Căutare

Share this article

Petronela Rotar este una dintre puținii scriitori români ce „aproape” trăiesc din scris. Spune că, de când se știe, în capul ei este o mânuță care scrie, mânuță pe care a învățat de ceva timp să o controleze și să o folosească în favoarea ei. Eu aș spune în favoarea noastră, a cititorilor de rând.

Însă, probabil această mânuță își trage seva din experiența de viață pe care Petronela Rotar a acumulat-o până la 43 de ani. Când vorbim despre experiență de viață, probabil ne gândim că a trăit și a văzut multe sau, cel puțin eu așa îmi imaginam, departe fiind cu gândul de acest scenariu al realității sale. Am citit „Privind înăuntru”, singura carte autobiografică în care Petronela zugrăvește culorile vieții ei. Până la maturitate, aceste culori au fost aproape numai negru și gri. Abia azi, după ani de terapie, poate spune că se zărește curcubeul și la geamul ei.

Am citit „Orbi”, bestseller-ul  semnat de Petronela Rotar. Mi-a luat câteva zile bune să-mi revin din palma pe care parcă am primit-o peste obraz. Părea că e despre mine acea carte. Dar nu era despre mine și nici despre sutele de femei care s-au regăsit în acea poveste. Eram curioasă cum și-a putut imagina un scenariu atât de realist. Ei bine, apele s-au așezat în așa fel încât am stat cu Petronela Rotar la o cafea virtuală. Am închis telefonul și m-am simțit din nou mică, m-am gândit la vorba aceea din bătrâni: „Dumnezeu le dă celor ce pot duce!”.

Cu siguranță nu ar fi meritat să ducă atât, dar poate fără o asemenea viață nu ar fi putut să scrie în maniera în care o face azi.

Am vorbit cu Petronela Rotar despre abuzurile de care a avut parte în copilărie, despre simțurile nedreptății și micimii ce au urmărit-o atât de multă vreme, despre durere, sufocare, gândul sinuciderii, dar și despre depășire, împăcare și vindecare. Și mai ales, despre cărți.

Petronela, vorbești mult despre copilărie. Cum arată locul copilăriei tale?

M-am născut în Brașov, dar am trăit până la 18 ani într-o comună de lângă Brașov, la țară. Iar acest lucru cred că mi-a prins foarte bine pentru că relația cu natura a fost și rămâne foarte importantă. Am putut să stau prin copaci, să mă plimb prin livezi, să mă scald în lacuri – erau foarte multe lacuri, o parte de ele făcute chiar de tata, în jurul satului în care locuiam. Având o copilărie complicată din punct de vedere emoțional, relația cu natura a fost foarte importantă și foarte vindecătoare. Dacă aș fi trăit la oraș, nu știu cum ar fi fost.

În ce sat?

Se numește Satu-Nou. Am impresia că în România, când nu au mai știut ce nume să-i dea unui sat nou apărut, i-au spus Satu-Nou. E Satu-Nou de Brașov pentru că, atunci când erau fetele mele mici și mergeam la mare pe drumul vechi, dădeam și acolo de un Sat Nou și ele spuneau: „Uite! Am ajuns la Mama Dona (cum îi spun ele maică-mii)”. Și sunt peste tot, unde te duci mai dai de un Satu-Nou.

Petronela mică, mică

Ce erau părinții tăi?

Vrei să citești în fiecare zi câte o poveste inspirațională?

Mama era învățătoare în sat, drept care era o femeie foarte importantă și respectată de oameni, iar acum îmi e mai ușor să înțeleg de ce își guverna mare parte din existență în jurul lui „ce spune lumea”.

Tata cred că era muncitor, era escavatorist și buldozerist, făcea lucruri foarte complicate, dar pe lângă, făcea multe lucruri și oamenii îl porecliseră „Mânuță de aur”. Practic putea să ducă la bun sfârșit orice treabă pe care punea mâna, la nivel de profesionist. Așa că era și electrician, era și instalator, era zugrav, era faianțar, absolut orice meserie îți vine în cap, el o făcea. Mie, de exemplu, îmi aranja fiecare apartament când mă mutam cu chirie dintr-un loc în altul. Venea și îmi zugrăvea, îmi punea gresie, faianță, tot. Era un om extraordinar de priceput la absolut orice.

