fbpx

Căutare

Share this article

Florin Stănică este profesor universitar și cercetător în bioenergia sistemelor hortiviticole la Universitatea de Științe Agronomice și Medicină Veterinară din București.

În clasa a V-a, pe holurile școlii generale din Aștileu, Bihor, unde s-a născut, a găsit un afiș despre liceul de agricultură unde putea să învețe mai multe despre ce-i plăcea de mic: tainele pomilor care rodesc. De atunci a luat decizia să cerceteze și nu s-a mai oprit niciodată.

Profesorul Florin Stănică este omul care, în urmă cu aproape 30 de ani a adus pentru prima dată un arbore de kiwi în România și l-a plantat într-un sol prielnic pentru piersici. Câțiva ani mai târziu, când kiwi românesc se vindea deja în Călărași, terenul IAS-ului a fost concesionat, iar întreprinzătorul care l-a preluat a decis să defrișeze plantația și să cultive vie.

Din 1993 și până acum profesorul Florin Stănică se luptă să impună în țara noastră alternative locale pentru câteva dintre cele mai exotice fructe: rodie, curmal, banana nordului. În cele din urmă, va găsi antreprenorul curajos care să planteze kiwi așa cum ar planta piersic și să scoată pe piață un fruct care, de aproape 30 de ani, nu mai este exotic în România.

România pare foarte exotică brusc dacă citești despre ce produceți dvs. aici: kiwi, curmal, rodie, banana nordului. Care e planul? Ce vă doriți?

Florin Stănică:  Eu sunt un îndrăgostit de pomicultură. Din clasa a V-a asta voiam să fac.

Am crescut la țară, în Bihor, un sat lângă Aleșd, Aștileu, iar tot timpul eram în livadă, printre pomi. Aflasem de la mama că bunicul, Gheorghe Blaga, avusese o livadă plină de pomi și altoia cu abilitate. Din păcate însă eu nu am apucat să-l cunosc. Bunicul a fost expropriat pentru a se construi prima hidrocentrală din acea zonă. Clădirea s-a construit exact pe locul casei lui, iar dealul plin de pomi altoiți de el a devenit calea de deversare pentru hidrocentrală.  Episodul a fost unul dureros, vă dați seama. Comuniștii l-au forțat să se mute, el a refuzat, pentru ca în cele din urmă să privească neputincios cum i-au dat țiglele jos de pe casă, una câte una, lucru care finalmente l-a determinat să accepte ceea ce nu putea în niciun fel schimba.

În apropiere de noi, de cealaltă parte a Crișului, era o plantație de pomi fructiferi, pe care noi, copiii, o știam bine. Treceam prin zonă și vedeam niște piersici mari, cât doi pumni și m-a făcut curios.

În clasa a V-a, pe holurile școlii generale, am văzut un afiș despre Liceul Agro-Industrial Șimleul Silvaniei, foarte aproape, la 50 de km, în județul Sălaj, care avea două clase de horticultură.

Am terminat clasa a VIII-a și am mers la acest liceu, unde am învățat de toate.

În familia dvs. oamenii ce munceau?

Florin Stănică:  Mama era casnică, iar tata, culmea ironiei, lucra la hidrocentrala de pe dealul bunicului și mai mergeam la tata și mă plimbam printre pomii bunicului.

Tata era, la origine, legumicultor. Tata era oltean și s-a aflat printre coloniștii români care au ajuns în Cadrilater, au cultivat legume acolo, iar în 1940 au venit în Dobrogea, unde au rămas până când a venit CAP-ul și i-a forțat să plece și de acolo și să lase terenurile. Atunci a fost forțat să se angajeze: prima dată a lucrat în geologie, ca topometrist, apoi a ajuns în Ardeal, unde a cunoscut-o pe mama și uite-așa a ieșit un hibrid ardeleano-oltean.

Florin Stănică, cercetătorul care a pus la punct tehnologia prin care un antreprenor poate aduce pe piața românească fructe exotice, produse la noi. Foto: Raduly Laszlo

Eu am fost de mic un călător: veneam în Dobrogea, la bunici, unde găseam alte soiuri de pomi și nelipsitele legume pe care, cât au trăit, le-au cultivat.

În copilărie am învățat de la un naș să altoiesc. Pe vremuri, oamenii de la sat știau să facă acest lucru și dădeau meșteșugul mai departe și altora. Iar noi, mici, știam aceste povești, la care mai adăugam și altele și ne imaginam că eram mari și aveam a merge printre pomi călare și cu o pușcă pe umeri. Haiducește! (râde) Pușcă n-am, n-am nici cal,, dar am o șa și, desigur, copacii.

