le-a făcut.

Însă eu am crezut foarte mult în Iohannis la momentul respectiv și, vezi, asta devine periculos. Acum, privind filmul, l-aș monta altfel, erau povești care au ajuns la mine și pe care le-am ignorat prin prisma subiectivisumul meu de atunci. Erau câteva povești care s-au confirmat în timp. O să îmi repar greșeala și am să fac un nou documentar. 🙂

Florin Iepan: „Am crezut că viața noastră se va schimba în funcție de politicienii pe care îi alegem sau pe care îi susținem. Este una dintre marile minciuni, de fapt, o lecție pe care, se pare, nu o învățăm niciodată. Am tot trăit fel și fel de momente de entuziasm popular în jurul unor figuri publice, ca după câțiva ani să se desumfle totul până nu mai rămânea nimic, începând cu Constantinescu. ”

Ca documentarist este foarte interesant să îi cunoști (l-am intervievat și pe Constantinescu în documentarul despre Odessa), să îți povestească și ei diverse insight-uri, e fascinant să vezi cum percep ei anumite personaje, întâmplări din istorie. Desigur, și ei trăiesc într-o auto-minciună, într-o auto-iluzie, cel puțin mulți dintre ei, cum cred că este într-o anumită măsură și cazul lui Iohannis. 

În multe descrieri apare că ești nu numai regizor, producător, ci și scenarist.

Oficial, da, la generic apare chestia asta cu scenariul chiar și la un film documentar. Mai mult, când aplici pentru o finanțare, teoretic ai un fel de scenariu, așa este sistemul, dar nu este ca cel de la filmul de ficțiune, cu dialog, cu tot ce implică un scenariu ca la carte.

În documentar, abia în momentul în care faci filmul descoperi adevărul sau povestea. Tu faci o presupunere, de exemplu, că „Iohannis a făcut ceva anume în momentul x din viața lui”, dar abia în momentul în care îl filmezi pe Iohannis și îl întrebi „Domnule Iohannis, ce vă amintiți din copilărie?” și zice „Nimic”, atunci îți dai seama… M-a surprins atunci. Poate i s-a părut o întrebare tâmpită. 🙂 Ce vreau să spun, dispare capitolul acela pentru că personajul nu a vrut să îți povestească sau nu își amintește. La filmul de ficțiune, ai actorii, și pui oricum în scenă copilăria lui Klaus.

Care ți s-a părut cea mai mare provocare personală în această profesie?

Este greu să trăiești din profesia asta într-o țară ca România, pentru că atunci când ești tu foarte energic, gata de acțiune de dimineață până seara, ești foarte prost plătit, cum eram eu în anii ’90, după anii 2000. Și vezi asta când te compari cu colegi de-ai tăi din Occident, care vezi că și-au clarificat resursele și poziția socială la vremea aceea, pentru că erau plătiți corect pentru meseria lor.

Când eu mi-am făcut compania mea de producție în’97, primeam de la TVR câteva sute de dolari să facem un episod dintr-o serie de travel — erau bani puțin, și atunci, și acum, pentru toată producția. Dacă stai să te uiți în urmă, un regizor de succes mediu din Germania sau Franța a făcut sute de mii de euro până-n 2000 și, sigur, acum poate mai face un film, dar cumva în perioada lui de maxim potențial a fost recompensat pentru munca lui.

Din păcate, și eu, ca mulți colegi din generația mea, am făcut filme într-o epocă în care eram fericiți că le putem face, dar nu realizam că, de fapt, pe termen lung, nu ne rămâne nimic. Apoi, îți dai seama că nu mai ai aceeași motivație. Am lucrat un volum foarte mare, seriale, fel și fel de producșii, am făcut making off-ul la Filantropica, serialul Călător în țara eclipsei, primul reality-show din România (nu, nu a fost Big Brother) ci un serial produs de TVR 2, se chema 5 pentru națiune. Era live, nu montam materialul, de parcă ai face acum o transmisie online, cu primul format de reality-show din România care a devenit apoi de foarte mare succes. 

Poate am plătit și prețul unui om care s-a încăpățânat să își dezvolte viața profesională la Timișoara, în loc să stea tot timpul în Occident sau în București. Dar așa m-am dedicat eu acestui loc, familiei mele, a fost alegerea mea de viață și sunt, în majoritatea timpului, împăcat cu ea. Dar da, depărtarea de București are un preț în România. 

Eu am pariat pe Timișoara, și trebuie să încurajez asta. De aceea, să revenim la ROD, sunt un mare fan al provinciilor și al periferiei. 🙂