Herculane Project, visul frumos al unor studenți arhitecți. O idee născută în urma unui chef la final de sesiune, ce are ca scop readucerea la viață a centrului istoric din Băile Herculane

Oana Chirilă are 26 de ani și este vocea tinerilor arhitecți care au pus bazele Herculane Project. Se întâmpla în 2017 când Oana și colegii ei de facultate plecau după sesiune, să se relaxeze pe Clisură, lângă Dunăre. Întâmplarea a făcut să vină o furtună puternică ce i-a obligat pe studenți să își mute tabăra și astfel au ales Băile Herculane. Oana a fost singura căreia nu i-a plăcut ideea, gândindu-se că Herculane e un dezastru, că nu vor avea ce face acolo și că numai relaxare nu va fi într-un loc așa urât. Au ajuns la Herculane și nu au mai plecat. În acel moment au realizat că ei, prin natura meseriei lor, pot schimba ceva și, mai important decât atât, e momentul să se implice.

Așa s-a născut Herculane Project, un proiect ce acționează pe două fronturi importante: restaurarea centrului istoric al stațiunii și implicarea în educația culturală a oamenilor.

Acești tineri au făcut voluntariat full time timp de doi ani, doi ani lungi în care uneori li s-a părut că se luptă cu morile de vânt. La un moment dat și-au dat seama că mai au și facturi de plătit și și-au luat un job. Azi, în fiecare zi după job și în weekend lucrează pentru Herculane Project, cu ambiție, pasiune și multe visuri mărețe.

Azi am povestit cu Oana Chirilă, iar la final, dacă aș fi avut o pălărie, aș fi aplecat-o până la pământ, pentru că astfel de oameni merită tot respectul și aprecierea noastră.

Oana, unde lucrezi?

Lucrez în Timișoara, la o firmă care dezvoltă un complex rezidențial, ca arhitect project manager pe șantier.

Și în timpul tău liber te ocupi de Herculane Project?

Da. Înainte a fost un full time job, însă nu era sustenabil. Eram full time voluntariat și după o vreme mi-am dat seama că nu mai pot să fac asta. Așa că acum, în timpul liber, după 5.30-6.00 și în weekend ne întâlnim la birou și lucrăm pentru Herculane Project.

Cum a pornit ideea aceasta de a reface fața stațiunii Herculane? Asta vreți voi de fapt, nu?

Da și nu. Noi ne concentrăm foarte mult pe zona centrului istoric, dar nu negăm și nu ignorăm nici zona centrului nou. Herculane azi, localizat fiind într-o vale, e dezvoltat cumva longitudinal și are mai multe centre. Noi ne concentrăm pe centrul istoric pe care vrem să-l reactivăm.

Și de unde a pornit ideea asta?

Inițial nu am pornit la drum cu un plan foarte bine definit. Pur și simplu ne-am îndrăgostit de locul în sine și am vrut să facem ceva și să ajutăm în primul rând monumentul istoric Baia Neptun, după care orice alt ajutor pe care puteam să-l oferim comunității, eram gata să-l dăm. Așa a pornit proiectul. După aceea văzând importanța pe care Herculane o are atât la nivel național, cât și la nivel european și toate reacțiile pe care proiectul în faza lui incipientă le-a stârnit, cumva ne-am adunat, ne-am strâns partenerii, am adus cât mai mulți specialiști lângă noi am încercat să creăm o strategie a proiectului astfel încât să fie și sustenabil în timp și să reușim să avem intervenții atât punctuale pe obiectivele istorice, cât și intervenții pe zona de cultură și educație.

Când se întâmpla asta? În ce an?

În 20017.

Spui „ne-am îndrăgostit și am vrut să ajutăm”. Cine sunteți acești „voi”?

Eu și încă câteva persoane, colegi de-ai mei din facultate și buni prieteni. Am ajuns acolo întâmplător, la un final de sesiune și practic nu am mai plecat. La momentul la care am început proiectul eram încă în facultate, eram studenți, nu știam absolut nimic despre ce înseamnă un proiect sau ce înseamnă a lucra cu administrația, chestiuni din acestea pe care nu le înveți în școală.

Adică v-ați dus acolo la un chef, după sesiune?

Nu chiar. Ne-am dus să ne relaxăm. Însă, culmea, ne-am dus pe Clisură, în zona Dunării și s-au întâmplat tot felul de evenimente foarte ciudate. A fost o furtună, am rămas fără curent, ne-am întrebat unde să mergem și toată lumea a propus Herculane. Eu am fost singura care a zis nu la Herculane pentru că îmi imaginam că acolo e un dezastru și nu avem ce face acolo. Am ajuns la Herculane și cam asta e povestea pe scurt.

Și era un dezastru?

Din anumite puncte de vedere da. Din alte puncte de vedere e  foarte ușor să te lași influențat doar de aceste imagini vizuale negative, fără să încerci să vezi și potențialul din spate. Noi cam asta am încercat să facem, să nu vedem doar dezastrul, ci și ideile care pot apărea de acolo.

Ce ați reușit în acești aproape 4 ani?

În primul rând proiectul nostru e dezvoltat pe două mari componente: 1. Baia Neptun și reactivarea ei. 2. Sunt proiectele culturale, educative plus alte lucruri pe care noi le mai facem pe acolo, precum participarea noastră la acțiuni de curățenie în oraș. În ceea ce privește prima componentă, în acești patru ani am făcut un proiect de punere în siguranță, l-am avizat, am trecut prin comisii, apoi am reușit să strângem aproape 75 de mii de euro pentru a putea implementa toate aceste măsuri. Am început șantierul în noiembrie 2019. Cât privește a doua componentă, anul acesta vom avea a patra ediție a Școlii de vară pentru studenți, unde aducem în fiecare an peste 20 de studenți pe care încercăm să-i conectăm cu patrimoniul, astfel încât să avem intervenții punctuale în peisajul istoric; am făcut deja trei campanii de promovare, am făcut multe proiecte în încercarea de a acționa pe mai multe fronturi: arhitectural, promovare, educație non-formală. Tot ce am putut să facem ca să putem schimba puțin lucrurile, inclusiv opinia publică, aceea că „Herculane e un dezastru”, am făcut.

Care a fost piedica cea mai mare în acești patru ani? Bănuiesc că nu au fost de ajuns dorința și pasiunea…

Piedica cea mai mare nu a fost neapărat relația cu administrația, ci mai degrabă realitatea cu care ne-am confruntat. Noi eram foarte tineri și idealiști și am intrat foarte spontan în zonă, fără să știm în ce ne băgăm, pentru că nu știam toate problemele din jurul Băilor Herculane. Cred că cea mai mare piedică este situația juridică a monumentelor. Cel puțin pentru Baia Neptun, dacă vorbim strict de salvarea acestui monument – dar nu numai pentru că acolo aproape toate monumentele au probleme juridice – situația sa juridică ne-a împiedicat să obținem fonduri, să accesăm fonduri pentru a putea face ceva acolo.

După aceea, în relația cu administrația locală pot să spun că au fost și perioade bune, dar și perioade foarte rele.

Ce înseamnă situația juridică complicată?

După 1989 a urmat un proces de privatizare, înainte de acest moment, tot centru istoric, monumentele, apele termale fiind deținute de o companie de stat. Acest proces de privatizare a fost destul de defectuos, sau au fost niște interese extrem de mari de la nivel central și practic s-a jucat Monopoly cu obiectivele de acolo în viața reală. Acum avem monumente care au mai mulți proprietari, avem monumente care se află în situații de litigiu, în care nu se știe cine va rămâne în final proprietar. Cam aceasta e pe scurt situația, ea în ansamblu fiind mult mai complicată.

Când spui că ați strâns 75 de mii de euro, la ce te referi? Fonduri europene sau fundraising?

Fundraising. Societatea civilă exclusiv și mediul privat de afaceri. Nu am primit nici un leu de la administrație, nici locală, nici centrală, de nici un fel.

Dar se pot accesa fonduri europene pentru astfel de proiecte?

Pentru ce vrem noi să facem acolo s-ar putea accesa dacă nu ar fi situația de litigiu care există acum acolo.

Când erai mică, fiind din Timișoara, mergeai în vacanțe la Băile Herculane?

Cred că am fost de câteva ori. Am câteva amintiri acolo, dar nu erau recurente vacanțele.

Facultatea de Arhitectură cum ai ales-o? Împinsă de părinți sau a fost vreo pasiune de-a ta?

A fost o pasiune, să spunem 😀. Povestea e foarte interesantă: eu de fapt voiam să devin artist plastic, mergeam la pictură, începusem să iau și câteva premii la pictură și aveam foarte mare încredere și o admiram foarte mult pe profesoara mea de pictură. Avem vreo 10 ani când i-am spus că vreau să fiu artist și că mă gândesc să merg la Liceul de Arte. Părinții mei când au auzit au rămas fără cuvinte. Profesoara mi-a spus: „De ce nu încerci să mergi la arhitectură?”. Mi-a dat câteva cărți – culmea, avea cărți de arhitectură – le-am răsfoit, nu înțelegeam nimic, dar mi-au plăcut imaginile cu clădiri impozante și arhitecți celebri și astfel am rămas setată pe gândul acesta. Așa am ales Arhitectura. A fost o pasiune deoarece mi-a plăcut foarte mult.

Ce meserie au părinții tăi?

Mama e stomatolog și tata e inginer.

Și ce spun ei de pasiunea asta a ta extra job? Înțeleg că ai pierdut niște ani ocupându-te de Herculane Project, timp în care ai fi putut avea o slujbă și să câștigi bani….

Sincer, ei au fost destul de surprinși de decizia mea. Eu am început Herculane Project în iunie 2017 și în iulie 2017 am plecat în Italia pentru trei luni, cu o bursă Erasmus. Înainte să plec în Italia, după ce am obținut bursa și înainte de Herculane Project, îmi doream foarte mult să nu mă mai întorc în țara și asta le spuneam și părinților. Practic proiectul m-a făcut să rămân aici. Pentru ei acesta a fost marele șoc.

Uneori îmi spun și ei că e timp pierdut, însă eu nu-l văd ca pe un timp pierdut. Toți anii aceștia de după terminarea universității au venit cu foarte multă experiență pe care nu aș fi putut să o dobândesc în altă parte, nici eu, nici echipa mea. Dincolo de legislație, partea de arhitectură și restaurare, la finalul zilei îmi dau seama cât de mult m-am dezvoltat personal; am învățat foarte mult ce înseamnă să cooperezi, au fost niște lucruri care din punctul meu de vedere ne-a transformat în bine. Asta ca să nu mai punem la socoteală impactul pe care dezvoltarea proiectului îl are la fața locului, în comunitate.

Cât timp te-ai dedicat full time Herculane Project?

Doi ani.

Și în timpul acela din ce ai trăit? Mâncai la părinți?

Da. Literalmente. Mai scoteam bani din tot felul de proiecte mici, proiecte independente, culturale. Apoi am intrat prima la doctorat, am luat bursă și mă ajutam și de banii aceia. Plăteam niște facturi, dar nu era sustenabil. Toți cei care rămăseserăm full time în proiect deveniserăm frustrați deoarece simțeam că nu se mai poate așa.

Acum ai mai pleca din țară?

Depinde de prea mulți factori. Eu cred cu tărie că trebuie să faci ce-ți spune instinctul și dacă la un moment dat voi simți nevoia de a pleca, voi pleca. Dar nu cred că voi pleca niciodată definitiv, iar în acest moment departe de mine gândul. Proiectul acesta e cumva copilul meu și nu am de gând să-l las.

Câți sunteți în echipă?

În echipa nucleu suntem șapte și în total, în ONG suntem 24. Însă aceștia suntem doar cei înscriși ca asociați în ONG, având de-a lungul timpului foarte mulți colaboratori și voluntari. Nu aș putea să pun degetul pe un număr fix.

Dacă ar fi să închizi ochii acum, ce ai vrea să te faci când o să fii mare?

Probabil că mi-aș dori să pot să fac mai mult pentru că mi se pare că e insuficient momentan. Tot arhitect aș vrea să fiu pentru că arhitectul construiește și asta îmi place.

Și la ce construcție visezi tu?

Sincer, dincolo de Herculane, mi-ar plăcea să dezvolt un triunghi prin care să conectez toată zona, de la Târgu Jiu, la Herculane și până la Hunedoara. Mi-ar plăcea cumva să conectăm cu un proiect de infrastructură coerent toate aceste zone. Nu e neapărat un proiect de arhitectură însă gândul acesta a devenit o mini obsesie pentru mine și tot timpul le povestesc colegilor mei despre ea.