Ioana Ursa, artist plastic: „Relația mea cu slăbiciunile este una specială: mă întăresc, nu le reneg, ci le trăiesc!”

Ioana Ursa este artist plastic, mama a 4 copii și omul care face din pictură o luptă cu sine și pentru descoperirea sa profundă. În urmă cu aproape 7 ani și-a pierdut fratele mai mare în urma unui diagnostic oncologic, iar maternitatea a devenit pentru sine și o nevoie de a dărui în mai multe inimi. Maternitatea, pe de altă parte, este pentru Ioana o pauză necesară, în care nu mai poate lucra, dar care o hrănește pentru următoarea explozie artistică. În această perioadă de pauză de creație, a fost descoperită de Fundația Juxta, o organizație non-profit care sprijină artiștii meritorii, care au nevoie de burse, de ajutor financiar sau de marea încurajare de a le fi cumpărate lucrările.

Cum și de când te-ai atașat de pictură?

Ioana Ursa: Eu desenez de mică cu spor. Am crescut la țară, în câte o zonă mirifică, ori în Dobrogea, ori în Munții Zarandului. Pe vremea aceea, părinții se întorceau la muncă devreme, iar copiii stăteau la bunici.

Unde îți plăcea mai mult?

Ioana Ursa: Gândind la rece, aș zice că în Ardeal, unde satele erau mai frumoase, oamenii mai gospodari, cu animale multe și unde aveai ce să vezi. Dar iubeam și Dobrogea pentru peisaje.

De ce desenai tu în aceste zone cu nenumărate opțiuni de joacă?

Ioana Ursa: Hai să-ți zic! Pe vremea aceea îmi doream multe, iar desenul era o formă de a-mi apropria lucrurile pe care nu le aveam. De pildă, nu am avut niciodată desene animate cât am vrut. Toate personajele din desene deveneau personaje la mine pe hârtie: Sandy Belle, Sailor Moon, Zorro cu iubita lui. Îmi doream cai, noi nu aveam, fiindcă eram oieri. (râde) Deci deseneam pagini întregi cu cai. Apoi îmi doream să desenez fete frumoase, mai ales că eu eram o fetiță cu părul tuns scurt. Personajele mele, sute, aveau păr lung. Deci, tot ce nu puteam obține, desenam.

Tata, exasperat că desenam peste tot, pe caiete, pe cărți, pe pereți, mi-a zis într-o zi: „Ioana, mergi la Palatul Copiilor și desenează!”

Exista acest talent în familie?

Ioana Ursa: Există, din familia tatălui meu; mătușa lui, țărancă simplă, trimitea niște scrisori superbe, decorate frumos, scrise îngrijit.

De la Palatul Copiilor, din clasa a V-a, am mers direct la Liceul N. Tonitza. Cinci ani de studiu…

Complicat?

Ioana Ursa: Nu am fost printre cei mai buni, dar am fost printre cei mai muncitori, iar la sfârșit, pot să-ți spun, am ajuns printre cei mai buni după standarde. Dar eu nu cred în standardul „cel mai bun” în arte. Mi se par limitative. Încercau să ne catalogheze ca la matematică, dar eu nu cred în asta.

Când s-a dat examenul de admitere în clasa a V-a, aveam un coleg care desena Klimt. Se pregătea de mic, părinții lui l-au ajutat în acest sens, avea deja expoziții. Iar tata îmi dădea exemplul lui, care n-aș zice neapărat că m-a ambiționat, dar m-a făcut să muncesc. Asta e limpede. Am realizat că standardul acestui stil de valorizare zicea că trebuie să desenezi bine după standardele clasice. Or, asta este limitativ, fiindcă ține foarte mult de muncă mecanică. Or, nu toată lumea poate și vrea să facă această muncă. Dar asta a fost o lecție pe care am învățat-o mult mai târziu. Am avut niște elevi la pregătire, care veneau cu un background de matematică și care își doreau enorm să intre la Arte. Au munci foarte mult și, adevărat, au intrat la facultate pe locul 2 și 3. Dar au muncit.

De ce era nevoie de Liceul Tonitza la clasa a V-a?

Ioana Ursa: Nu știu de ce. Așa se făcea atunci, așa au crezut nimerit părinții mei. Acum nu mai cred că trebuie să faci un liceu de arte pentru a ajunge la facultatea de arte.

Acum, dacă m-ar întreba cineva, l-aș sfătui să urmeze școala în care se află (mulți dintre ei sunt la școli foarte bune, de matematică sau informatică, nemaivorbind că au tot felul de pasiuni), și faci meditații înainte de admiterea la facultate.

Pe mine, dacă mă întrebi, cred că m-a ajutat și liceul de arte, fiindcă acolo, dacă voiai să știi bazele desenului clasic, învățai.

Fără de care nu se poate?

Ioana Ursa: Cred că ajungi să o recuperezi la facultate, dar e mai bine dacă treci prin ea mai devreme. Fără de ea nu se poate, fiindcă mi se pare că altfel vezi ce știi și ce poți dacă treci prin studiul mai multor perioade istorice, vezi cum era desenul clasic și știi ce vrei sau ce nu vrei să faci. Ca să o rupi cu tradiția, trebuie să o cunoști.

Există mitul că artiștii mor de foame.

Ioana Ursa: Nu chiar, dar poți să zici asta. (râde)

Până la facultate te mai ajută părinții, dar apoi trebuie să-ți găsești un drum, o muncă, o slujbă. Cum faci să rămâi în zona artistică care te-a hrănit în toți acești ani?

Ioana Ursa: Eu am în continuare un conflict interior cu această temă. Nu reușesc să fac din artă o profesie, fiindcă  nu cred că ea trebuie să fie o profesie, să necesite o obligație. Cred că arta este mai degrabă o călătorie.

Am senzația uneori că boxez cu ce creez. (râde) „Paf, m-am săturat de tine, artă! Vreau să te abandonez!”, apoi vine perioada de patos, când pun suflet și lucrez. Și din nou simt că nu mă mai hrănește interior.

Nu pot să am o relație meticuloasă cu arta. Mi se pare că bărbații, când vine vorba de artă, sunt așa. Eu mă inspir din ce trăiesc, nu neapărat fiindcă vreau, ci pur și simplu mă domină viața mea. Prin artă găsesc o formă de mântuire, chiar dacă nu e întrutotul corect termenul. Trebuie să trăiesc autentic cu mine pentru a crea o artă autentică. Pun pe pânză credințe, trăiri, spaime.

Care sunt acele spaime?

Ioana Ursa: Uite, de pildă, cum mi se impune să fiu un om de succes. Parcă mi se cere. Părinții mi-au cerut asta, societatea la fel. Chiar și când ești de succes, trebuie tot timpul să reactualizezi acest statut. Tot timpul trebuie să mai aduci ceva.

Eu nu vreau să demonstrez asta. Vreau să le ofer celorlalți ceva, dar cred că și ei trebuie să vină către mine, să descopere ceva. Așa se creează o punte de oameni care se simt unii pe alții. Nu vreau să ies eu și să strig sus și tare cine sunt, autoritatea în domeniu. Vreau să fie natural. De pildă, Erwin Kessler mă cunoaște și mă place ca artist de mai multă vreme. Dar nu m-a scos în față niciodată. Acum s-a întâmplat să discute cu Iulia Toader, să existe programul MOTHER/ARTIST al Fundației Juxta, iar Kessler să mă recomande. De multe ori, lucrurile forțate nu merg.

Dar la cum e așezată lumea, meseriile vocaționale au nevoie de succes, se leagă de el. Cum faci?

Ioana Ursa: Exact la asta mă refeream când vorbeam despre lupta mea interioară. Eu nu vreau să fiu un om de insucces, dar nu vreau nici presiunea care uneori distruge actul creator.

Cum îți măsori succesul? Cum validezi munca ta?

Ioana Ursa: M-aș bucura dacă întâlnesc poveștile mele și ce spun în arta mea.

Mă uimește că Iulia Toader, de la Fundația Juxta, mi-a zis că-i plac lucrările mele.

Am fost profesor asociat timp de 7 ani la facultate. Profesoara mea a avut încredere în mine, și-a pus speranțele în mine și-mi pare rău că am dezamăgit-o, dar am dat bir cu fugiții. Ajunsesem la o saturație deja, veniseră pe lume și copiii, simțeam nevoia să mă ocup de ei și am simțit că nu e cinstit nici față de facultate, unde trebuia să stau mai mult, să dau mai mult din mine, dar nu e cinstit nici față de familie, unde simțeam că vreau să stau mai mult. Ruperea a venit în momentul în care am venit cu o idee creativă, voiam să mă implic, dar am realizat că nu eram chiar așa de liberă pe cât îmi imaginam. Și m-am retras de la facultate. Dar încă mi se zice: „ai fi putut avea o carieră de succes!”. Ah, succesul! Din nou succesul!

Aș zice că am acționat împotriva unor lucruri la care lumea ar fi zis fără tăgadă da.

Și ești împăcată?

Ioana Ursa: Da. Nu am făcut-o dintr-un interes meschin, ci m-am gândit că nu e ok să rămân acolo dacă nu pot oferi tot ce trebuie.

Ai vreo remușcare?

Ioana Ursa: Nu.

Dar faci meditații?

Ioana Ursa: Da. Dar acum nu, ca de fiecare dată când am avut copiii mici. Iar acum am bebelușul de care mă ocup cu toată energia.

Ce-ți aduce această interacțiune pedagogică?

Ioana Ursa: M-am pregătit mult pentru ce știu, știu desen clasic și cred că le pot oferi elevilor mei ceva ce altcineva nu le poate oferi. Mă bucură să îi ajut. Nu-mi iau mulți studenți, nu o fac pentru bani, iar cei care vin la mine, vin la recomandarea cuiva pe care simt că nu vreau să îl dezamăgesc.

Cum e maternitatea? Hrănitoare sau o pauză necesară de la creativitate?

Ioana Ursa: Maternitatea este o pauză necesară, e drept, dar eu am simțit de multă vreme că am nevoie de această alternanță. După o perioadă explozivă, creativă, am nevoie de o pauză în care să simt că se așază lucrurile. Sunt necesare, fie că vin din căsătorie, din maternitate sau pur și simplu sunt asumate ca atare.

Cum te construiesc aceste perioade? Ce-ți iei din ele?

Ioana Ursa: Siguranță de sine, structurarea ideilor, mai multă putere.

Nu te slăbesc?

Ioana Ursa: Relația mea cu slăbiciunile este că ele mă fac mai puternică. Nu le reneg, vreau să le trăiesc, să trec prin ele. Întotdeauna, când le-am depășit mi se pare că ies mai bine. Nu le caut, sunt acolo, dar mi se pare mult mai obositor și inutil să fugi de ele.

Are părintele Necula o vorbă care zice că bănățenii, dacă se putea, făceau jumătate de copil. Tu ai 4 copii.

Ioana Ursa: E bine că zice asta. Noi suntem în zona bănățenilor. Satul tatălui meu, Cuied, este între Arad și Timișoara. Iar acolo familiile foarte bogate veneau cu această mentalitate: ca să rămâi bogat, faci maximum un copil. Cum transmiteai moștenirea?

Noi am fost din linia cu mai mulți frați. Și e drept că s-au cam certat pe avere. (râde)

Și mai este un mit, ca bărbații să doarmă în alte paturi decât femeile, să nu existe tentația de a face mai mulți copii. (râde)

Dar tu nu ai făcut așa!

Ioana Ursa: Da. Pe lângă visul meu de la 15 ani de a avea mai mulți copii, ceea ce mi s-a părut mereu foarte fain, mai târziu au venit și niște drame în familia mea. Mi-am pierdut fratele mai mare, răpus de cancer, la 32 de ani, cu o carieră spectaculoasă în față. Mama a fost distrusă. Ce s-a întâmplat însă pentru mine a deschis mai multe căi și motivații: am devenit mai credincioasă, mi-am dorit mai mulți copii și am simțit că aceasta era ce trebuie să fac. Acum am doi băieți și două fete.

Ce loc și-a găsit Dumnezeu sau credința în toată povestea ta artistică?

Ioana Ursa: Mi se pare că, pentru a fi artist, trebuie să fii un pic Dumnezeul tău. Uite, am trecut prin subiectul de maternitate și îmi vine în minte ideea de femei și Dumnezeu, aceste ființe care dau viață. Și iată și subiectul creației artistice. Când creezi viață, acest lucru interferează cu actul de creație artistică. Când creezi viață e mai copleșitor decât atunci când creezi artă. Eu așa am simțit. Te hrănește. Amândouă sunt acte de creație, dar arta o simt ca pe un act mult mai carnal, în vreme ce copilul e ceva mult mai carnal.

Ce înseamnă pentru tine implicarea în Juxta Foundation?

Ioana Ursa: Am aflat povestea Juxta Foundation, care s-a născut din experiența Iuliei Toader, care a constatat într-o zi că e în puterea ei să facă ceva pentru a sprijini mamele și artistele care au nevoie să fie susținute, mai ales în perioada maternității sau în alte perioade de pauză de creație.

Când eu am o perioadă în care îmi dau timp să „respir”, să iau o pauză, ea e omul care a venit și m-a tras de mânecă: „Uite ce lucrări faci! Ne place ce faci! Și nu doar nouă! Iată un grup de curatori care știu ce înseamnă arta și te apreciază.”. Iar asta a contat enorm pentru mine: „Ce tare! Cineva vede ce văd și eu!”. Deci, această întâlnire este cumva un semn divin. La fel cum venise la un moment dat Dan Popescu să mă tragă de mânecă.

Trebuie să răspund acestei provocări tocmai pentru că pare că vine pe un drum providențial, din partea unui om care a creat, cu experiența sa, ceva autentic. Deci simt că trebuie să răspund și eu autentic.