Petronela cu tatăl și cu sora ei mai mică

Dar nu se pricepea să te bage în seamă și pe tine, nu?

Eu eram sora mai mare și există acest sindrom al surorii mai mari pe care l-am descoperit destul de uimită în terapia de grup. Atunci am realizat că toate surorile mari semănăm între noi și toate surorile mici seamănă între ele, au aceleași dureri și frustrări. Astăzi știm, pentru că există teorie și o grămadă de studii la dispoziția mamelor pentru a înțelege că în momentul în care apare al doilea copil, primul intră în regresie. Astăzi știm cum să gestionăm asta dacă ne dorim, părinții noștri nu știau și ajungeam noi ăștia mari să ne simțim nedoriți, neiubiți, etc. La mine s-a mai întâmplat ceva: sora mea mai mică a avut o problemă medicală, drept care a primit și mai multă atenție pentru că în mod real avea nevoie de ea, însă acest lucru se întâmpla când tatăl meu se descărca nervos pe mine și discrepanța dintre felul în care eram tratată eu și ea, era foarte mare. Așa mi se părea mie, e adevărul meu subiectiv, dacă o întrebi pe soră-mea, ea are altă poveste, fiecare din familie are o altă poveste.

Eu am trăit cu sentimentul că pe soră-mea o răsfață și o iubesc, iar pe mine mă bat, mă pedepsesc și mă țin drept trofeu. Eu eram aia care era foarte deșteaptă, care a învățat să scrie și să citească de mică, care scria poezii de mică, care avea note foarte bune…

Cu tine se lăudau în lume?

Pe mine personal nu mă lăudau, dar se lăudau cu mine.

Vrei să citești în fiecare zi câte o poveste inspirațională?

Au mai făcut o altă greșeală pe care au făcut-o ei și pe care o fac mulți părinți, aceea de a distribui calitățile: eu eram deșteaptă, soră-mea era frumoasă, iar asta a dus la un complex foarte greu de gestionat până la maturitate. Eu m-am simțit urâtă toată tinerețea mea, în condițiile în care, obiectiv vorbind, uitându-mă la pozele cu mine, eram o fată foarte frumoasă, nu frumoasă.

Petronela la vârsta de 13 ani, când se credea tare urâțică

Mi-ai tot vorbit de terapie. Când te-ai apucat tu prima dată? Care a fost momentul în care ai realizat că ai nevoie?

Relația mea cu terapia e foarte lungă în sensul că prima dată în viața mea am ajuns la psiholog în clasa a șasea când aveam o depresie foarte puternică pe care o somatizam cu insomnii și cu o anxietate foarte mare. Atunci am ajuns în cabinetul psihologului pentru că nu mai știau ce să facă cu mine deoarece nu dormeam noaptea. În mod absolut ilar și ironic, astăzi psihologul de atunci îmi e profesor la facultatea de Psihologie.

Dar atunci nu am făcut decât niște teste și mi-a prescris un tratament pentru somn.

Apoi, la 18 ani am fost obligată să fac terapie în urma unei tentative de suicid, altfel nu-mi dădeau drumul din spital și câteva luni am făcut terapie cu o doamnă psihiatru cu competențe psihoterapeutice. Am aflat atunci o perspectivă absolut nouă, aceea de a încerca să mă pun în locul celorlalți și să încerc să îmi dau seama de ce acționează în felul în care o fac. Până la 18 ani mie nu-mi trecuse asta prin cap și mă simțeam foarte îndreptățită să-i acuz pe ceilalți pentru modul în care acționează.

În terapie mai serios am intrat pe la 25-26 de ani când am avut din nou episoade depresive, de această dată cu o componentă digestivă foarte nesuferită și am ajuns în cabinetul unui psihiatru. Era o doamnă pe care am îndrăgit-o foarte tare și care mi-a prescris niște pastile care m-au făcut bine peste noapte – am scăpat de acea problemă digestivă cu care îmi era deja foarte dificil să trăiesc. Am lucrat foarte bine cu ea un timp, apoi și-a schimbat cabinetul și nu m-am mai dus, însă am reîntâlnit-o prin 2008 când iarăși simțeam nevoia să mă vindec de mai multe probleme. În 2007 am fost îngropată sub o avalanșă, iar la momentul respectiv am extras din asta doar faptul că am scăpat cu viață și restul am lăsat în urmă, iar asta coroborat cu faptul că-mi pierdusem job-ul, cu faptul că a trebuit să mă întorc acasă, la mama, pentru câteva luni, m-a afectat foarte tare și am început anul 2008 cu niște atacuri de panică absolut îngrozitoare care mă loveau inclusiv la serviciu. Am făcut un astfel de atac de panică în direct, la televizor, la vremea aceea fiind editor coordonator în trustul Realitatea-Cațavencu și prezentând și jurnale de știri. Atunci am rămas vreo doi ani în terapie, până ce a plecat din țară terapeuta mea.

Petronela la 18 ani

Și acum ești studentă?

Da, sunt studentă la două școli: sunt în anul II la Psihologie și la formare ca psihoterapeut – mă formez în psihoterapia de grup – tot în anul II.

Majoritatea celor care se apucă de psihologie după 30 de ani, spun că au făcut asta pentru că aveau nevoie să se cunoască, nu neapărat ca să ajungă să profeseze. Tu ce spui?

Eu le spun celor care vor să se descopere pe ei să meargă în terapie. Eu după momentul 2008, de când am intrat serios în terapie, nu am mai ieșit niciodată. Cred că mă apropii de 1500 de ore de terapie, individuală și de grup.

Eu fac școala ca să devin psihoterapeut. Școala e un instrument de unde poți primi niște instrumente ce te pot ajuta să te cunoști, însă, în mod real, noi foarte rar ajungem să ne cunoaștem pe noi, singuri. Mintea e un mecanism foarte complex care te-a protejat de niște adevăruri toată viața, nu ți le relevă în urma citirii unor teorii, cu atât mai puțin cu cât materia din facultate este aridă. Mai degrabă cred că poți să ai niște revelații față de tine citind literatură din zona psihologică…

Sau citind „Orbi”…

Da 😀 sau citind cărți de psihologie scrise inteligent. Am și eu colegi la facultate care spun că au venit să se descopere și tuturor le spun să meargă la terapie.

Pe de altă parte se întâmplă un lucru: oameni ca mine care au un istoric de traumă, de depresie, de anxietate care au încercat să se facă bine prin terapie și au reușit, simt nevoia de a da înapoi și știind că e ceva care funcționează, să se pună la dispoziția oamenilor pentru a-i ajuta. Aceasta este una dintre motivațiile mele. O a doua este că am început să scriu în zona asta și aveam nevoie – chiar dacă eu sunt o autodidactă redutabilă– și de o școală, poate, două, poate trei, care să susțină lucrurile pe care le scriu. În plus, la noi este foarte puțin cunoscută terapia de grup, se cunosc foarte puțin beneficiile ei, majoritatea dintre noi am aflat de ea din filmele americane, puțini știu cât este de vindecătoare, iar metoda pe care o învăț eu, Psihodrama, este atât de interesantă, de jucăușă și de faină, încât chiar mi se pare că e ceva ce merită popularizat și cu care eu o să pot lucra foarte ușor.

Hai să ne întoarcem puțin pentru că nu pot să trec peste asta: ce te-a împins pe tine la 18 ani la o tentativă de suicid?

În general e greu să spui ce-i împinge pe oameni la o tentativă de suicid, dar eu pot să spun că ce m-a împins a fost durerea. Nu voiam să mor, deși îmi doream în același timp să mor, dar eram o puștoaică de 18 ani care deja adunase un număr impresionant de traume: veneam dintr-o familie în care avusesem parte de violență, interesant, această violență îndreptată doar asupra mea – maică-mea și soră-mea nu au suferit niciodată de pe urma ei…

Petronela alături de mama ei

Adică tatăl tău te bătea?

Da și uneori foarte tare.

