Ioana Stăncescu, scriitoarea care a răscolit o lume întreagă cu cartea sa de debut, de la București până la Paris și mai departe. Și povestea unei copilării fericite într-o „boemă” a celebrităților vremii

Am citit romanul „Tot ce i-am promis tatălui meu”, fără să-mi imaginez că voi avea ocazia să o cunosc pe Ioana Stăncescu. A fost genul acela de carte pe care nu-ți vine să o lași din mână, odată pentru că e extrem de captivantă și a doua oară pentru că nu ai cum să nu te identifici cu personajul.

Când am avut-o față în față pe Ioana Stăncescu, imaginația mea s-a dezlănțuit încercând să caute potriviri din viața personajului cu cele din viața ei reală. A fost un exercițiu obositor până când am înțeles relația intimă pe care autoarea o are cu textele sale.

Dar am povestit mult și frumos. Partea cea mai emoționantă este aceea în care Ioana îmi descrie copilăria ei, îmi povestește despre mama ei, actrița Dorina Lazăr, despre tatăl ei și despre boema în care a crescut.

Ioana Stăncescu a fost de curând laureată la Festival du Premier Roman de la Chambery, din Franța, ceea ce înseamnă o enorm de mare recunoaștere pentru un scriitor debutant. Vorbește cu mândrie și cu emoție și despre acest festival, dar vorbește și despre cum a apărut scrisul în viața ei, primul roman, dar mai ales despre cum se așază toate lucrurile în viață.

Ioana, aș vrea să începem cu faptul că ai fost câștigătoare la Festival du Premier Roman de la Chambery. Ce înseamnă acest premiu, cât e de important pentru un scriitor și cât e de important pentru tine?

În primul rând nu este de fapt un premiu. Acest festival a apărut în urma inițiativei unui profesor, acum 34 de ani, care și-a dorit să arate elevilor de la clasă că literatura este scrisă și de oameni în viață. La un moment dat, copiii au fost foarte surprinși când au aflat că unul dintre scriitorii textelor din manual chiar trăiește. Și atunci a vrut să aducă scriitorii către contemporani, către publicul tânăr. Și de aici, a mers mai departe către scriitorii debutanți.

Participarea României a început acum 10 ani, când a fost premiat romanul de debut al Corinei Sabău. Selecția s-a făcut de către un comitet de cititori români din Franța. Romanul laureat – aceasta este titulatura corectă – este desemnat de către comitete de lectură. Fiecare comitet se alcătuiește în funcție de limba în care este scrisă cartea respectivă. Acest festival a fost într-un prim stadiu pentru literatura franceză, după care s-a extins către mai multe limbi.

Citește și: Petronela Rotar, eroină în propria viață. Scriitoarea de succes care vorbește cu mult curaj despre abuzuri, suicid și moartea primului iubit

Cartea ta?

Cartea mea a fost trimisă de către Editura Trei în anul în care a apărut. A fost o selecție destul de dură în anul în care am concurat eu pentru că, din ce mi s-a spus, au fost multe cărți trimise și multe cărți bune. Cu atât mai mult m-am bucurat să aflu că cititorii români din Franța au ales romanul meu. Pe de-o parte m-am bucurat pentru privilegiul de a fi nominalizată, apoi de a fi laureată, dar, recunosc că undeva, în sufletul meu, a fost și o chestie de mândrie că mi-am dus personajul unde trebuia el să ajungă. M-am bucurat mult că am câștigat – impropriu spus că am câștigat deoarece premiul la acest festival este de fapt participarea, nu altceva – și mi-am spus că: „Uite, înseamnă că oamenii din Franța chiar au rezonat cu povestea acestei femei”. Eu nu am emigrat niciodată, eu nu știu cum este să fiu emigrant. Nici măcar nu am încercat, nu am această experiență și atunci cu atât mai mult m-am bucurat că a fost un personaj credibil în acest du-te-vino Franța-România și că oamenii de acolo s-au regăsit în poveste. Apoi, cartea mea a fost lansată într-un an de pandemie. De fapt, eu nu am avut lansare deoarece lansarea era programată pentru 13 martie și pe 11 martie s-a declarat lockdown.

Când am văzut că sunt nominalizată și că ulterior câștig acest Chambery și că la momentul în care am fost laureată festivalul se ținea în Franța, mi-am spus: „Nici nu mai contează că nu am lansare, iată că mă duc în Franța”. Cu două săptămâni înainte mi s-a spus că din motive de pandemie, scriitorii străini nu vor fi chemați la festival, ci vor participa pe Zoom. Pe moment m-am amărât, dar am spus: „Ok, asta este”. Fiică-mea a spus însă: „Mama, tu înțelegi că nu există și festivalul celui de-al doilea roman. Festivalul primului roman e acela când ai scris primul roman. Pentru tine e ori acesta, ori nimic. Du-te în Franța! Și spune-le că ești în Franța”. Și exact asta am făcut. M-am dus chiar în timpul festivalului, i-am anunțat că sunt în Franța și m-au chemat la festival. Am fost singura scriitoare străină prezentă la festival. Am avut parte de un jurnalist extrem de bun care a reușit să medieze prezentarea mea atât de bine, mai ales pentru că la final oamenii nu puteau să meargă să cumpere cartea mea. Scopul acestui festival pentru un autor străin este ca la final să se demonstreze că acea carte merită tradusă.

Și va fi tradusă?

Nu deocamdată. 😀 Pentru că nu am editor. Ar trebui ca o editură din Franța să fie interesată de traducerea acestei cărți, să ia legătura cu Editura Trei din România și așa mai departe…

Dar nu e timpul pierdut.

Nu e timpul pierdut. Speranța moare ultima 😀. Mi-ar plăcea…

Ioana Stăncescu: „Recunosc că mi-e foarte frică pentru self esteem-ul meu să nu rămân scriitorul cu o singură carte.”

În timpul acesta bănuiesc că lucrezi la altceva…

În timpul acesta încerc să lucrez la altceva. Nu am ce să-ți spun deocamdată. E ceva acolo, dar nu știu să-ți spun ce va fi până la capăt.

Dar acesta e drumul tău de aici înainte?

Asta e o foarte bună întrebare. Eu am tatonat cu scrisul și până la această carte, în sensul că am avut un blog care încă mai există, dar l-am cam abandonat. Nevoia să scriu există și mi-ar plăcea nu neapărat acesta să fie drumul, ci să fie și acesta drumul meu. Dar asta nu înseamnă neapărat că voi și reuși. Recunosc că mi-e foarte frică pentru self esteem-ul meu să nu rămân scriitorul cu o singură carte. Sau cu o singură carte bună. În același timp sunt o persoană foarte critică – și asta cred că se datorează profesiei – și mă gândesc cum e mai bine? Să fii scriitorul cu o singură carte bună sau să fii scriitorul cu o singură carte bună și o a doua carte proastă? Și până nu mă convinge pe mine textul acela, nu prea îmi vine să ies cu el.

Dar tu rămâi în continuare jurnalist, nu?

Da, lucrez la Radio România Internațional, secția franceză. Concret, eu fac radio în franceză și emisiuni despre România pentru publicul francofon, din afară sau din România.

Ioana Stăncescu: „Îmi doream să public o carte dintotdeauna”

Dar viața ta se împarte între România și Franța? Știu că iubești Parisul, iar asta am observat și din paginile cărții… Ai dus până într-acolo iubirea asta încât să ai o casă aici și una acolo?

Nu pot să spun că duc o viață dublă, în sensul că am o casă aici și o casă acolo. Am o casă aici și mă duc des acolo, fără să am neapărat o casă acolo.

Dar și fără să ai de ce?

Am de ce 😀.

Când și în ce moment al vieții tale ai simțit nevoia asta de a scrie?

Eu am tatonat cu scrisul încă din liceu, când eram la un cenaclu vestit în anii aceia. Acolo am scris niște poezii și unele dintre ele chiar au ajuns să fie publicate. Taică-meu era foarte mândru și țin minte că s-a spus la un moment dat: „Domne’, scrie prea serios pentru cât de mică este. E posibil să se oprească repede, să nu aibă suflu să ducă”. Ceea ce s-a și întâmplat. După aceea m-am luat cu altele și am lăsat baltă scrisul. M-am reapucat de scris pe acest blog care a apărut la vreo doi ani de zile după ce s-a născut Ana. Mi-am creat acest blog cred că dintr-un fel de disperare. Mi se părea că nu mai fac nimic care să aibă legătură cu mine. Asta nu însemna că nu-mi iubesc copilul, dar nu mai reacționam la nimic. Aveam și o casă mică, mi se părea că ne călcăm pe picioare. Chiar am citit de curând un studiu psihologic care spunea că zona de confort pe care oamenii și-o creează este în foarte mare măsură dictată de spațiul care le-a fost alocat în copilărie. Dacă ei au trăit într-un spațiu larg, cu o familie mică, unde au avut posibilitatea de intimitate, ei așa se vor simți bine și în viața de adult. Eu am avut cea mai mare cameră dintr-o casă mare – era un apartament dintr-un bloc construit prin anii 1930, cu tavan înalt – nu am frați, nu am surori, era o familie mică și atunci am ajuns să simt că mă sufocam când a trebuit să trăiesc într-o casă mică. Așa că am creat acest blog. La început scriam despre copil pentru că, până la urmă cam el era toată viața mea. Treptat, pe măsură ce copilul a crescut – practic copilul mi-a spus: „Auzi mama, eu zic să te cam oprești că râd copiii la școală de mine că-ți citesc mamele blogul” – am început să scriu altceva. Și așa am reînnodat relația cu scrisul.

Citește și: Cum sinuciderea propriei mame poate deveni subiect de roman. Și cum povestea copilului măcinat de vină și regrete prinde aripi de fluturi în cartea scriitoarei Bianca Dragomir

Dar de aici până la a publica o carte….

Îmi doream să public o carte dintotdeauna. Cumva decizia de a publica o carte nu a fost un act de curaj. În mintea mea eu mă vedeam scriind o carte, dar când era să încep să scriu, după două pagini nu mai aveam suflu. Am avut un an în care mi s-au dat niște lucruri peste cap în viața personală și, în același timp, în anul acela am avut foarte puțin de lucru. Așa că dintr-o dată am avut timp de scris. Inițial am început să țin, ziceam eu, un jurnal. La un moment dat s-au făcut vreo 30 de pagini și acela a fost momentul în care am spus: „Stai puțin că eu de fapt am o poveste. Am și timpul necesar, hai să văd ce iese, să văd cât pot”. Și am putut. Într-un prim stadiu am avut un manuscris cam după un an de zile pe care l-am trimis în stânga și în dreapta. Țin minte că în anul acela m-am dus la un târg de carte, am strâns contacte și am trimis manuscrisul la edituri. În cel mai bun caz am primit niște refuzuri, în cel mai rău caz nu am primit nimic.

Serios?

Da. Nu-ți imagina că am scris la 30 de edituri. Am scris și eu la cele de care auzisem, normal, m-am dus unde voiam eu să public cartea. Am fost foarte supărată și dezamăgită, însă după vreo șase luni mi-am reluat textul. Nu mi-a mai plăcut. Povestea mi-a plăcut în continuare și era credibilă, însă mi-am dat seama că nu era tonul bun, că eram tot timpul în ceafa personajului principal și tot timpul simțeam nevoia să-i explic cititorului că a avut motivele ei, această femeie, pentru care a făcut ce-a făcut. Așa că am rescris.

Toată cartea?

Nu chiar toată cartea, dar mult. Am zis așa: Personajul acesta de fapt nu are nevoie să fie justificat și să fie tot timpul susținut. E un personaj care a făcut niște alegeri, un personaj pe care trebuia să-l las să și le asume. Știi ce îmi era greu? Îmi era greu să creez o femeie rea. Eu am creat o femeie foarte egoistă, dar mi-era greu să o las așa într-o societate în care femeia trebuie să fie bună, blândă și înțelegătoare…

Ioana Stăncescu: „A fost mai degrabă o spaimă că eu când o să fiu mare nu o să fiu nimic.”

Când în sfârșit am avut forma actuală a manuscrisului, o prietenă mi-a dat contactul Virginiei Lupulescu de la editura Trei. I-am trimis-o și răspunsul a venit rapid și prompt că vor acest manuscris. Abia atunci am avut curajul să le spun mamei și fiicei mele că vreau să public o carte. Până atunci nu am avut curaj să spun nimănui. Am întrebat-o pe mama: „Vrei să-ți dau să citești manuscrisul?”. Ea a zis: „Nu. Mie să-mi dai cartea când apare”. Fiică-mea a vrut și recunosc că de ea mi-a fost foarte frică.

Să nu se regăsească?

Mi-a fost frică că se va regăsi – avea toate motivele să se regăsească – și acolo unde se regăsește să nu se simtă jignită sau să nu sufere. La momentul acela vorbeam de un copil de clasa a VII-a. Țin minte că am venit de la birou și am găsit-o plânsă, cu manuscrisul în față. Mi-a spus: „Este groaznic cât de bine scrii, iar personajul acesta e îngrozitor de egoist. M-am liniștit, nu seamănă cu tine”. Atunci m-am liniștit și eu😀

Ioana, mi-ar plăcea să ne întoarcem puțin în copilăria ta…

Și mie 😀

Doar imaginar 😀. Am sentimentul că ai avut o copilărie tare frumoasă, ușor privilegiată din punct de vedere al sentimentelor și al experiențelor trăite…

M-am născut în 1975 și mi-am petrecut copilăria în anii grei de comunism. Doar că m-am născut într-o familie formată din doi părinți care făceau parte dintr-o boemă.

Mama ta?

Mama mea ca mama mea 😀. Mama mea este actrița Dorina Lazăr și este cunoscută. Când eram mică țin minte că mă duceam la pâine și pentru că nu aveam chef să stau la cozile acelea infernale, mi-am imaginat că dacă spun în gura mare: „Ah, nu avem pâine și mama trebuie să plece la teatru”, cineva o să mă lase mai în față. Și uneori reușeam. Cam acesta a fost avantajul de a avea o mamă actriță în anii aceia 😀

Ioana Stăncescu: „Cred că am început să fiu eu mândră de mine.”

Tatăl meu era jurnalist, era ziarist la televiziune, dar mai mult decât ce era mama și ce era tata, părinții mei și-au petrecut viața într-un cerc de oameni cu totul speciali. Eu am copilărit printre scriitori, printre poeți, printre artiști plastici, pictori, am fost în atelierele lor… Pentru mine Vasile Grigore era Vasile care i-a arătat lui taică-meu la un moment dat o schiță de Baba (n.r. Corneliu Baba) și pe care eu l-am întrebat: „dar unde e capul babei?”. Am trăit printre oameni cultivați, cu un umor extraordinar și mi-am dat seama cât e de mișto simțul umorului la un om deștept. Din punctul acesta de vedere pot spune că am avut o copilărie privilegiată. Nu din punct de vedere material. Era un univers aparte care, de altfel, cred că trebuie să fi fost extrem de frustrant pentru părinții mei pentru că știau ce se poate și nu puteau. Știau ce poți să faci cu viața ta și nu puteau.

Am trăit într-o casă cu o bibliotecă imensă, cu multă muzică bună și apoi am fost copilul acela singur la părinți, făcut foarte târziu pentru acele vremuri, din doi părinți care m-au făcut când au vrut, iar atunci când am apărut s-au concentrat total pe mine. Ceea ce nu știu dacă e neapărat bine sau rău. Cred că am avut mai puțină libertate decât alți copii, eu nu prea am avut voie să fac prostii….

Nu ai prea avut loc…

Da, nu prea am avut loc să fac prostii. Deși am făcut.

Dar în boema asta în care tu ai crescut, văzând atâția oameni faini în jurul tău, trebuie să fii avut un vis, trebuie să fi spus: „Eu când o să fiu mare, vreau să fiu ca…”

Nu știu dacă a fost un vis. A fost mai degrabă o spaimă că eu când o să fiu mare nu o să fiu nimic. Mă gândeam destul de des după ce s-a născut fie-mea că eu de fapt nu am făcut nimic de care să fiu foarte mândră, cu excepția copilului. Mi se părea că nu sunt nici în stare, că nici nu am nimic de spus și, în plus, atâta timp cât nu făceam, nu riscam să greșesc. Dar îmi dădeam în continuare posibilitatea să fac: „Nu am făcut până acum, dar poate o să fac într-o zi”. Din momentul în care am scris această carte și mi-a ieșit, ceva s-a deblocat în capul meu. Deși aveam carnet de conducere de 10 ani de zile și nu mă urcasem în viața mea la volan, în pandemie am învățat să conduc, mi-am luat mașină și conduc. Pentru mine e o mare realizare ca la 45 de ani să mă apuc să fac o chestie pe care nu mă vedeam niciodată în stare să o fac. Cred că am început să fiu eu mândră de mine. Probabil că acesta e un preț pe care îl plătesc copiii cu părinți nu neapărat celebri, dar cu un anumit statut, faptul că li se pare că și de la ei se așteaptă la fel de mult. Deși mama mea toată viața mi-a spus că este mândră de mine.

Ioana Stăncescu: „Cred că nu vrei să concurezi cu propriul copil”

Dar uite, acum ai devenit și tu celebră. Poate și fiica ta va simți că trebuie să plătească prețul acesta….

Să știi că aveam această problemă. În momentul în care eu am scos această carte, fiica mea începuse să scrie. Mi-a fost foarte teamă, aproape rușine când a fost să-i spun că o să public o carte, pentru că mă gândeam că-i fur ceva. În momentul în care părintele face ce vrei tu să faci, s-a terminat.

Îi furi șansa.

Da! Poți să te compari cu oricine pe lumea asta, nu contează, tot între mama și tata se discută tot. Indiferent cât ești de minunat, important e să fii mai bun decât mama și decât tata. Ana a reacționat, a citit cartea asta și a zis: „Dumnezeule, eu ce fac acum?”.

Am stat împreună și am căutat pe internet exemple de familii de scriitori. În plus, ea scrie chiar foarte bine, scrie în engleză și i-am zis că astfel nici măcar nu ne intersectăm. Dar m-am gândit mult la asta.

Bunica mea, mama mamei mele a fost actriță. Mama s-a făcut actriță și dacă a fost ceva ce eu am auzit de-a lungul întregii mele copilării, a fost sfatul ca eu să nu mă fac actriță. Taică-meu i-a interzis mamei să mă ducă în teatru de frică să nu care cumva „să iau microbul”. Tatăl meu era o persoană foarte riguroasă și pentru el viața de actor era foarte greu de dus. Deși mama mea e o actriță celebră, acasă e o persoană ca oricare alta: face murături, face zacuscă, se uită la televizor… Dar toată familia i-a reproșat că iubește mai mult teatrul decât orice, poate chiar mai mult decât propria familie. Atunci tatăl meu a fost îngrozit de ideea că eu aș fi putut să mă fac actriță, dar cred că și mai îngrozită ar fi fost maică-mea dacă eu aș fi vrut să mă fac actriță. Chiar a povestit de curând într-un interviu: „Dacă era să fie bună, toată lumea ar fi spus că de fapt nu e atât de bună, ci că am împins-o eu de la spate. Dacă ar fi fost să nu fie bună, aș fi avut eu puterea să o las să-și frângă gâtul fără să intervin?”. Dar eu nu cred că e neapărat asta. Cred că mai e și altceva: cred că nu vrei să concurezi cu propriul copil. Dacă iubești ceva foarte mult, așa cum e cazul mamei mele cu teatrul și cum e cazul meu cu scrisul, nu vrei să ai pe cineva din familie cu care să te lupți pe aceeași chestie. E o presiune. Și probabil că și Ana simte același lucru.

Ioana Stăncescu: „Iubirea nu ține cont de bunătate sau de generozitate, nu-ți trebuie calități ca să iubești”

Ioana, aș vrea să încheiem cu câteva cuvinte ale tale despre cartea ta…

Cred că este o carte în care am încercat să arăt că instinctul de supraviețuire poate să fie mai puternic decât foarte multe lucruri. Și am încercat să creez un personaj feminin care să iasă cumva din presiunea asta de a fi ceea ce se așteaptă de la el să fie, sau de-a face ceea ce se așteaptă de la el să facă, să se asume cu tot ceea ce gândește și cu tot ceea ce simte. Mi se pare că din ce în ce mai multe femei sunt așa.

Asumate?

Cred că asistăm cumva la o schimbare socială. Dacă generația asta tânără e tot timpul în schimbare, de ce nu am fi și noi? Pe vremea când eram eu mică, mamele copiilor de la școală, cele care aveau 40 de ani, din punctul meu de vedere erau niște cucoane care erau nu neapărat cu un picior în groapă, dar undeva pe acolo. Mie mi se părea că la 40 de ani nu mai vrei nimic, ce naiba să mai vrei? Ori exact la 40 de ani vrei multe pentru că acolo se întâmplă ceva. Se întâmplă că nu mai ai foarte mult timp, se întâmplă că știi asta – vorbesc de timp bun, de ani buni, nu vorbesc de viață – și se întâmplă că știi foarte bine ce vrei să faci cu el. Problema care se pune este ce faci? Aștepți să treacă ca să nu tulburi apele sau îți asumi că poți să faci o chestie absolut lipsită de sens, sau foarte riscantă pentru cei din jur, dar vitală pentru tine. Eu am creat un personaj despre care la sfârșit nu știi ce se va întâmpla cu el: eu nu spun nicăieri că femeia aceea rămâne cu francezul, nu spun nici măcar dacă va supraviețui sau nu bolii. Ea ajunge la Paris, ea ajunge să facă ce vrea.

Nu am vrut să creez niște personaje bune, am vrut să creez niște personaje adevărate, credibile și apoi să arăt că poți să ai niște relații normale, de iubire și dacă oamenii nu sunt buni. Iubirea nu ține cont de bunătate sau de generozitate, nu-ți trebuie calități ca să iubești. E altceva.