Am avut ocazia în 1989, înainte de Revoluție, să mănânc pentru prima dată fruct de kiwi în casa unui mare profesor, academicianul David Davidescu, al cărui doctorand am avut onoarea și plăcerea să-i fiu. Până atunci nu exista așa ceva pe piața din România, dar știam de el, chiar dacă nu-mi puteam imagina că el se poate cultiva în România.

În 1991, deci exact acum 30 de ani, am venit în Universitate ca asistent, după ce am lucrat o dată în sistemul IAS și am fost chiar inginer-șef la IAS Curtea de Argeș. Obișnuit cu producția și cu activitatea, am venit la doctorat, iar după aceea, printr-un program de schimburi între universități am avut ocazia să merg în Italia.

Înainte de Italia, haideți să mai zăbovim un pic la munca în IAS versus cariera academică. Ce profil de inginer IAS erați dvs. și de ce ați decis să mergeți în fermă?

Florin Stănică:  În cazul meu lucrurile au fost simple. Întâmplător, eu am fost șef de promoție și ca șef de promoție puteai alege unde te duci. Iar eu, deși prietena și viitoarea mea soție era din Argeș, am insistat să mă întorc acasă, ca orice ardelean. Am mers la IAS Oradea și am lucrat exact pe dealurile despre care vă vorbeam mai devreme, unde între timp mai apăruseră niște ferme noi, o frumusețe.

Am rămas acolo un an, iar între timp m-am căsătorit. Aveam, lucru important de spus, a doua repartiție în cercetare, la Institutul în cercetare de la Mărăcineni. Adică, la nivelul unui an de studiu, din cei 83 de absolvenți, 7 oameni puteau merge în cercetare. Doar că în institut puteai intra abia după stagiatura de 3 ani.

Ce-am făcut eu? Am ajuns la IAS Oradea, am lucrat în fermă, cu foarfeca în mână, printre tractoriști, iar asta mi s-a părut extraordinar. Asta este viața de fermă: să creezi cu mâna ta ceva. Aveam plantație de 175 de hectare, cu 7 specii, fiecare specie cu cerințele ei de îngrijire, iar eu, într-o zonă unde nu găseai specialiști, cu oamenii din sate care veneau la noi atrași de un oarece venit, i-am învățat pomicultură, cum să paliseze pomii, cum să-i taie și așa mai departe.

Între timp m-am căsătorit și făceam naveta între Argeș și Bihor, lucru nu tocmai la îndemână. Așa că am avut norocul să primesc o derogare specială și să pot să mă transfer în Argeș, ceea ce era imposibil de făcut în anul II de stagiatură. Am ajuns la un IAS cu 8.800 de hectare, 10 ferme, 3500 de hectare de pășune, o mie și ceva de hectare de livezi. M-am ocupat de tot ce însemna tehnică nouă. Iar venind dintr-un alt IAS, aici am găsit alte lucruri ce trebuiau puse la punct, după alte tipare, iar oamenii au fost încântați să vadă noul.

În meseria dvs. natura pare un bun pedagog, dar cred că e nevoie și de oameni care să vă formeze. Cine au fost acești oameni?

Florin Stănică:  În IAS era un șef de fermă, care venea din altă promoție și de la care am învățat cum să lucrez cu oamenii, cum să vorbești cu un tractorist, cum să te impui în fața unor angajați și cum să le impui ideile tale.

Dar am reușit. Cât am lucrat acolo am încercat să impun niște soiuri îmbunătățite, rezistente la rapăn, o boală care afectează pomul și fructul.

Florin Stănică, cercetătorul în pomicultură. Foto: Raduly Laszlo

Câți ani aveați când i-ați convins să încerce alte plantații, alte soiuri?

Florin Stănică:  Cred că aveam 25 de ani. Dar dacă vii cu argumente, am adus diapozitive de la IAS Oradea, cu soiul Priscilla, mi-amintesc de parcă ar fi fost ieri, am reușit să îi conving.