Bănuiesc că fără motiv…

El cu siguranță avea tot timpul motive, dar eu nu le vedeam. Însă era mai mult decât atât: era umilința, era un întreg arsenal de lucruri care veneau odată cu durerea fizică în momentul în care eram bătută…

Dar crezi că dacă le lovea și pe ele te-ai fi simțit mai bine?

Cu siguranță nu. Dar în același timp mi s-a format o mare rană de nedreptate când vedeam că sunt singura lovită. Ideal ar fi fost să nu ne lovească pe niciuna. Simțeam că ceva e în neregulă cu mine când se întâmpla lucrul acesta, că sunt greșită, că trebuie să fiu îndreptată.

Apoi, la 16 ani am trecut printr-un viol, iar la 18 ani, în momentul în care am încercat să mă sinucid, băiatul pe care îl iubeam și care a devenit niște ani mai târziu tatăl fiicei mele mari, mă părăsise. Eu fiind o ființă care se simțea complet neiubită, m-am agățat foarte tare de el, iar în momentul în care el m-a părăsit, s-a prăbușit tot.

Dacă te uiți superficial, ai putea spune că am încercat să mă sinucid din dragoste, însă acolo era un complex de împrejurări și de traume care m-au împins la gestul acesta.

Din fericire nu mi-a ieșit.

Petronela și sora ei

Apoi v-ați împăcat?

Da, apoi ne-am împăcat. A fost o relație foarte complicată pentru că părinții lui își doreau pentru el o fată cu bani, ori eu eram o fată dintr-o familie normală. Noi ne-am îndrăgostit în clasa a zecea și de atunci, până târziu de tot relația noastră a fost foarte pe ascuns pentru că nu m-au vrut niciodată. Din când în când îl mai șantajau când aflau că în continuare ne vedem. Îl obligau să mă părăsească, el era un copil…

Dar el era un băiat cu bani?

Era cu bani… acum mă umflă râsul când mă gândesc la toate lucrurile astea. Gândește-te că toate lucrurile acestea se întâmplau în anii ’90 când noi trăiam o perioadă de tranziție post Revoluție, extraordinar de tulbure din punct de vedere financiar. Părinții lui fuseseră în Germania, lucraseră o perioadă acolo și se întorseseră cu niște bani…

Și aveau un Mercedes…

Nu aveau un Mercedes, aveau o Mazda și începuseră un business, erau ceea ce pe vremea aceea se chemau patroni, privatizați. Aveau un magazin și o brutărie în satul de lângă, dar le mergea mai bine decât nouă, majoritatea. Și noi aveam o casă frumoasă și la un moment dat chiar Mazda a cumpărat și tata când a fost și el să lucreze în Germania, dar lor le mergea mai bine, să zicem. Aveau neamuri care trăiau în Germania și care aveau bani și probabil că voiau să-și sporească averea. Făceau parte dintre cei care începeau să se îmbogățească după revoluție și voiau pe cineva care probabil să fie la fel pentru a spori averea.  Sau poate că nici un fel de fată nu s-ar fi potrivit pentru băiatul lor. Poate averea era justificarea lor pentru că, pur și simplu nu voiau nici să mă vadă în ochi, iar acest lucru a dus la foarte multe probleme în relația noastră.

Spuneai că a murit cu foarte puțin timp înainte de nuntă?

Da, am rămas însărcinată și tot din cauza părinților și a despărțirilor repetate eu nu am vrut să renunț la sarcină și, până la urmă, și-a luat inima în dinți, a plecat de la părinții lui și ne-am mutat împreună.

Petronela și iubitul ei din liceu, tatăl primului ei copil și cel cu care nu a ajuns să se căsătorească niciodată

Aveați deja copilul sau erai doar însărcinată?

După ce s-a născut copilul am început să locuim împreună și, într-un final, când ai lui au văzut că este încăpățânat și nicicum nu vrea să renunțe la mine, au zis: „Bine, fie. O acceptăm că nu avem ce să facem”. Acela a fost momentul în care am decis să ne căsătorim. Plănuiserăm să ne căsătorim în jurul lui 23 august și pe 21 iulie, înainte ca fiica noastră să împlinească un an, a murit în accidentul de mașină.

Doamne…

Cam așa a fost cronologia evenimentelor. În momentul acela locuiam împreună la părinții mei, după ce un timp locuiserăm cu chirie, iar atunci ne mutaserăm pentru că bunicul lui care ne iubea foarte tare hotărâse să ne dea nouă casa părintească și așteptam să se termine acolo lucrările de renovare și să începem să locuim în casa bunicului.

Toată vara aceea lucraserăm la casă ca să ne putem muta, însă asta nu s-a mai întâmplat niciodată pentru că într-o seară, după ce muncise toată ziua acolo, pe drum spre casa alor mei a avut accidentul.

Tu chiar că ai avut o viață….

De-aia m-am făcut scriitoare 😀

Nu știu dacă sunt legate, dar poate că și viața asta a mea a fost un motiv, spun și eu acum, nu știu. Dar toată experiența asta de viață mă ajută să scriu.

Ce ai făcut tu după accident?

Și mie mi-e foarte greu să-mi amintesc pentru că aceea a fost cea mai neagră perioadă din viața mea. Nu m-am sinucis deși am trăit cu dorința asta o bucată lungă de timp, dar mă uitam la fiică-mea și îmi dădeam seama că pentru ea trebuie să trăiesc.

A fost foarte, foarte greu, mi-a luat vreo doi ani să-mi revin, doi ani pe care mi-i amintesc foarte blurat. Era o durere care mă sufoca încontinuu, iar pe vremea aceea nu erau instrumente care să te ajute, nu te trimitea nimeni la psiholog, toată lumea îți spunea că trebuie să-ți revii pentru că ai un copil pe care trebuie să-l crești.

Am început să lucrez în presă ca să pot să mă întrețin, iar acela a fost cumva momentul de cotitură și în carieră pentru că începând de atunci am lucrat 18 ani în presa scrisă și apoi în televiziune. Am început două facultăți pe care nu le-am terminat: Filologie și Sociologie.

A fost foarte, foarte greu pentru că nu reușeam să-mi găsesc nicicum busola. Știam doar că am un copil și că trebuie să-mi revin ca să-l cresc, acesta e singurul lucru pe care mi-l amintesc din perioada aceea.

Când a apărut al doilea copil?

Al doilea copil a apărut după patru ani. După vreo trei ani am reușit și eu să-mi semi-revin și l-am cunoscut pe primul meu soț, coleg cu mine la unul dintre ziarele la care am lucrat. Era un fel de șeful meu, mai mare decât mine cu nouă ani, un bărbat foarte inteligent și foarte cultivat, cu un umor care s-a transmis și fiicei mele. Ne-am îndrăgostit, am avut o bucată în care am locuit împreună, eu am rămas însărcinată, am decis că vrem acest copil, ne-am căsătorit și el a adoptat-o și pe prima mea fiică.

A doua a fost mai răsfățată?

Dacă o întrebi pe cea mare, da. Eu studiez foarte mult  Psihogenealogia și felul în care ne mișcăm trans-generațional prin viață și, dacă stau să mă gândesc există similitudini între familia mea de origine și familia mea actuală. Fiica mea cea mică a avut și ea niște probleme de sănătate și a trebuit să-i acord mai multă atenție, am fost de multe ori internată cu ea în spital, iar toate acestea i-au creat soră-si niște frustrări și a ajuns să se simtă cum mă simțeam eu când eram mică, oricât m-am străduit eu să nu fac asta. Împrejurările au fost de așa natură, iar diferența este că eu am putut fi cu totul lângă prima mea fiică un an de zile, după care au urmat doi ani în care a trebuit să-mi revin din durerea pierderii tatălui ei. A fost o bucată de timp în care m-am învinovățit foarte tare spunându-mi că nu am fost mai puternică, dar când am început să lucrez în terapie pe această vinovăție, mi-am dat seama că am făcut tot ce am putut eu mai bine. Nu e vina mea că a murit taică-su și că am făcut față unei dureri atât de năucitoare.

Pe când cea de-a doua fată a avut parte de o mamă mult mai întreagă și atunci, vrând, nevrând, a existat această diferență între ele.

Poză de „acum un secol” cum ar spune Petronela, sau de pe vremea când erau fetele ei mici

Spune-mi sincer, nu ai avut sute, mii de momente în care, prin gesturi mici ți-ai dat seama că ești ca maică-ta?

Ba da și e un lucru despre care eu scriu. Noi, fetele, când suntem mici, în funcție de relația pe care o avem cu mamele noastre, luăm o decizie conștientă sau inconștientă – la mine a fost conștientă – să devenim sau nu ca mamele noastre. Eu sunt unul dintre oamenii care au încercat să dezvolte ceea ce în psihologie se numește „contra scenariu” și mi-am spus: „Eu nu o să devin ca mama”. Și m-am străduit foarte tare să nu fac lucrurile ca mama. De exemplu, dacă mama a stat toată viața lângă un bărbat cu care nu a fost fericită deși eu și soră-mea am implorat-o de mii de ori să divorțeze, eu am divorțat. La un moment dat râdeam cu terapeuta mea că am făcut-o parcă special ca să-i arăt cum se face: „Fii atentă, mama! Când lucrurile nu merg și e nasol, așa se face!”. La un moment dat, într-un exercițiu, într-un modul pe tema „Mama”, mi-am dat seama că deși mi-a luat o perioadă foarte lungă de timp,  nu numai că am ajuns să semăn foarte mult cu mama, dar am ajuns și să-i împlinesc toate dorințele pe care le-a proiectat pe mine când eram mică. Spre deosebire de cei care au decis să le împlinească din prima și au luat-o pe drumul scurt, eu am luat-o pe cărarea cea lungă și am făcut niște ocolișuri importante și dureroase.

Care au fost așteptările și dorințele mamei tale?

În primul rând voia să fie mândră cu mine și, chiar pe vremea în care eu nu voiam să se mândrească cu mine, eu eram aia care apărea la televizor și când toată lumea îi spunea că m-a văzut la televizor, îi creștea pipota în ea.

Mama, de exemplu, și-a dorit să facă psihologie și nu a reușit pentru că s-a măritat și m-a avut pe mine. Iată la 42 de ani, cine s-a apucat de psihologie! Și așa mai departe. Lucrurile pe care le-a vrut mama de la mine, cam pe toate le-am făcut, la liniuță.

E ok, acum sunt foarte împăcată cu asta pentru că sunt foarte împăcată cu mama mea. După ce mi-am lucrat în terapie relația cu mama, în sensul că m-am dus cu mama la terapie, undeva pe la 38 de ani mi-am vindecat relația cu ea în așa fel încât, în momentul în care, la finalul anului trecut am făcut un exercițiu despre omul în care m-am bazat cel mai tare în ultimul an, am pus-o pe mama.

Petronela și fetele ei, când erau mici

Deci sunteți chiar bine…

Nu bine, chiar foarte bine. Avem o relație extraordinară în acest moment, îi spun absolut orice, mă ajută într-un fel în care nici nu mi-am imaginat. Pe vremuri eu nici nu i-aș fi cerut ajutorul pentru că eram convinsă că nu mi l-ar fi dat. Acum mama este o mamă în adevăratul sens al cuvântului și mi-am dat seama că nu e atât de rău că semăn cu ea pentru că mama chiar este o ființă admirabilă.

Și tatăl tău?

Tata a avut un accident vascular în 2009 care l-a lăsat fără posibilitatea de a se mai exprima și cu o semi-paralizie pe partea dreaptă și nu mai e omul care a fost. E un om bolnav care tace foarte mult și cumva am ajuns să ne exprimăm despre el la trecut pentru că e cu totul altcineva față de cel care a fost toată viața.

Din fericire trăiește și chiar dacă nu mai pot să am discuțiile pe care aș fi vrut să le am cu el și pe care le-am avut cu mama mea, am putut să simt compasiune față de el și să-i spun că-l iubesc. Dacă ar fi murit atunci, în 2009, probabil că aș fi trăit cu niște regrete, deși relația noastră se schimbase foarte tare de când eu am devenit mamă. Am înțeles tot în terapie că noi, având această cutumă culturală, noi am aparținut taților noștri până în momentul în care am fost înmânate bărbaților noștri. Această credință patriarhală a fost foarte bine asimilată de tatăl meu, iar în momentul în care eu am devenit mamă, atitudinea lui față de mine s-a schimbat foarte tare și a fost în primul rând un bunic foarte bun pentru fetele mele și un tată pentru mine care chiar m-a ajutat din momentul în care eu am devenit mamă și femeie. Nu a mai semănat cu tatăl abuziv din copilărie.

Petronela, știristă la ProTV

Și sora ta? Ce face ea azi? E tot frumoasă?

Da, normal că e frumoasă. E mama unei fetițe foarte frumoase și locuiește împreună cu mama mea și o ajută cu tata. În momentul acesta am avut o relație mult mai bună decât am avut toată viața noastră. Mi-am dat seama că și pe ea a afectat-o foarte tare să trăiască în umbra surorii…

Deștepte…

Deștepte și imediat după aceea, vedetă. Acesta e adevărul: la noi în familie există această sintagmă: „sora vedetă” sau „verișoara vedetă”. E o sintagmă ironică dar care exprimă ceva ce oamenii aceia chiar simt acolo. Vrând, nevrând eu am fost în lumina reflectoarelor, am apărut la televizor, toată lumea știa cine sunt, cum mă cheamă… După ce am terminat-o cu televizorul, am început-o cu scrisul și e greu de trăit în umbra mea. Și pentru fetele mele, și pentru oamenii din jurul meu îmi dau seama că e greu de trăit lângă o personalitate puternică și vizibilă. Atunci, stau și mă întreb: „Eu cum m-aș fi simțit să fiu în locul soră-mii?” sau „Eu cum m-aș fi simțit să fiu în locul fetelor mele care amândouă sunt extraordinar de talentate – una se pregătește pentru actorie, cealaltă este studentă la arte?”. Cea mare a avut problema pe care aș fi avut-o și eu dacă aș fi avut o mamă ca mine. Pe ea o enervează că oriunde se duce, toată lumea știe cine e mă-sa. Și spune: „Măi, dar stai puțin! Eu sunt mai mult decât fiica ta. Eu sunt cineva prin mine însămi”.

Cu soră-mea, mai ales după ce am scris „Privind înăuntru”, după ce a citit cartea, m-a sunat. Aceea a fost o carte autobiografică în care ea a putut vedea clar perspectiva mea de soră mai mare și după asta ne-am reapropiat foarte mult, iar acum pot spune că avem o relație foarte bună.

De fapt am o relație foarte bună cu toată familia mea, inclusiv cu familia extinsă. De curând am fost admisă în grupul de Whatsapp al verișoarelor mele primare unde nu avusesem acces pentru că ele considerau cumva că eu sunt „verișoara vedetă care nu are timp de așa ceva”. Acesta e un efect pervers al vizibilității: oamenii chiar dacă te cunosc dintotdeauna și știu că nu ești nici cu nasul pe sus, nici nu ți-a crescut un picior în plus, își imaginează că viața ta e foarte complexă, foarte complicată, că ai devenit un om extraordinar de important care nu mai poate fi deranjat cu mărunțișuri. Iar asta, de multe ori poate duce la singurătate.

Când te-ai apucat de scris?

La șase ani, când am început să scriu prima oară.

Da? Mă așteptam să fi învățat să scrii pe la 4 ani…

Asta nu-mi aduc aminte, dar știu că maică-mea, fiind învățătoare și având experiența inițierii copiilor în taina scrisului – ca să folosesc un clișeu – știa că are mai mult de furcă cu copiii care vin gata învățați și se plictisesc la școală, a încercat să nu mă lase să învăț să citesc și să scriu devreme. Numai că am păcălit-o și tot ducându-mă la ea cu diverse cărți de colorat, s-a trezit că eu am învățat să scriu și să citesc singură, fără ca ea să fi contribuit la treaba asta.

Lucrul acesta s-a întâmplat când taică-meu era plecat în Irak și îmi amintesc că pe vremea aceea, înainte să merg la școală, eu îi scriam niște scrisori foarte lungi. După ce am dat de scris, m-a apucat scrisul de poezii și de compuneri. Îmi aduc aminte că eram lauda școlii cu compunerile mele și îmi mai amintesc că prin clasa a III-a sau a IV-a eu deja voiam să fiu publicată și o întrebam pe mama cum să fac să mi se publice poeziile. Mama mi-a explicat atunci că la vremea aceea doar poeziile patriotice se publicau în reviste precum „Cutezătorii” sau „Șoimii patriei”. Atunci m-am apucat să scriu o poezie patriotică pe care, evident, nu mi-o amintesc și pe care am trimis-o la poșta redacției. După aceea o vreme am urmărit toate revistele să văd dacă mi-au publicat-o, iar dacă au publicat-o eu nu știu pentru că nu am găsit-o nicăieri.

Petronela semnând autografe

După aceea am continuat să scriu – o vreme am cochetat inclusiv cu pictura și mă întreb cum naiba îmi reușea pentru că acum desenez extraordinar de prost – iar în liceu am fost încurajată de profesorul meu de română care era și scriitor și care m-a ajutat foarte tare. Mi-a publicat poezii și eseuri filosofice în revista școlii, ceea ce a fost foarte important pentru mine, iar omul acela a rămas ca un fel de mentor.

Senzația mea legată de scris este că eu m-am născut cu un organ în plus care a scris întotdeauna pentru mine. Am scris jurnal toată viața mea tânără, astăzi nu prea mai fac asta pentru că am blogul, însă scrisul a fost tot timpul o parte foarte importantă din mine. Eu așa mi-am metabolizat cumva suferința și toate experiențele și cred că fără scris aș fi fost moartă de mult.

Scrisul nici măcar nu este un act voluntar. Amintirile mele din adolescență sunt cu mine mergând pe străzi, iar mânuța din capul meu scriind poeme. Acest obicei din capul meu s-a păstrat și în zilele noastre. Eu pot să mă pun în pat și să adorm la ora 12, iar la ora 3 să mă trezesc și să nu mai pot adormi pentru că în capul meu se scrie un text. După care readorm, iar dimineața mă trezesc și rescriu ce s-a scris în capul meu peste noapte. Aceasta e relația mea cu scrisul și așa a fost dintotdeauna. Din fericire pentru mine, la un moment dat am început să controlez mai bine mânuța asta și să o folosesc în avantajul meu.

Astăzi poți să trăiești din scris?

Asta e o întrebare tricky. Dacă se poate trăi în România din scris, cred că sunt câțiva oameni care reușesc să facă lucrul acesta, printre care aproape că mă număr și eu.

Pentru că ai avut un bestseller?

Am trei acum. Ultimele mele trei cărți toate s-au vândut foarte bine. Penultimele două au trecut de 10 mii de exemplare vândute, iar ultima vine foarte tare din spate. În momentul în care „Orbi” a avut așa o explozie, a mai tras și celelalte cărți după ele pentru că oamenii vor să afle și ce altceva ai mai scris.

Eu pot să spun că eu câștig din cărți. Lucrez cu un editor care e foarte corect, care mi-a dat maximul financiar care se poate da în România – eu nu am plecat la o editură mai mare doar pentru că acum vând, pentru că am pus mai presus relația extraordinar de bună cu editorul și felul în care m-am simțit respectată și susținută – și toate cele șapte cărți ale mele sunt publicate la aceeași editură.

Având în vedere că am un copil la facultate și altul care urmează să meargă la facultate, trebuie să câștig bani și din alte alte lucruri. Însă, pot spune că pot să mă întrețin din scris și din lucrurile conexe scrisului.

Mai ai și agenția de publicitate, nu?

Da. Încă de când am plecat din televiziune am început să lucrez în marketing și PR, lucru pe care continui să-l fac. Am clienți cu care lucrez, am făcut un festival de cultură împreună cu câțiva oameni, festival care a ajuns mare în Brașov, am făcut și fac în continuare tot felul de lucruri care să-mi aducă satisfacție și din care să câștig și niște bani.

read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO