Ionuț Teoderașcu, un explorator al satului românesc: „unde altundeva te poate opri cineva să te întrebe ce faci și dacă nu cumva vrei să intri puțin să guști țuica de prună”

Ionuț Teoderașcu a copilărit cu „sunetul guguștiucului la geam, lângă sobă, mângâind animalele din curte și citind în odaie despre aventurile lui Huckleberry Finn”. În timpul liceului a făcut naveta în fiecare zi, iar acești patru ani au fost mai mult un chin pentru el. În timpul facultății s-a mutat la Iași, urmând jurnalismul. Iar după facultate a plecat la Londra pentru a studia fotografia documentară. 

De curând, Ionuț Teoderașcu s-a întors acasă. Și de atunci umblă pe ulițele satelor românești pentru a culege povești care, așa cum spune el, sunt „emoționante și nostalgice”. 

Satul i s-a părut mereu „mai sincer și mult mai primitor”. Dar cum arată poveștile lor, așa cum sunt ele descoperite de Ionuț Teoderașcu? 

Ionuț Teoderașcu: „Dacă cercetezi superficial, poveștile de la sat ar putea să arate la fel peste tot: sărăcie, violență-n familie, lipsa educației, copii murdari. Însă dacă îți dai timp, o să descoperi că nu este deloc așa.”

Cine este Ionuț Teoderașcu, povestește-ne puțin despre tine…

De multe ori spun că sunt jumătate jurnalist, jumătate fotograf, însă de fapt nu m-aș include într-o anumită categorie. Hai să spunem că sunt un explorator al satului românesc pentru că acolo sunt în elementul meu. De la sat îmi culeg poveștile pe care le transmit mai departe pe contul meu de Instagram și prin intermediul fotoreportajelor pe care le public. Am copilărit cu sunetul guguștiucului la geam, lângă sobă, mângâind animalele din curte și citind în odaie despre aventurile lui Huckleberry Finn. La liceu am făcut naveta zi de zi, iar acei patru ani au fost mai mult un chin. Apoi am plecat la facultate la Iași, unde-am avut o studenție activă și tare frumoasă. Am studiat Jurnalismul, am lucrat un an jumătate în cea mai longevivă redacție studențească din țară — Opinia Studențească — am trecut și pe la radio, iar după licență am simțit că e nevoie să mă despart de sistemul românesc de învățământ. Am plecat în Londra, unde am studiat Fotografie Documentară. Îmi place să scriu, să fotografiez și iubesc senzația aceea când cineva îmi spune că povestea pe care am spus-o a fost utilă și a stârnit acel ceva. M-am întors din Londra și de atunci umblu pe ulițe și, zic eu, o fac cu folos. 

Apropo de umblat pe ulițe, cum arată poveștile din satele românești?

Simt o conexiune aparte față de poveștile de la sat datorită faptului că am copilărit la sat. Comparând ruralul cu urbanul, mereu mi s-a părut că cel dintâi este mai sincer și mult mai primitor. Unde altundeva te poate opri cineva din plimbarea de dimineață ca să te întrebe ce faci și dacă nu cumva vrei să intri puțin să guști țuica de prună? La oraș asta ar părea și ciudat. 

Dacă cercetezi superficial, poveștile de la sat ar putea să arate la fel peste tot: sărăcie, violență-n familie, lipsa educației, copii murdari. Însă dacă îți dai timp, o să descoperi că nu este deloc așa. Copilul cutare o fi el murdar, dar asta ar putea să facă parte din copilăria lui fericită. Și poate nu mereu este așa sau, dacă este, ar trebui să privim mai în profunzime și să înțelegem motivele, nu peste tot este la fel. Dincolo de aspectele triste, care cu siguranță există și ar trebui să facem ceva să le schimbăm, poveștile de la sat sunt emoționante și nostalgice. 

Cât de ușor este să găsești povești în satele de la noi? 

Ai putea spune că în orice sat din România în care te-ai opri, ai da peste o poveste. Da și nu, depinde de ce poveste vrei să spui. Poveștile adevărate de la sat necesită timp, nu poți intra în curtea unui om și să-l pui să-ți zică povestea vieții. Eu, spre exemplu, când merg în curtea cuiva, încerc să-mi ascund aparatul de fotografiat și să spun câte ceva despre mine. Prima dată se construiește încrederea, este pasul cel important. De asta poate pentru 10-15 stories pe care le pun pe Instagram ajung să lucrez și două-trei zile, iar asta în cazul poveștilor simple. 

„Dincolo de bătrânii singuri și copiii mai puțin norocoși, casele părăsite sunt cele care mă înduioșează”

Care a fost povestea care te-a emoționat cel mai tare?