În 1990, imediat după Revoluție, chiar în ianuarie (luna aceasta a fost pentru mine una în care mereu am schimbat câte ceva), am fost ales inginer-șef al acestui IAS, adică director tehnic. Aveam mai puțin de 26 de ani și am primit această mare răspundere, fiindcă mă ocupam de tot ce însemna producție, patrimoniu funciar. Dacă în primele 6 luni ale anului lucrurile s-au petrecut așa cum ne-am dorit, adică am făcut schimbările pe care le consideram necesare, am cumpărat 3 CAP-uri, am făcut 2 mezelării, o brânzărie, voiam să facem o tăbăcărie, am cumpărat hala centrală a pieței din Curtea de Argeș, spre sfârșitul anului însă au început retrocedările de terenuri, cu un vid legislativ, iar oamenii au început să ocupe, uneori abuziv, parcele din IAS.

Atunci am decis să vin în București, la Universitate. M-am înscris la doctorat, îmi făceam planuri să fac teza într-o plantație de la IAS, dar mi-am dat seama că locul este o cauză pierdută și nu are niciun sens să insist. Așa că am rămas la catedra de pomicultură.

De acolo am reușit să ajung în Italia, la aceste stagii de pregătire. Acolo am găsit soiuri noi, specii noi, am cercetat kiwi. Una dintre cele mai citate lucrări ale mele, din toată cariera științifică este una făcută în Italia, legată de kiwi, citată de mai mult de 100 de ori.

Acolo învățând, mi-am dat seama că această minunată plantă, kiwi, care provine din China, de fapt, nu din Noua Zeelandă, poate crește și în România, în zone unde crește piersicul.

Și de ce nu s-a gândit nimeni până atunci să-l ducă în România?

Florin Stănică: În România comunistă aveam o oarecare limitare a informațiilor. Despre kiwi s-a scris atunci o jumătate de pagină în Mica Enciclopedie de Horticultură. Și am mai văzut o plantă undeva la fostele sere Codlea, dar în interior, deci fără nicio legătură cu ce vrea această plantă, care trebuie să stea afară.

În 1992 am avut șansa să întâlnesc o mare personalitate care se ocupa de horticultură, profesorul Giuseppe Zuccherelli, care mi-a devenit și prieten și care era un ameliorator, deci crea soiuri de kiwi și făcea înmulțire in vitro.

Mi-aduc aminte despre el ca despre o figură sobră, la care am ajuns împreună cu profesorii mei, iar după ce acest om impunător și serios ne-a lăsat să vorbim preț de vreo 10 minute, timp în care ne-am gândit că nu vom ajunge în veci să colaborăm cu acest tip, s-a relaxat brusc și a început să ne mărturisească faptul că țara pe care o iubește cel mai mult, cu excepția Italiei, este România. El făcuse, în 1972, deci cu 20 de ani mai devreme, luna de miere în România.

Florin Stănică, omul care a adus prima plantație de kiwi în România

Profesorul era filo-comunist, ca toți italienii din zona Emilia Romagna, de unde era și el, prima lui fiică se numește Katiușa (vă dați seama, fiica unui italian este Katiușa), iar când s-a căsătorit primul gând a fost să meargă în est să vadă cum este viața în țările comuniste. Și s-a lămurit. (râde)

A plecat cu un Renault 13 din Italia, speriat că nu va avea soluții de reparație dacă i se strică mașina pe vreun drum din est. A venit, a trecut prin Cehoslovacia, Ungaria, iar de la granița cu România a realizat că toată țara era plină de Dacia. (râde)

După acea lună de miere s-a întors în Italia, cu imaginea unei țări comuniste prospere, fiindcă România la acea dată, 1972, era cea mai bine situată țară dintre toate pe care le vizita. În 1992, toamna, s-a întors în România pe care o știa el, dar nu a mai recunoscut nimic din ce știa.

În 1992 l-am convins să ajungă în România și să plantăm la Ostrov două hectare de kiwi. A mai adus cu el un profesor italian, prietenul nostru, cu care urma să stabilim locul de plantare și să implementăm planul la IAS Ostrov, iar câțiva ani mai târziu, în Călărași se vindea kiwi românesc pe piață.

Pe lângă plantația noastră de la Ostrov, am adus la facultate peste 1000 de hibrizi, plante obținute din sămânță, pe care le-am studiat ulterior și din care am scos trei soiuri și am continuat colaborarea.

De ce nu avem pe piață kiwi românesc?

Florin Stănică: Pentru că acest minunat IAS Ostrov, ca și altele, a fost cumpărat de un întreprinzător, care a defrișat plantația de kiwi și a pus vie de vin.

read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO