Georgiana Iliescu și Alex Barat, echipa Globalworth care a dat viață laboratorului studenților la arhitectură în București

Alex Barat, arhitect Globalworth, și Georgiana Iliescu, directorul executiv al Fundației Globalworth, au recreat un laborator pentru studenții Universității de Arhitectură și Urbanism “Ion Mincu” București, cu soluții inovatoare de VR și digitalizare.

Alex Barat are 28 de ani și s-a întors în facultatea pe care a absolvit-o în urmă cu doi ani, când a fost recrutat de compania Globalworth. A reușit, cu sprijinul companiei pentru care lucrează, dar și al Fundației Globalworth și al întregii echipe de proiect, să recreeze laboratorul de practică al studenților la arhitectură și să le ofere acestora acces la soluții digitale performante. A finalizat lucrările, chiar în perioada unei carantine totale și a unor blocaje neprevăzute.

Alex Barat vine din Bacău și a început studiile de arhitectură la Iași, după câțiva ani în care a pictat pereții câtorva clădiri într-o competiție acerbă cu alți grafferi din orașul moldovean. După doi ani de căutări ca student, a decis să plece în Lisabona, unde a descoperit ceva ce nu aflase până atunci: arhitectura este despre emoție și nu despre construcție.

Alex a decis atunci să facă un pas în spate și să cântărească mai atent opțiunile. Iar ce avea să vină, i-a schimbat viața: s-a întors în țară, a cerut transferul la Arhitectură în București, chiar dacă asta însemna 22 de examene și un an IV petrecut doar în casă, printre cărți și planșe de lucru.

Dai examen la Iași, pleci la Lisabona, revii și te muți în București. De ce aceste căutări?

Alex Barat: Cred că-mi sunt caracteristice. De mic am jonglat cu mai multe opțiuni și încă le păstrez deschise. Îmi place să experimentez.

Ce căutai când ai mers la Lisabona, de pildă?

Alex Barat: Voiam să înțeleg aceste stiluri diferite dintre școli, iar aici mă gândesc la școala de arhitectură din Iași, dar și la cele din București ori din capitala Portugaliei. Fiecare școală insistă pe un alt aspect în predare.

Explică-mi puțin acest lucru, fiindcă ai crede, de fapt, că arhitectura este unitară!

Alex Barat: Așa este, doar că există niște diferențe de abordare. Eu cred că școala din București, de pildă, la fel ca cea din Lisabona, iau mult în calcul și o filozofie în care se încadrează actul de a gândi o structură, un edificiu.

La Lisabona cum a fost?

Alex Barat: A fost o poezie (râde). O experiență Erasmus care m-a ajutat să cunosc și alte culturi, idei, iar ce-a fost interesant a fost de fapt că am reușit să culeg din fiecare loc ce era important pentru fiecare cultură.

A fost o decizie spontană aceea de a merge la Lisabona. În acea vreme toată lumea pleca în SUA, cu programul Work & Travel. Aplicasem și eu, primisem ok-ul pentru plecare, dar la un moment dat mi-a sărit în ochi anunțul despre înscrierile Erasmus. Și n-am stat pe gânduri.

De ce Lisabona? De ce nu Barcelona, la Gaudi, de pildă?

Alex Barat: Cred că Lisabona este același lucru, doar că lipsește Gaudi. (râde)

Spiritul este același, iar toată cultura din acea zonă mi se pare foarte primitoare.

Acolo am descoperit că arhitectura are și un alt sens în afara construcțiilor în sine. Acolo mi s-au deschis mai multe viziuni și am putut să-mi schimb perspectiva. Am înțeles că arhitectura este, de fapt, emoție și nu doar construcție.

Nu te sperie puțin să realizezi că trebuie să explorezi niște zone din interiorul tău pe care nu le credeai explorabile la muncă? Și când asta devine o măsură a muncii tale?

Alex Barat:  E un pic derutant, mai ales că aici contează mult și percepția clientului.

Dar tocmai acest lucru mi s-a părut interesant, fiindcă totdeauna mi s-a părut că drumul mai complicat este mai interesant decât o scurtătură.

Uite, inclusiv decizia de a pleca dintr-o facultate în alta a fost greu de luat, dar era necesară. Am început arhitectura în Iași, după doi ani am plecat în Lisabona, pentru un semestru, apoi am ajuns la București, ca în cele din urmă să iau hotărârea să mă mut definitiv în capitală pentru anii IV, V și VI.

Cum te-a schimbat Lisabona, de fapt?

Alex Barat:  A fost un proces, aș zice. Mutarea în Portugalia, depărtarea de casă, de colegii de școală, integrarea într-un grup unde nu mai cunoșteam pe nimeni au devenit derutante până la un punct.

Mărturisesc că au fost cursuri la care ațipeam fiindcă profesorii vorbeau doar în portugheză, iar eu nu înțelegeam atât de bine limba.

Cum ți-ai dat  seama că ai nevoie de atâtea schimbări pentru a evolua. Rutina nu ți se pare o opțiune?

Alex Barat:  Mie nu mi se pare deloc o opțiune. Cred că ne blocăm când suntem în rutină; automatismul și repetitivitatea sunt dăunătoare. Rutina nu conține lucruri noi, deci trebuie să iei ciocanul, dalta și să începi să cioplești.

Și nu doare?

Alex Barat:  Durerea asta face și ea parte din procesul de evoluție, nu?

De ce ai decis să devii arhitect?

Alex Barat:  Cred că arhitectura m-a ales pe mine. M-a atras desenul. Nu aș zice neapărat că am început de mic, desenând pereții din casă, dar am simțit o atracție față de desen de când mă știu.

La început desenam foarte prost, dar la examenul de admitere și imediat după aceea, deși mi-e greu să-mi explic, lucrurile au luat-o razna, parcă a venit o muză de nicăieri și am început să desenez cum nu-mi imaginam. Asta m-a făcut să pricep că arhitectura m-a ales pe mine, nu m-am dus eu către ea, ca spre o slujbă interesantă.

De ce ai ales facultatea din Iași?

Alex Barat: Era cea mai apropiată de casă.

De ce nu ai rămas în Lisabona?

Alex Barat: Cred că e mai bine că nu am rămas. M-am gândit la asta, dar aveam nevoie să închei socotelile aici, cu școala, și simțeam că am o datorie să dau înapoi ceva celor care m-au susținut.

Adevărul însă este că pregătirea, cei 6 ani de studiu de arhitectură, nu doar că m-au format pentru a construi, ci mi-au deschis perspectivele pentru un întreg mod de a gândi. Aici am făcut matematică, inginerie, istorie, chimie, rezistența materialelor; mi se pare că această pregătire te pune în fața a tot ce înseamnă lume.

Cine ți-au fost mentorii?

Alex Barat: Cel mai important pentru mine este un artist din Bacău, Obie Platon, cu care am pictat mulți pereți din Bacău.

El a avut același demers ca și mine: a început facultatea în Iași, apoi s-a transferat în București, a abandonat ideea de arhitectură și acum este full-time artist.

Aceasta a fost una dintre lecțiile prețioase pentru mine: arhitectura este o școală pe care nu este obligatoriu să o termini și nu e nevoie să devii neapărat arhitect. Am colegi care muncesc acum ca designeri.

Arhitectura te ajută să vezi lumea altfel.

De ce l-ai ales pe el drept mentor? Ce anume din interacțiunea cu el ți-a îmbunătățit ție viața sau spiritul?

Alex Barat: M-a ajutat să-mi explorez această latură emoțională, am învățat să fiu mai atent și mai înțelept. Totodată, m-a învățat să mă descurc și să fiu mai eficient.

Cum și unde v-ați întâlnit?

Alex Barat: Ne-am întâlnit pictând pereți în Bacău. (râde) Făceam graffiti.

Și nu ți-era frică să fii arestat?

Alex Barat: Am ajuns la poliție de câteva ori, am plătit amenda. De fapt a plătit-o mama. Din fericire, mama nu s-a supărat niciodată, fiindcă nu i se părea că fac ceva ce ține de zona delicvenței.

Ai înțeles de ce graffiti este văzut ca ceva ilegal?

Alex Barat: Acum mi se pare normal să fie văzut ca ceva ilegal și chiar nu agreez deloc fenomenul pentru că am înțeles că în locuri nepotrivite, pe clădiri superbe, de patrimoniu, graffiti poate deveni agresiv. Mi se pare o simplă manifestare de ego și nu pot să mai fiu de acord cu ea.

Dacă însă totul se petrece într-un spațiu alocat pentru așa ceva, graffiti poate fi făcut și interpretat ca artă.

Cum arăta concurența între voi?

Alex Barat: Erau foarte mulți artiști care-și căutau stilurile, iar concurența era neașteptat de serioasă. Era o întrecere constantă și era vorba despre cine vine cu cineva  nou, după cine ne ghidăm, pe cine admirăm.

Exista un shop, Oleak se numea, unde găseam spray-uri și toate instrumentele pentru graffiti. De acolo ne luam ce aveam nevoie, apoi mergeam pe străzi și desenam. La sfârșit puneam nelipsita semnătură și plecam.

Care era semnătura ta?

Alex Barat: Am avut mai multe, dar prefer să le țin pentru mine.

Dar când ai plecat mai departe, în Iași sau în Lisabona, ai mai desenat?

Alex Barat: Bineînțeles. (râde)

Dar din momentul în care am descoperit instrumentele digitale și calculatorul nu am mai simțit nevoia să folosesc străzile pentru asta.

Și ai simțit-o ca pe o frustrare sau ca pe o evoluție?

Alex Barat: Ca pe o evoluție. Iar acum mi se pare foarte eficient așa; cred că trebuie să ne aflăm în pas cu lumea.

Ce a adus pe personalitatea ta pictura stradală, graffiti-ul?

Alex Barat: A adus curaj. În plus, am învățat ce înseamnă ego.

Și ce înseamnă? Ajută la ceva?

Alex Barat: Nu chiar. Acum am un ego destul de silențios.

De ce zici asta? Ai crede că ego-ul artistic te edifică?

Alex Barat: Poate că da, dar te și suprimă.

Când treci peste ego reușești să răspunzi exact la problemă. Dar când miza ești tu, când ești în miezul lucrurilor și te edifici pe tine, deja te înstrăinezi de problemă și de rezolvarea ei. Uiți cumva să mai răspunzi eficient.

Dar am sentimentul că este nevoie de acest drum, să ajungi acolo, să înțelegi ce e și pe urmă să te smerești.

Alex Barat: Sau poți să ajungi și mai sus. (râde)

Se poate mai sus decât atât? Devii tiran sau cum?

Alex Barat: Nu neapărat. (râde) Ideea e că o dată ajuns acolo înțelegi ce e ego-ul, cum îți afectează munca, cu atât mai mult când te afli într-o competiție.

Când ți-ai dat seama că e momentul să lași deoparte ego-ul?

Alex Barat: Spre finalul facultății, când am dezvoltat o capacitate foarte mare pentru reprezentare grafică prin imagine, adică randarea. Am început să fiu foarte bun în această zonă și am ajuns la un nivel de recunoaștere, între colegii mei și profesori. Dar dincolo de pereții instituției, publicul larg nu prea înțelege ce faci.

Și nu te rănește asta?

Alex Barat: Ba da. Și atunci am realizat că la mijloc este doar ego.

Și după ce scapi de el ce rămâne?

Alex Barat: Rămâi liber. Mai aerisit cumva. Mai ușor.

Mai e o idee: dacă nu crezi îndeajuns în tine, însemnă că nu crezi nici în forța creațiilor tale, iar ele știrbesc de fapt. Nu?

Alex Barat: Acesta este un conflict interior pe care nu l-am rezolvat încă. (râde) Încă lucrez la asta. Orice experiență, munca în șantier, lucrul cu oamenii, prezentarea proiectelor pe care eu cred că le pot face sunt experiențe noi. Cumva îmi clarific asta.

Te-ai gândit vreodată să renunți cu totul la arhitectură?

Alex Barat: Deși m-am gândit, mi-am spus că acum este momentul să nu o las baltă, dacă nu simt așa. Exact așa am fost încurajat mereu: să nu renunț când e greu. Și nu am făcut-o atunci când chiar a fost greu, de pildă când m-am mutat din Iași la București și am fost nevoit să trec prin 22 de examene de diferențe, practic anul IV l-am petrecut doar în casă, învățând.

Deci dacă îmi vine o idee să o las baltă, dacă ceva nu merge, ceva mă supără sau mă rănește în orgoliu îmi spun că, dacă am ales drumul acesta și cu el am rezonat cel mai intens, dificultatea nu este semn că pot renunța.

În ultimul timp, din cauza unei modernități greșit înțelese, mi se pare că ne vine prea ușor ideea să renunțăm.

Există o povestioară pe care am auzit-o în familie care vorbește despre un cuplu de vârstnici; doi oameni, la vreo 70-80 de ani, au fost întrebați despre secretul rezistenței căsniciei lor de 50 și ceva de ani. Răspunsul a venit simplu: „în vremea noastră nu înlocuiam ce nu mergea, ci reparam!”

Ca să rezum, la momentul în care sunt acum îmi pun foarte multe întrebări mie, îmi chestionez opțiunile, deciziile și nu neapărat în sensul îndoielii, ci în acela de a afla drumul cel mai bun pentru mine.

În acest laborator, de pildă, am pus întrebarea despre această ușă circulară care a stârnit controverse din momentul în care am expus ideea.

Aici trebuie să lămuresc două lucruri: o dată, am realizat că în ce fac, în general, reușesc să enervez pe cineva sau să aduc ceva inovator care să uimească lumea. În al doilea rând, am observat că în România avem încă o problemă cu mari dezechilibre între teorie și practică: într-o anume facultate se face prea multă teorie, în alta prea multă practică și tot așa. Acest laborator despre asta vorbește: prima sală este despre teorie, iar a doua despre practică. Iar dacă făceam legătura dintre ele printr-o ușă normală nu era de ajuns pentru mine.

Ce era aici înainte de a veni voi cu schimbarea?

Alex Barat: Aici erau două ateliere care îmbinau practica și teoria, fiindcă despre asta este arhitectura, ai și întâlniri cu profesorul dar și desenezi foarte mult. Iar aici asta poți face, doar că în spații diferite. Or, până acum era același spațiu pentru ambele activități.

Aici facultatea este împărțită pe ani și pe paliere: de jos în sus, de la anul I la anul VI. Mi s-a părut logic și eficient să începi intrarea în facultate cu acest laborator. Iar acest spațiu a răspuns unei întrebări de-ale mele, din facultate.

Arhitectura este o facultate foarte scumpă, orice creație ce ține de ea este costisitoare. Și m-am întrebat ce fac copiii care nu-și permit să cheltuiască niște bani pentru un calculator foarte scump, cu care să scoată o imagine foarte bună, uimitoare.

Laboratorul asta zice: veniți aici și vă ajutăm noi!

De ce ai intrat în Globalworth?

Alex Barat: Am câștigat un concurs propus de ei când eram în anul V.

Regula facultății de arhitectură este ca în timpul anului, lunar sau cu o frecvență destul de mare, să avem o probă care se cheamă „schiță de schiță”, adică la ora 8:00 primești o temă, iar până seara, la ora 18:00, trebuie să predai coala zero.

E un maraton, dar unul foarte palpitant și mi se pare interesant că ai câteva ore la dispoziție să termini proiectul, nu două sau trei ore, cât durează un examen de obicei.

În timpul unei schițe de acest gen a venit la noi îndrumătorul de grupă și ne-a vorbit despre un concurs lansat de Globalworth pentru un brad ce urma a fi expus în fața clădirii corporației.

Atunci eu, împreună cu alte două colege, am preluat proiectul. Ne-am întâlnit în două seri, l-am conceput, am câștigat concursul și am mers în companie să-i cunoaștem. Atunci l-am întâlnit și pe șeful meu de acum. O jumătate de an mai târziu el m-a sunat și mi-a propus să ne vedem la o cafea și să discutăm despre o eventuală colaborare. Și de atunci am intrat în companie.

Asta nu înseamnă că decizia de a intra în Globalworth a fost una ușoară, fiindcă eu mă dezvoltasem foarte mult pe partea de design, în randare, iar aici urma să lucrez în cu totul altă zonă, mai tehnică.

Cum s-a născut acest proiect?

Alex Barat: Georgiana Iliescu a văzut nevoia, iar ce mă bucură pe mine a fost că Globalworth a răspuns prompt la această oportunitate de a se implica în mai binele studenților din Arhitectură.

Discuțiile au apărut într-un moment în care am avut în practică la birou studenți din străinătate, iar proiectul a apărut ca o întrebare despre ce putem face.

Mi-a părut rău că pandemia ne-a blocat niște lucrări, iar evoluția lor a fost pe alocuri apăsătoare.

Cum le va schimba viața în facultate beneficiarilor acestui spațiu?

Alex Barat: Mă gândesc la oportunitatea de a merge și mai sus. Cred că facultatea ar trebui să funcționeze ca un exemplu pentru alte facultăți sau pentru alți antreprenori care să vină aici și să poată servi mai departe drept exemplu.

Acest atelier atenționează asupra unei realități a momentului: arhitecții, e adevărat, trebuie să știe să deseneze cu creionul și rigla pe hârtie, dar dincolo de asta, în secolul XXI, avem nevoie de calculatoare și soluții performante.

Ce a fost foarte complicat?

Alex Barat: Cred că a fost tot o luptă cu ego-ul. Să renunț la ideea de a crea un spațiu aici, unde el este deja creat. Aici sunt două ateliere, munca unor arhitecți, iar ele așa trebuie să rămână. Ei s-au jucat deja cu lumina de afară, precum și cea care merge pe hol, deci ce a trebuit să fac eu era să aduc un upgrade al materialelor. Am păstrat fișetele, de care studenții au nevoie, fiindcă își pun acolo lucrările, machetele voluminoase. Caloriferele, fiind foarte vechi, nu le puteam schimba și am decis să le maschez. Iar parchetul, care îmi pare un material ce ține mai degrabă de confortul de acasă, am decis să fie înlocuit cu acest material în cromatica ce amintește de un laborator, de un spațiu de lucru.

Sper că am reușit, prin culori și materiale, să păstrez emoția spațiului și lumina pe care o avem de la aceste ferestre foarte mari, iar locul va deveni primitor pentru studenții ce vor decide să vină aici.

Cum a fost pentru tine să te întorci în facultate?

Alex Barat: Depinde cum vedem această întoarcere. Mie încă îmi place în facultate și cred că aș mai veni aici și mi-aș continua educația, încă 6 ani de acum încolo. (râde)

Întoarcerea ține de un principiu care mi se pare foarte important: să poți oferi ceva înapoi atunci când ai primit ceva. Chiar dacă nu o faci în același loc, dar îmi pare important să găsești o cale să o faci.

Mi-ai zis că ți-ai dat doctoratul aici. Ce urmează?

Alex Barat:  Nu știu. Încă lucrez la mine, încă îmi caut direcția și sensul în care urmează să creez. Până acum m-am mulat pe cerințele speciale.

 Georgiana Iliescu este Directorul Executiv al Fundației Globalworth și omul care, din spatele acestei organizații, a susținut proiecte sociale și de sănătate care au atins mii de beneficiari.

Parteneriatul cu Universitatea de Arhitectură și Urbanism “Ion Mincu” București a fost o provocare, dar și o binecuvântare pentru ea, din mai multe motive. Iată-le mai jos!

Care a fost cea mai complicată parte a acestui proiect?

Georgiana Iliescu: Cred că cea mai dificilă parte a fost momentul în care, din pricina pandemiei, am oprit lucrările și totul (achiziția de echipamente, relația cu constructorii) s-a decalat până la jumătatea verii.

Cum ți-a venit ideea? Pe de o parte intervenția în zonele publice nu e ceva nou pentru tine, dar pare puțin surprinzător să mergi cu sprijinul înspre cea mai bogată facultate. De ce?

Georgiana Iliescu: Există o colaborare deja între compania Globalworth și Universitatea de Arhitectură și Urbanism din București, iar compania a alocat anual fonduri către universitate. După o centralizare a donațiilor și sponsorizărilor către această instituție, am ajuns deja la suma de 740.000 de euro; vorbim despre stagii de practică, burse pentru profesori sau pentru studenți.

Din discuțiile de până acum, un soi de brainstorming cu domnul Președintele Onorific al Universității de Arhitectură, Emil Barbu Popescu („Mac”), un om extraordinar, cumva liderul acestui proiect, am aflat că au nevoie de sprijin pentru a îmbunătăți acest spațiu de lucru. Nu am putut să rămân indiferentă.

Inițial aveam alocat un spațiu sus, la etajul IV, apoi, când și-au dat seama de intențiile noastre, de dorința de a amenaja un spațiu IT, că vrem să reconfigurăm locul pentru mai binele studenților, au revenit asupra deciziei și ne-au alocat acest laborator.

Cât de complicat este să stabilești un parteneriat public-privat și să-l faci să funcționeze?

Georgiana Iliescu: Este o relație de încredere care se câștigă în timp, iar asta este nu e simplu de făcut. În niciun caz nu este o soluție să intri aici de pe poziție de forță, ca un finanțator autocrat. Relația este una de parteneriat, iar în virtutea acestuia începi să construiești și să ajustezi din mers, luând în seamă dorințele și cerințele fiecăruia dintre parteneri.

Am pornit de la un buget inițial consistent, după care am avut mai multe întâlniri, idei și am început să lucrăm. Soluția de IT a fost găsită după ce am discutat cu profesorii, soluția de VR a venit după o consultare cu universitatea. Am discutat și negociat bugete și echipamente, așa încât soluțiile să fie pe măsura nevoilor partenerului nostru.

Cum te-a influențat pe tine acest tip de colaborare, ținând cont că tu ai derulat până acum proiecte în zona socială, de sănătate?

Georgiana Iliescu: Mă bucur că sunt aici, că am reușit să îi cunosc pe colegii mei din companie, care au venit cu idei creative și soluții excelente pe partea de renovare și reamenajare și mi-e clar că lucrurile nu vor rămâne aici și că vom continua colaborarea cu Universitatea de Arhitectură București.

Cu ce ne mai uimiți? Ce mai pregătiți?

Georgiana Iliescu: Mi-ar plăcea să ajungem și în alte universități și mi-ar plăcea să folosim mințile creative ale arhitecților pentru a face din București un oraș mai frumos.