Dincolo de bătrânii singuri și copiii mai puțin norocoși, casele părăsite sunt cele care mă înduioșează. Ele spun povestea celor care au locuit acolo și a căror memorie riscă să fie uitată odată cu prăbușirea acoperișului. Acest interes față de locurile în care nu-i nimeni acasă a pornit odată cu scurtmetrajul documentar pe care l-am publicat la finalizarea studiilor de master, în 2020. Bunica din partea tatălui a murit acum 11 ani și de atunci s-a pus lacăt la ușă. N-a mai locuit nimeni acolo, noi mai mergeam din când în când și de fiecare dată ne îngrijoram de cât de tare s-au scorojit pereții sau de cât de mult s-a lăsat acoperișul. În 2019 am început să documentez viața bunicii și istoricul casei, veche de peste 100 de ani. Din lipsa banilor, casa încă își continuă drumul degradării, însă sper c-am reușit să salvez câte puțin din poveștile bunicilor. Acum mă plimb prin sate și-mi sar în ochi aceste case abandonate, iar poveștile din ele rămân de cele mai multe ori un mister. 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

Cum reușești să intri în viața oamenilor cu care vorbești?

În viața multora dintre ei sunt doar un trecător, însă de-a lungului timpului am construit și relații de durată. Spre exemplu, în satul Peștera din județul Hunedoara, eu și echipa „Zig Zag prin România” i-am cunoscut pe doamna și domnul Mang, prin curtea cărora am trecut ca să ajungem la o peșteră. Îmi amintesc că domnul Mang ne-a însoțit până la peșteră și, la întoarcere, ne-a invitat la un sirop de brad. Toată după-amiaza am stat la povești. Asta se întâmpla în 2016. După trei ani, doamna Mang mi-a scris un mesaj și mi-a spus că a păstrat amintiri plăcute de atunci și că, din păcate, soțul dumneaei a murit după doi ani de chin. M-a emoționat tare mult acel mesaj pentru că nu mă așteptam să-și amintească de mine. Atunci mi-am dat seama că port o responsabilitate enormă când aleg să spun poveștile acestor oameni, că pentru ei sunt importante acele fotografii sau acel articol. 

Citește și: Mama care s-a mutat la sat după ce copilul a făcut insuficiență respiratorie din cauza poluării – Raluca Ana Elas: „În natură mi-am dorit să simtă și să crească și copilul meu”

Așadar, port această responsabilitate cu mine când întâlnesc câte-un sătean, încerc să fiu eu cum sunt în viața de zi cu zi și le spun că satul mi-e cunoscut și că nu vreau doar „să iau” ceva și să plec. 

Povestește-ne puțin despre proiectul tău „De la sat”…

În Londra am stat departe de satul românesc și-am tânjit după el, deseori mă gândeam la ce aș fi putut fotografia dacă eram acasă. Prin urmare, când m-am întors în România am căutat să umplu acel gol, doar că mie îmi place mai mult lucrul în echipă. Mă tot gândeam cum să aduc oamenii care au această pasiune pentru sat laolaltă și, prin noiembrie 2020, am conturat schița unui proiect editorial independent pe care l-am numit „De la sat” și am trimis-o unor foști colegi de facultate. 

Am avut noroc că Nicoleta, Andreea, Florentina, Larisa și Adina au crezut în acest proiect, deși cam fiecare locuia la distanță mare unul față de celălalt. Andreea și Adina, de exemplu, locuiau în Marea Britanie. Dar distanța nu ne-a împiedicat, ba din contra. În luna decembrie am trimis primul newsletter în care am povestit despre pachetele trimise acasă și în străinătate, despre ulițe, case abandonate și bunici. Ni se alăturase și Sorina Șerban, ilustratoare, și-am „făcut impresie” foarte bună datorită conținutului pe care l-am livrat. De atunci proiectul a tot crescut, pe Instagram avem o comunitate tare activă. Echipa s-a mai schimbat între timp, o avem și pe Oana (care locuiește în SUA) alături de noi, iar Daniela Olaru face magie cu ilustrațiile. Trimitem în fiecare lună pe e-mail conținut original și documentat, iar pe Instagram arătăm și mai mult din viața de la sat. 

„Să ne interesăm de poveștile din trecut de la sat este cea mai ușoară modalitate de a ne onora bătrânii”

Când ai știut că îți place să spui povești? Și care a fost prima poveste, de la sat sau nu, pe care ai spus-o?

Mi-a plăcut să spun povești încă din clasele primare, nu cred că pe atunci eram conștient de această pasiune, dar acum, când privesc înapoi, știu că așa era. Adoram compunerile și mereu le scriam lungi, uneori chiar ilustrate cu imagini de prin cărți. Nu am fost și nu sunt talentat la desen, dar îmi plăcea să decupez reviste/cărți ca să-mi ilustrez textele. N-aveam aparat de fotografiat pe atunci, de fapt primul aparat mi l-am luat abia în anul trei de facultate, când mi-am dat seama că trebuie să cunosc mai bine fotografia. În afară de compuneri, primele povești adevărate, spuse cu responsabilitate, au fost cele de la „Opinia Studențească”. Și pe atunci tot despre sat îmi plăcea să scriu: am povestit despre satul Izvoarele din Galați, unde într-o singură vară au fost peste 300 de cutremure sau despre viețile sătenilor ale căror case au fost inundate (în Pechea, Galați). 

De ce îți place să spui povești despre trecut?

Să ne interesăm de poveștile din trecut de la sat este cea mai ușoară modalitate de a ne onora bătrânii. De multe ori sunt întrebat de străini despre diverse obiceiuri sau chiar despre istoricul unui loc și să spun că nu știu n-ar fi un răspuns tocmai potrivit. În plus e și o plăcere să ascult cum era odată.

Ai terminat Jurnalismul la Iași, apoi ai plecat la master în Anglia. Cum a fost drumul tău academic? 

Studenția la Iași a fost plăcută, mi-a plăcut mult ce studiam, probabil de asta am ajuns să am, în cei trei ani, un singur 9, pe care îl țin minte. În rest am fost student silitor, de 10. Dar asta nu s-a datorat faptului că stăteam în casă și învățam non-stop, ci pentru că m-am implicat în multe proiecte care m-au ajutat să găsesc ușor subiecte bune pentru știri, reportaje. 

În paralel am fost președinte al Asociației Studenților Jurnaliști, am lucrat la radio, am scris la „Opinia Studențească”, am făcut voluntariat și am călătorit prin țară cu Zig Zag prin România. Acest portofoliu de activități probabil m-a ajutat să ajung să studiez Fotografie Documentară în Londra, deși programul de master necesita să ai studii în domenii legate de fotografie și artă, nu neapărat jurnalism. 

În Londra a fost mai greu, am ieșit de la primele cursuri lungi de 7-8 ore cu dureri de cap. Adaptarea a fost dificilă, nu fiindcă totul era într-o limbă nouă, ci pentru că aveam mult de recuperat, ca să înțeleg unele noțiuni trebuia să trec prin materia care se studia la programul de fotografie-licență. Dar a fost plăcut, făceam mai multă practică, puteam să împrumut orice aparat de fotografiat voiam, să caut orice subiect voiam și apoi să expun. Aceasta a fost cea mai mare satisfacție, să-mi văd fotografiile pe pereții unor camere. Colegii erau de toate vârstele, săritori și de treabă: nu știam să fotografiez folosind camere cu film, un coleg mi-a explicat cum funcționează, iar altul m-a ajutat să developez filmele. Mergeam deseori la expoziții, am fost la Paris Photo, la galerii în Londra și vorbeam despre ce vedeam. 

Cum a fost viața ta în Anglia? 

Experiența din Londra mi-a fost foarte utilă pe plan profesional. Dacă la Iași am învățat despre puterea cuvântului, despre context și mesaj, la Universitatea Westminster am pus fotografia pe primul plan. Am învățat că o fotografie ar trebui să te facă să-ți pui întrebări, nu să ofere neapărat răspunsuri. Însă nu a fost doar despre învățat, ci și despre cum să-mi câștig traiul. În Londra chiria este foarte mare și e o presiune pe care o porți de la o lună la alta. Primul loc de muncă a fost de ajutor de bucătar, o meserie pe care o practicam cu plăcere, fiindcă mă pasiona gătitul. Nu era însă în domeniul meu, iar asta m-a făcut să adun câteva frustrări. Ulterior am început să fac fotografii preparatelor și restaurantelor. Londra n-avea nicio treabă cu satul, iar faptul că am stat departe de casă o vreme mi-a fost de folos. Știind cât de importantă este experiența dintr-o altă țară, am creat în newsletterul „De la sat” rubrica „Plecat din sat” și acolo scriam despre cei plecați, am povestit și eu despre experiența mea în articolul „Acasă e și aici, și acolo”.

Și ce ai învățat despre tine în aceea perioadă? 

De multe ori am încercat să mă observ din exterior și am constatat că sunt mult mai rezistent la stres decât credeam. Am trăit pe pielea mea un fenomen cât o țară — migrația. Acest subiect a fost de multe ori prezent în proiectele mele, nu poți relata despre migrație, dacă n-ai trăit-o cât de puțin. Mi-am dat seama cât de importantă este comunitatea în care trăim, cât de plăcut este să ai un prieten căruia poți să-i povestești în limba ta despre nimicuri, că nu e nevoie să traduci ce vrei să spui și-apoi să sune puțin diferit față de ce gândeai. 

Când și de ce te-ai întors acasă?

Când a început pandemia, în Londra, s-a închis cam tot. Am stat izolat două săptămâni și mi-am dat seama că indiferent de cât o să mai dureze această pandemie, eu nu pot trăi așa. Trebuie să ies, să descopăr, să simt ce se întâmplă. Am adunat vreo 250 de kilograme cu lucrurile din apartament și le-am trimis acasă. Apoi am plecat și eu. Am stat o vreme în sat, unde am documentat pandemia la sat, am realizat portrete sătenilor și m-am relaxat în grădină. S-a dovedit a fi o decizie bună, căci de pandemie nici acum n-am scăpat. 

• 

• 

• 

• 

Unde o să te găsească anii care vor urma… acasă sau înapoi în Anglia?

O să fie o decizie bazată pe sentimente, dacă o să simt că munca mea nu va mai fi de folos în țară, mă voi urca într-un avion și voi începe un alt capitol în Londra. Deocamdată primesc deseori mesaje cum că e util ce fac. 

Vorbeai mai devreme despre migrație și viața ta în străinătate, povestește-ne puțin despre un alt proiect semnat de tine, „dacă stăteam acasă”. Cum ți-a venit ideea? Și ce ai vrut să transmiți?

În locurile noi în care am fost, am folosit scrisul sau fotografia ca să mă pot apropia de oameni. La început a fost o unealtă, un motiv, iar mai apoi s-a transformat în ceva mult mai profund. Așa am făcut și în Londra, voiam să văd cum trăiesc alți români, să-mi caut un acasă. M-am inspirat din cartea lui Gillian Wearing și am pornit proiectul „Dacă stăteam acasă…”, în care căutam co-naționali, îi rugam să-mi povestească cum au ajuns în Londra și să ducă gândul „dacă stăteam acasă…” până la final. Aflasem răspunsuri la care nu m-aș fi gândit. Pleci de acasă pentru a umple un gol și de multe ori nu e (doar) unul financiar. Să înveți mai multe și mai bine, să te îndepărtezi nițel de ai tăi pentru a afla ce-ți place și care ți-e calea, să fii independent, să-ți îndeplinești un vis. 

• 

• 

• 

• 

• 

Care a fost mesajul care te-a emoționat, te-a impresionat cel mai mult?

Multă vreme am reflectat asupra mesajului „dacă stăteam acasă eram mai fericit”. Și nu avea legătură cu mine, am fost fericit în Londra, dar mă tot gândeam la miile de români care pleacă în străinătate dintr-o nevoie, nu pentru că asta îi face fericiți.

Dar cel mai întâlnit răspuns la această întrebare?

Au fost răspunsurile legate de bani.

Tu ce ai răspuns la această întrebare?

Dacă stăteam acasă, dorul era mai suportabil.

Și cum s-a schimbat răspunsul acum după ce te-ai întors acasă?

Dorul este cam la fel, căci acasă simt dor față de frații mei plecați în străinătate, față de prietenii din Londra, față de părinți de fiecare dată când ies din sat. Nu cred că dorul dispare vreodată, doar se schimbă. 

Citește și: Doi tineri din Hunedoara visează să renunțe la job-urile de la oraș pentru a trăi la sat, în natură. Povestea LivAdA – The tiny House, o căsuță ridicată de Robert și Diana în satul Peștenița

Ai învățat în România. Ai avut și experiența vieții în străinătate. Ce îți dorești pentru viitor? Unde te vezi peste 5-10 ani?

Din învățat nu te poți opri niciodată sau nu ar trebui, deci îmi doresc să continui pe acest drum. Am în plan să explorez cât mai multe sate din România, dar s-o fac cumva mai lent, mai așezat. Știu că vreau să fac ce-mi place, fie că astăzi este fotografia ori scrisul, iar peste câțiva ani, ceva ce n-o să aibă legătură cu cele două. Și sper că am curajul să iau această decizie, atunci când va fi cazul. 

Și, ultima întrebare, Ionuț Teoderașcu care este proiectul la care lucrezi acum? Și ce pregătești pentru perioada următoare?

În prezent dezvolt proiectele „De la sat” și „Muzee de la sat” — o platformă online cu tururi virtuale 3D interactive, fotografii și informații despre muzeele de la sat. Deși organizarea/coordonarea în sine îmi ia cam mult timp, „De la sat” este locul de muncă pe care aș fi vrut să mi-l ofere cineva, deci voi continua să creez materiale de calitate pentru newsletter. În paralel călătoresc prin țară alături de colegii mei de la „Zig Zag prin România”, scriu proiecte noi și mă gândesc constant (chiar și în vacanță) la cum să ajut, să fac lucruri utile pentru mine și pentru urmăritorii mei.

Citește și: Viața la țară: au lăsat agitația de la oraș pentru ca cei mici să crească într-un mediu sănătos, în natură, înconjurați de bunici și de animale. Cum s-a născut Casa de sub Munte cu lucruri adunate de la bunici