Iulian Bulai este deputat USR și a primit votul alegătorilor săi din Neamț, după ce câțiva ani a pus în aplicare mai multe proiecte administrative în comuna în care s-a născut.
Povestea de politician a lui Iulian a început în urmă cu mai puțin de 5 ani și are legătură cu un crez ce ar părea desuet acum, desprins din elanul pașoptist al generației revoluționare a lui Vasile Alecsandri, care a revenit în țară pentru a crea o lume mai bună.
Oricare ar fi evoluția sa politică, Iulian însă a avut un parcurs de poveste până acum. Iată de ce credem noi asta!
De ce ai ales politica? „Politician” a căpătat o nuanță peiorativă și mulți tineri fug de această carieră.
Rău fac dacă fug! Eu m-am întors în România și m-am implicat în comuna de unde am plecat când eram adolescent, comuna Tămășeni, județul Neamț, unde există foarte multe resurse, folosite prost. Așa încât, împreună cu un grup foarte mare de oameni, în principiu foști colegi de la seminarul teologic, ne-am unit forțele și am candidat la alegerile locale, în 2016. Atunci am înțeles că, folosindu-te de resurse foarte puține, poți schimba foarte multe lucruri în comunitatea ta: cu o mână de oameni poți forma o majoritate care să blocheze bugetul, câtă vreme știi că primarul va cheltui banii pe artificii și nu pe WC-uri în școală, adică adevărata prioritate locală. De-asta am intrat în politică: să pricep ce pot face cu 16 oameni în primăria dintr-o comună, în care majoritatea tinerilor sunt plecați, cei care pot intenționează să plece după terminarea liceului, iar ce rămâne în urma lor? Resursele primăriei și problema cea mai mare: bătrânii. Dacă din cei 16 angajați, cel puțini 10 îi transferi într-un serviciu de îngrijire la domiciliu, ai rezolvat o problemă. Asta este politica: vezi o problemă, îi afli soluția cu resurse locale, și o rezolvi.
Implicarea mea în locale a creat ceva ce am numit „Revoluția zâmbetelor”, pentru că știam că zona era controlată de PSD, toți erau rude cu toți, dar eu știam că putem cuceri lumea, chiar dacă suntem noi în politică, prin zâmbete și lucruri pozitive. Așa am ajuns de la 0 la 4 consilieri și să ai un impact într-o comună ce părea de „necucerit”.
Cred că asta este șansa tinerilor care intră în politică: să fascineze cu ceva, nu să arate cât de corupți ori negri sunt ceilalți. Asta văd oamenii, dar ce nu văd este ce ai tu bun în tine și ce urmează să faci bun pentru ei.
De ce ai plecat din satul tău?
Era cel mai firesc lucru de făcut atunci. Vin dintr-o familie în care educația era extrem de importantă. Mama, care a fost funcționar al CEC, în vremea comunismului sediul băncii era în casa noastră, iar tata a fost electrician într-o fabrică, dar erau doi părinți convinși că educația poate face diferența. M-am născut într-o casă cu bibliotecă în ea, și cei mai mulți din familia mea au terminat studii superioare.
De ce la seminarul teologic? De ce voiai să te faci preot?
Îmi pun multe întrebări când alții îmi pun întrebarea asta. Unul dintre răspunsuri ar fi că în lumea rurală de acum 30 de ani, cei mai spălați băieți erau cei care mergeau la seminar. Ei se purtau cel mai frumos și aveau parte de educația cea mai aleasă, călătoreau cel mai mult și învățau cele mai multe limbi străine.
Aici trebuie să mai spun că vin dintr-o comunitate catolică din Moldova. Nu am avut niciun ortodox în sat și nici nu am cunoscut vreunul până am ieșit din enclavele noastre catolice și mi-am dat seama că România este ortodoxă, lucru absolut șocant. (râde)
De ce nu ești preot acum?
Pentru că nu am vrut. Nu sunt un tip obedient, eu sunt mai degrabă rebel.
Preoții sunt obedienți?
Unul dintre lucrurile pe care tu le juri în fața episcopului este ascultarea, oarbă, cumva. În alte părți este negociabilă. În biserică, atunci când primești un mandat, să îl desfășori fără să pui vreo întrebare.
Și când ai aflat asta despre tine?
Cred că am știut dintotdeauna, dar m-au ajutat mult preoții din seminar, niște oameni excepționali, care ne-au spus întotdeauna că suntem acolo să devenim întâi oameni, apoi devenim ce vrem noi. Practic ne-au scos din cap aerele de aroganță, că suntem acolo să devenim preoți, că suntem speciali.
În seminar am învățat sculptură, acolo m-am apropiat de artă, acolo am citit mult și acolo mi-am pus întrebările majore. Dar când am terminat și am ajuns într-o etapă care se numește la noi postulandat, când îți pui întrebări despre ce vrei să faci cu viața ta, am nimerit alături de un preot foarte dur, care mi-a interzis să citesc, să modelez și să învăț norvegiană, adică exact ce îmi doream eu. Și atunci mi-am dat seama că eu nu vreau să fiu parte din mediul acesta.
Și ai plecat spre nicăieri sau aveai un plan?
Sigur că aveam un plan: voiam să fac arte, să învăț și să călătoresc cât mai mult. Sculptură făcusem din liceu, deci am aplicat la o școală privată din Norvegia. Nu aveam bani să merg acolo, motiv pentru care trebuia să îi produc. Așa că m-am folosit de ceva ce făcusem de la 15 ani, când mergeam în Norvegia verile și îmi produceam banii care îmi finanțau călătoriile, așa încât, până la 20 de ani văzusem aproape toată Europa.
Cum?
Făceam baloane lungi, împletite, cu aer înăuntru, în parcuri și pe străzile pietonale. Cel mai mult am muncit în Norvegia, dar am ajuns și în Suedia și Danemarca. Și ajungeam uneori la 200 de euro în fiecare zi. Bani din care am călătorit, mi-am cumpărat cărți și am pus și câte ceva deoparte.
Apoi am avut și o păpușă de stradă. Imediat după liceu am făcut o păpușă foarte faină cu care mi-am câștigat banii pentru un tur în toată Europa de Vest. Eram Avarul din Moliere, aveam o ținută franțuzească, un baston, iar sub el țineam o punguță de bani. Era o ironie aici, eu simbolul avarului, primeam bani de la oameni. 😊
În 2008, după ce am decis să uit de preoție, am ajuns în Norvegia, la cea mai bună școală de arte de acolo. Costa însă foarte mulți bani, 40-50.000 de coroane norvegiene, undeva spre 5000 de euro, ceea ce pentru un student din România a fost o sumă uriașă.
Inconștiență sau curaj?
Mi-am făcut planul foarte bine: creasem o nouă statuie, a lui Henrik Ibsen, adică unicat, și eram amplasat chiar pe pavajul din fața Parlamentului norvegian și a cafenelei unde el își bea cafeaua în fiecare dimineață și lângă teatru, iar cu ea făceam foarte mulți bani. Așa reușeam să câștig în fiecare zi în jur de 250 de euro, iar în weekend peste 400 de euro. Adică am reușit să strâng bani de școală și încă pe atât, sume cu care am continuat călătoriile.
Ai mai câștigat atât de mulți bani de atunci?
Într-o singură vară nu, iar din artă da, dar nu din artă stradală.
Care era actul artistic în povestea asta?
Redam povestea unui om care a reformat modul de a scrie teatru în lume și am tradus viața lui în limbajul copiilor. Veneau la mine bătrânii, bunicii cu copii și îmi puneau un bănuț în găletușa din față, explicându-le că el este Henrik Ibsen. Timp în care eu aveam o mișcare foarte discretă, cu un clopoțel de bicicletă legat de baston. Foarte minimalist.
Masca era din silicon și fusese turnată în România, după un desen al meu, costumul, piedestalul, la fel. Totul era conceptul meu.
Cum de nu s-a mai gândit nimeni până la tine să facă asta la Ibsen acasă?
Nu știu. Și eu m-am întrebat. Dar pur și simplu nu se mai gândise nimeni până atunci.
Cum te antrenai pentru a avea rezistența necesară?
Mă antrenasem acasă, mai făcusem asta cu o lună înainte, dar eram foarte ambițios. Știam că dacă nu lucrez 8 ore zilnic nu-mi fac norma, iar la sfârșitul celor două luni de zile nu voi avea banii pentru școală și pentru întreținere.
Făceam două pauze, dar eram ambiționat să reușesc: nu voiam să fiu la mâna nimănui, știam că nu pot să fac școală fără să o plătesc și știam exact ce aveam de făcut.
Patru ani mai târziu, după ce mi-am dat licența, am fost și eu eligibil pentru un credit pe care îl acordă statul norvegian studenților și am plecat în China, fiindcă știam ce înseamnă să chibzuiești bani într-o țară scumpă, așa că m-am dus într-una ieftină.
Artist unde ai fost, în țara scumpă sau în China?
E o întrebare grea, fiindcă partea asta de artist este una pe care am ascuns-o, fiindcă fac politică full time și nu mai am timp pentru artă. Dar am fost artist în toate aceste etape.
Cum ai cunoscut-o pe soția ta?
Soția mea este jurnalist și venea din zona cea mai nordică și apropiată de Rusia a Norvegiei și ne-am întâlnit la o petrecere după un vernisaj al meu, în toamna lui 2011. Am început să vorbim, pentru că eram fascinat de acest dialect al zonei din care ea venea și iată că acum suntem împreună, căsătoriți, avem doi copii, iar de anul acesta s-a mutat și ea în România.
De ce vrei să schimbi lumea?
Sunt dominat de o forță din mine care spune că trebuie să las lumea mai bună decât am găsit-o când am venit aici. Așa că îmi doresc să fac o lume mai bună nu prin religie, prin biserică, ci prin politică.
Religia a schimbat lumea multă vreme!
Da, dar acum biserica nu mai poate răspunde nevoilor societății. Dacă 30 de ani ai un singur ierarh care să condamne corupția câtă vreme o jumătate de țară este plecată în străinătate, înseamnă că biserica nu mai face ce trebuie pentru oamenii ei. Din acest motiv, politica este singura metodă de a reforma ceva.
S-ar putea desigur să constați că nu ai schimbat nimic, ce faci atunci?
Dacă aș constata asta m-aș retrage, desigur. Ultimele 6 rapoarte de activitate arată că nu.
Eu vin din Neamț, adică județul cu cei mai mulți oameni plecați în străinătate. Deci devine un azil de bătrâni nefuncțional. Avem un sistem de îngrijire la domiciliu, în câteva comune din județ, printr-un parteneriat cu Caritas, o organizație a bisericii. Acest sistem funcționează bine acolo unde a fost implementat. Gândește-te ce ar însemna să avem doi angajați în fiecare comună din județul Neamț, care se ocupă de îngrijire la domiciliu pentru bătrâni și persoane cu dizabilități, susținute din bugetul comunei, așa cum se întâmplă deja în câteva comune din zona Roman. Nu ar fi extraordinar? Au vrut ceilalți politicieni să extindă sistemul la nivel de județ? Nu.
Pe aceeași temă
Citește mai multe
