Căutare

Share this article

Elena Lasconi este jurnalistul care, cu egală abilitate ori pasiune, semnează câteva dintre cele mai populare reportaje sociale de la ProTv, dar și cele mai sofisticate rețete de prăjituri.

Am descoperit cu toții un om de echipă și un competitor creativ când a concurat și a câștigat MasterChef, în 2013. Se întâmpla la numai un an după ce a spus da, pentru a doua oară, în fața lui Dumnezeu, ținându-și de mână bărbatul, pe Cătălin. Oana, fiica ei din prima căsătorie, avea 20 de ani.

Acum, șapte ani mai târziu, Oana trăiește la Paris și este unul dintre cei mai buni gamer-i ai continentului, în vreme ce Elena și Cătălin trăiesc o poveste de dragoste la care oricine ar râvni. Și o cresc pe Hermes, maidaneza de 6 ani, pe care au recuperat-o de pe străzi imediat după ce Oana a decis să se mute din casa părintească.

Ce este campania „Salvați copiii României” și de ce ai acceptat să fii ambasador World Vision România?

Campania Salvați copiii României este genul de proiect de reportaj pe care l-aș putea face oricând. Să caut povești de viață prin sate și cătune pe care nu le calcă niciodată politicienii este exact ce înseamnă pentru mine jurnalism.

Jumătate din România trăiește la sate, cu risc de excluziune socială, spun datele statistice. Nu sunt povești, sunt realități. Vreau, prin materialele pe care le fac, să ajungem să îi vedem pe oamenii din jurul nostru.

Elena Lasconi, reporter ProTv

Îmi place să întâlnesc oameni și să-i ascult. Îmi plac oamenii, de fapt. Așa am adunat sute de rețete de prăjituri, stând pe lângă toate gospodinele și ascultându-le poveștile. M-am născut cu această calitate, nu e meritul meu că empatizez atât de bine cu semenii mei. Cred însă că m-a ajutat faptul că nu am avut o viață ușoară, iar toate aceste experiențe m-au apropiat și mai mult de Dumnezeu.

Asta nu înseamnă că nu mă copleșesc și nu mă bântuie unele povești pe care le aud, tocmai pentru că le ascult cu toată inima. Și-ți dau un exemplu: Vali, un copil de 11 ani pe care l-am întâlnit la o săptămână după ce își înmormântase tatăl. Asta după ce își pierduse și mama, în clasa întâi.

Copilul acesta m-a înmărmurit. Este un băiat care a trăit cu un tată alcoolic, după ce mama s-a prăpădit, în tot timpul ăsta mergea la Mănăstirea dintr-un Lemn să cerșească, la „boieri” . E prima dată când am auzit cuvântul ăsta de la un copil, în alt context decât acela legat de istorie.

Vali s-a trezit dintr-o dată orfan. Își dorește să devină aviator, deși a văzut un avion o singură dată, pe cer, când a mers la o vecină să smulgă trifoi. Și eu îl întreb: „ai găsit și trifoi cu patru foi? Știi ce se spune despre el?” „Da, zice el. Se zice că ar aduce noroc, dar mie mi-a adus numai ghinion!” Îți imaginezi această resemnare de la un copil de 11 ani? E greu și pentru un adult să ducă această povară, darămite pentru un puști?

Acest copil a fost înscris în programul „Pâine și mâine” al Fundației World Vision România, al cărei ambasador sunt și eu, adică o organizație care oferă o masă caldă tuturor copiilor care merg la școală și au nevoie de sprijin. Pentru Vali să meargă la școală și să primească masa asta este o binecuvântare. Iar ca el sunt 225.000 de copii în România, copii care merg la culcare flămânzi.

Eu știu ce înseamnă, pentru că am trăit așa până când m-am mutat la bloc, în clasa întâi. Mi-aduc aminte și acum cum o așteptam pe bunica, eu, fratele meu și verișoara. Stăteam pe scările de la intrarea în casa cu două camere a bunicii mele, unde ne îngrămădeam în fiecare noapte 9 oameni.

Mama Betty, s-o țină Dumnezeu sănătoasă!, s-a întors într-o zi de la oraș, cu o pâine neagră în mână. Pe vremea aceea, pâinea asta se dădea la porci.

Când am văzut-o, m-am dus după niște uscățele, vreascuri, să aprindem tuciul în care făceam lături pentru porci. În paranteză fie spus, cartofi mai buni ca cei pe care i-am mâncat din tuciul porcilor nu am mai gustat, chiar dacă erau un pic mai mari decât o nucă.

Erau fierți cu sfeclă, dovleac, tărâțe, imaginează-ți toate gusturile aste cum se imprimau în cartofi și ce produceau, de fapt. Ce Master Chef? Tuciul porcilor! (râde)

Elena Lasconi și cățelușa Hermes

A venit bunica, așa cum ziceam, cu pâinea neagră și a rupt-o. Era caldă. Ne-a dat-o și a zis că dacă o mâncăm, o să facem grupa zero când o să fim mari. Iar pentru mine să am grupa zero însemna că pot să fac orice, puteam să devin balerină. Bașca, urma să fim toată viața sănătoși tun! Asta am înțeles în clipa aceea. Și am mâncat.

Apoi am aflat că, de fapt, ea nu avea ce să ne dea de mâncare, dar a făcut din neputința ei o poveste. De ce? Pentru că era important ca noi să nu ne pierdem visele, să fim dezamăgiți, să simțim că nu suntem iubiți poate. Fiindcă un copil care nu simte că e iubit când este mic,  se uită în oglindă când ajunge mare și nu reușește să spună cu sinceritate: „Eu o iubesc pe fata asta pe care o văd acum!”. Și cum să ai pretenția de la altul să te iubească, când tu nu dai doi bani pe tine?

Slavă cerului că în clasa întâi ne-am mutat la bloc, cu mama și cu tata, care au muncit pe brânci să nu ne lipsească nimic, chiar dacă asta însemna uneori să facă imposibilul. Mama este cel mai abil „general” pe care l-am cunoscut în viața mea, și am cunoscut unii de-adevăratelea, și cel mai bun administrator.

Când  ai auzit ultima dată „te iubesc”?

Cred că ieri, de la bărbatul meu. Sunt fericită, desigur. Bărbatul meu este cel mai bun prieten, ne înțelegem foarte bine și este un ortac bun pentru mine. Are momente când îmi cumpără flori fără vreo ocazie și, de când îl știu, nu mi-am deschis niciodată singură portiera când suntem amândoi în mașină.

Cum v-ați întâlnit?

La cursurile de limbă engleză, la British Council.

Eu nu am făcut engleză la școală, doar franceză și rusă. Și știam că am nevoie să vorbesc engleză.

Treceam printr-o perioadă complicată atunci când ne-am cunoscut, iar asta avea cumva legătură cu modul în care vedeam eu relațiile.

Elena Lasconi

Pe mine m-a influențat foarte mult bunica. Am stat pe lângă fusta ei, cum s-ar zice, și am preluat de la ea multe principii și idei. Este credincioasă, o femeie de casă, așa încât am ajuns și eu să mă vizualizez cu trei copii care mă țin de șorț, cu casa plină de nepoți la sărbători, cu bucătăria mirosind a prăjituri. Ei bine, imaginează-ți cum a fost pentru mine să divorțez. Sigur, a fost alegerea mea, dar am simțit că nu ne potriveam de la început.

Eu eram o copilă de 18 ani, care a plecat la cununie spovedită și împărtășită, foarte curată spiritual. După doi ani s-a născut Oana, după alți doi ne-am despărțit fiindcă tot timpul ăsta am simțit că relația nu era ce ne trebuia.

Cu mintea de acum, aș fi divorțat a doua zi sau nu m-aș fi căsătorit deloc. Pentru că de foarte multe ori, când veneau prieteni la noi în casă, chiar dacă era evident că eu știam multe, că aveam păreri pertinente, simțeam că el e… inginer și eu… nu. Știi? Eu nu am pus niciodată etichete oamenilor pentru câtă școală au. Dar am făcut facultate după divorț.

După ce am divorțat însă a fost și mai greu. De ce? Pentru că eu sunt o femeie de casă. Și eram cumva sigură că următorul va fi bărbatul meu pentru toată viața. Nu a fost. Și nici următorii.

Așa că am început să muncesc foarte mult, m-am angajat la ProTv, făceam reportaje din Valea Jiului și plecam în deplasare la 3 dimineața, să prind schimbul minerilor. Sigur că a fost greu. Dar îmi plăcea și am ales intenționat domeniul cel mai greu, Valea Jiului, un subiect aproape neexploatat de vreun reporter până atunci.

Elena Lasconi și Oana, fiica ei, la 5 ani

Au trecut anii, multă vreme mi-am ținut copilul la Hațeg, la ai mei, nu știu ce m-aș fi făcut fără mama și tata!,  mergeam la ei în weekend-uri, uneori plecam corespondent în diverse locuri din țară, am fost și corespondent de război în Afganistan, iar toate astea au însemnat tot atâtea răni pentru relația mea cu Oana. Sigur că ne iubeam, că eram cât de aproape puteam de ea, că mă vedea ca pe o zână, iar ea era salvarea mea. Dar distanța era de ne-evitat.

După mineriada din 1999, m-am mutat la ProTv în București, apoi am înscris-o și pe Oana la o școală din cartier când era în clasa a V-a. Adevărul este că nu mai suportam să stau departe de fata mea și ajunsesem să nu mai suport călătoriile de 9 ore cu trenul. Mă urcam în vagon și imediat îmi venea să vomit.

Cred că nici ea nu mai suporta să stăm departe una de cealaltă. Mi-aduc aminte și acum un moment din gară, când ne-am revăzut, iar ea a început să alerge după mine, s-a împiedicat, a căzut și și-a julit picioarele. Te sfâșie să vezi așa ceva.

Anii au trecut și am început să simt gustul amar al vieții, o neîmplinire sufletească ce depășise deja faza de resemnare, care m-a apropiat și mai mult de Dumnezeu.  Atunci am realizat că, de fiecare dată când i-am cerut ceva lui Dumnezeu, el mi-a dat.

Așa ajungem la momentul British Council. Pe străduța pe care parcam când mergeam la cursuri se afla o biserică. Am intrat acolo și m-am rugat: „Doamne, dacă tu vrei să am un bărbat și e pe drumul tău, scoate-mi-l în cale. Dacă nu, nu”.

Elena, cu Oana și Cătălin

Și a apărut Cătălin în viața mea. (râde) A vrut bunul Dumnezeu și ne-am lipit. Îmi pare rău că nu am mai făcut un copil. Am însă o cățelușă, o maidaneză, de 6 ani, pe care am luat-o de pe maidan când Oana ne-a anunțat că vrea să se mute singură.

O cheamă Hermes, Hermesina, Bibi, Bibi-Mama, Iubi, toate la un loc. Sunt în cap după ea, zici că e copilul meu.

Elena Lasconi și Hermes, cățelușa adoptată

Hai să povestim despre Oana, una dintre cei mai buni gamer-i ai Europei. Ce știi tu din ce face ea?

Este la Paris acum și mă tem că nu se va mai întoarce vreodată aici. Nu înțeleg nimic din ce face ea. Am văzut-o pe youtube, văd că se joacă niște jocuri și comentează în același timp cu alții. Atât. E un job, acum vrea să facă ceva doar al ei. Să fie primit! Bine! (râde)

Elena și Oana, înainte de examenul de bacalaureat

Cu ce te mândrești la ea?

Nu pot să zic: „cu totul”, nu? Îmi place că este foarte bună la suflet, deși ea nu vrea să recunoască și zice că este o slăbiciune. Este foarte frumoasă, este deșteaptă și o iubesc pentru că există, nu pentru calitățile pe care le are. Astea sunt bonus.

Ce ai învățat de la ea?

Să fiu cool, nu neapărat prin felul de a mă îmbrăca, ci prin comportament. Am învățat de la ea că trebuie să mă iubesc, mai ales că eu nu prea dădeam mulți bani pe mine. Cu toate astea, ei am reușit să îi dau multă încredere în ea.

Oana mi-a mărturisit că nu ar fi ales niciodată să devină jurnalist pentru că nu voia să aibă viața mea. Iar „viața mea” însemna să fii departe de cei dragi și departe de tine însăți. Adică, așa cum am fost eu: lelea pe toate coclaurile, să vorbim, să plângem și să râdem la telefon.

Acum suntem tot departe. Ea e la Paris, eu aici. Dar ne împăcăm cu asta.

Elena Lasconi și Oana

Ai reușit să înțelegi care este rolul tău pe-aici, prin lume?

Da și are legătura cu iubirea. Ea e cheia. Dacă întrebi pe oricine din ProTv o să afli că vorba mea pe aici este „love”, așa cum se aude, deși știu prea-bine cum se spune. Dar așa îmi place să zic. Nu este un automatism, chiar cred că despre asta este viața, despre iubire. Noi suntem o bucățică de Dumnezeu aici pe Pământ. Dumnezeu nu este un moșneag, cu o carte mare, care ne așteaptă în ceruri. Noi, cu toții, avem un mic Dumnezeu în noi, dar trebuie doar să îl descoperim.

Elena Lasconi

Ai 25 de ani de ProTv. De ce ai rămas atât de mult legată de acest brand, oricare ar fi fost schimbările prin care a trecut?

25 de ani, da. Când am dat concurs prima dată pentru ProTv, mă gândeam că este o televiziune prin cablu și trebuie să scriu anunțuri de vânzare-cumpărare la mașini și case. (râde)

Au fost nenumărate momente în care mi-am dorit să fac altceva. Este o meserie stresantă, în plus, ProTv-ul este un brand care obligă cumva să fii mereu la înălțime. Altfel spus, când mă uit la ProTv, nu trebuie să șterg televizorul de praf, cum se întâmplă când mă uit la celelalte televiziuni. (râde)

Mi-e drag să vin aici, mi-s dragi oamenii, învăț de la tineri, sunt în permanență în contact cu tot ce se întâmplă în lumea asta. Faptul că lucrez aici cred că m-a făcut mai deșteaptă, mai mișto.

Dar știi ce mă ține aici?  Credința că această meserie este o binecuvântare. Dacă tu poți schimba viața unui om, să salvezi un om de la moarte cu două minute de știre, însemnă că ești binecuvântat.

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO