Teo Dumitru are 20 de ani, paralizie cerebrală și tetrapareză, dar se pregătește pentru o carieră de cercetător în neurologie

Teo Dumitru are 20 de ani, a fost olimpică la Mate, la Română și la Biologie; la examenul de capacitate a luat 9.77, a intrat a 5-a la Liceul „Iulia Hașdeu” și a terminat cu 9.13, la engleză intensiv, a trecut de examenul Cambridge, la absolvire a fost Regina Balului, merge în discotecă, are o gașcă de prieteni cu care a ajuns de câteva ori la mare, iar toate poveștile, sfaturile și încurajările ei le găsiți pe blog ori pe pagina de Facebook, Teo on Wheels, unde scrie în fiecare zi cu nasul.

Cu nasul, da, fiindcă Teodora nu poate să-și coordoneze mâinile și picioarele de când s-a născut. Iar diagnosticul ei sună implacabil: paralizie cerebrală și tetrapareză spastică. Dar pe cât de dur sună, pe atât de mare este ambiția fetei de a intra la Facultatea de Medicină, pentru a cerceta și a-și înțelege corpul și mintea.

De curând, Jamilla Azazi i-a descoperit povestea pe Teo on Wheels, a recreat-o în imagini, a invitat-o la evenimentul Fun Photo Fan, iar 2000 de euro din banii strânși din vânzarea fotografiilor i-au adus Teodorei un scaun rulant nou, acționat electronic.

Ce te mână în lupta poveștilor, cum ți-ai construit comunitatea?

Teo Dumitru: Eu am vrut să scriu în speranța că voi inspira și pe alții în situația mea să fie mai îndrăzneți, să prindă curaj să facă ce își doresc.

Povestea mea începe acum aproape 20 de ani, când m-am născut ca un copil sănătos, dar în timpul nașterii s-a petrecut o eroare, când cordonul ombilical a rămas în jurul gâtului meu. De atunci am rămas cu aceste sechele motorii. La 1 an și două luni am fost diagnosticată cu paralizie cerebrală și tetra-pareză spastică, după care am început terapiile, am lucrat foarte mult acasă cu kinetoterapeut.

Eu am 20 de ani, iar fratele meu mai mic, Luca, cu care învăț limba spaniolă, are 16 ani.

Am o indemnizație de handicap de 500 de lei, la care se adaugă un ajutor de la Primăria Capitalei, de 500 de lei, dar care luna trecută a venit doar pe jumătate.

La 7 ani și jumătate am intrat la școală, iar experiența a fost și bună, dar și complicată. Mama a vorbit chiar de la grădiniță cu educatoarele despre o învățătoare potrivită pentru mine. Căutam să fie înțelegătoare, blândă. Doar că acea învățătoare despre care speram să fie ce ne trebuia ne-a respins în cele din urmă, fiindcă nu știa cum să o noteze câtă vreme eu nu puteam scrie cu pixul. Din fericire, directorul de atunci al școlii, dl Radu Vasile, când a aflat despre situația mea a găsit imediat o soluție și am putut merge mai departe la școală.

Cum s-a rezolvat problema scrisului?

Teo Dumitru: Am primit o donație din partea doamnei învățătoare, un calculator și o imprimantă, iar eu scriam cum puteam: cu cotul, cu nasul. Acum m-am obișnuit să scriu cu nasul. Nu prea las lucruri să mă oprească (râde)

De fapt nu prea cred în obstacole. Iar mama m-a ajutat să îmi întăresc aceste convingeri. La 2 ani, povestea mama, făceam puzzle-uri pentru șase ani, iar ai mei când au văzut asta m-au încurajat cu totul. Practic, singurul impediment în viața mea a fost scaunul rulant. Dar nici asta nu a fost neapărat o piedică.

Am ieșit afară pe orice vreme, fie ploaie sau zăpadă. În clasa a IX-a au fost niște geruri de -18 grade, dar asta nu ne-a oprit să mergem la școală. Iar profesorii erau uluiți. Nu lipseam decât atunci când eram răcită sau foarte obosită, așa cum mi se mai întâmpla în clasa a XII-a, din cauza Bacului, pentru care aveam mult de învățat.

Cum a fost la Bac?

Teo Dumitru: Frustrant. Autoritățile au decis să am profesor de sprijin, pentru cazul în care nu voi fi înțeleasă de comisie, fiindcă atunci când am emoții vorbesc mai greu. Dar emoțiile trec repede și nu am avut situații de acest gen, de câte ori am fost la examene, la capacitate ori la olimpiade.

Profesorul de sprijin a decis să scrie în locul meu la proba de limba română, fiindcă era mai mult de scris. Dar nu mi-am imaginat că o să fie atât de greu pentru ea. Când a venit mama, la sfârșitul examenului, plângeam.

Am avut la dispoziție 4 ore și jumătate în loc de trei, pentru a avea timp să dictez fiecare cuvânt și semn de punctuație ori alineat. Eu eram obișnuită cu modelul acesta, doamna profesoară de sprijin însă nu.

Profesoara a scris atât de încet încât chiar mi s-a făcut frică să nu se termine timpul înainte de a termina lucrarea. Iar la un moment dat mi-a zis să mai scurtez eseul că nu poate ține pasul cu mine. Apoi s-a plâns că o doare mâna, iar data viitoare să venim cu un pix mai bun. (râde) Mi se pare atât de absurd încât îmi vine să râd.

La ce olimpiade ai ajuns?

Teo Dumitru: La Matematică, la Română și la Biologie. La Limba Română am ajuns până la faza pe municipiu, iar la Biologie am luat mențiune, la faza pe sector.

De ce îți place biologia?

Teo Dumitru: Vreau să învăț și să aflu cât mai multe lucruri despre mine. Să înțeleg.

Cum te pregătești pentru facultate?

Teo Dumitru: Am în minte să plec în Spania.

La noi facultatea nu este adaptată pentru oameni ca mine. Nu sunt rampe nici la intrare, iar în interior nu există decât scări. Au mai fost cazuri ca mine care și-au dorit să intre la Medicină, la „Carol Davilla”, dar nu s-a făcut niciun demers să adapteze clădirea.

În Spania, 5% din locurile de la facultate sunt alocate celor cu dizabilități. Anul acesta au fost 15 locuri, iar în interior există toate condițiile pentru asta. Ne-am consultat în familie, mama va merge cu mine, iar Luca, fratele meu va rămâne cu tata în țară până când va termina liceul.

Colegii cum au fost?

Teo Dumitru: Minunați. De la grădiniță am avut colegi super. Cred că ei nu m-au văzut niciodată altfel decât o fată normală, ca și ei.

Doamna învățătoare, doamna Dana Băluță, a fost prima care a spart gheața cu colegii de la început, fiindcă a observat că nimeni nu venea să interacționeze cu mine în pauza de masă, când toți copiii, inclusiv doamna, își scoteau pachețelele și mâncau. Atunci a zis: „Teo este exact ca voi, doar că nu poate să meargă! Vorbiți cu ea!”. Efectul a fost că la pauza următoare toți copiii erau ciorchine lângă scaunul meu.

Iar la liceu, chiar de la întâlnirea bobocilor i-am văzut pe colegi curioși, dar sfioși să nu întrebe ceva greșit.

Era și mama acolo, deci cu atât mai mult și-ar fi dorit să nu zică ceva nepotrivit. Atunci mama a zis că pot întreba orice. Și au dat năvală toți cu toate curiozitățile din lume: cum am dat examenul, cum scriu, curiozități normale.

Ușor-ușor ne-am dezghețat. Am ajuns și la mare cu ei și cu mama. Am ajuns și în club, în Centrul Vechi.

Te-ai îndrăgostit?

Teo Dumitru: Da. Am flirtat o vreme, îmi plăcea că mă făcea să râd, îmi plăcea să stau cu el, arăta bine, era înalt, frumușel, am ieșit la o cafea, dar nu a fost nimic mai mult. Sincer, cred că nu am avut curaj. Și trebuie un pic de curaj pentru asta.

Cum te distrezi?

Teo Dumitru: Ca toți de vârsta mea. Pierd nopțile, mă mai ajută mama cu un shot de tequila. (râde)

Unde te vezi peste 15 ani?

Teo Dumitru: Mă văd oriunde în lume, cu facultatea terminată, cu două cărți scrise și cu doi copii, o fată și un băiat, cu care să colind lumea. Acum aș vrea să ajung la New York și la Los Angeles.

Crezi că există vreun obstacol în calea ta?

Teo Dumitru: Niciunul. Nu a fost vreodată și nici nu o să fie.

În ce zonă de cercetare vrei să ajungi?

Teo Dumitru: În neurologie.

Există un pronostic bun pentru tine? Să mergi?

Teo Dumitru: Da. Și acum merg susținută de mână, fac și câțiva pași singură, dar perioada examenelor prin care am trecut, bacalaureatul și apoi admiterea la Medicină a fost foarte aglomerată și nu am mai exersat.

Eram foarte obosită și nu aveam timp: patru meditații săptămânal, cursurile de la liceu, proiecte, atestat, examenul de Cambridge. Nu-mi ajungea ziua: mă trezeam la 6.00 și terminam la 12.00 noaptea.

Cu ce te mândrești?

Teo Dumitru: Mă mândresc în primul rând cu diploma Cambridge. Apoi cu nota de la Bacalaureat, cu poveștile mele, cu tot curajul care m-a făcut să ajung aici. Sunt ambițioasă și încăpățânată, fiindcă știu că altfel nu se poate. Și știu că oricine poate face ca mine, dacă își dorește suficient de mult.